Tag Archive: Orașul borcanelor



Ediţia a 17-a a târgului de la Romexpo începe joi, 18 noiembrie, și se încheie luni, 22 noiembrie. Vă așteptăm la stand cu volume nou-nouțe de psihologie, ficțiune și memorii. Iată 10 cărți din recolta de toamnă a grupului editorial Trei.

    

Update/Bonus: încă două cărți proaspete:

 

12. Raport de poliţie de Marie Darrieussecq

Editura Pandora M (parte din grupul Trei) lansează un volum-eveniment în prezența autoarei, prozatoarei si eseistei franceze. Cartea despre acuzațiile de plagiat care au fost aduse unor mari figuri (Zola, Freud, Mandelstam, Daphne Du Maurier, Paul Celan) va fi prezentată la Gaudeamus, sâmbată, 20 noiembrie, de la orele 16.00 in cadrul unei mese rotunde cu tema „Acuzatia de plagiat, o strategie literară?”, care se va desfășura la standul Ambasadei Franței/ BIEF.

   

   

  

11. Dezvoltarea umană de E. Papalia, S.W. Olds şi R.D. Feldman

Psihologii, profesorii, studenții și toți cei interesați de psihologia dezvoltării au acum la îndemână un tratat clasic, consistent și exhaustiv despre etapele dezvoltării copilului. Autoarele pun accent pe continuitatea dezvoltării umane şi pe influenţele culturale şi istorice,  scoțând în evidență interacţiunile dintre nivelul fizic, cel cognitiv şi cel psihosocial.

   

  

      

–––––––––––––––––––––––––––––             

10. Templul din nori de Patrick Woodhead

Totul a plecat de la o prietenă a aventurierului și romancierului Patrick Woodhead, care i-a povestit acestuia despre bunicul ei care călătorise pe la începutul secolului trecut în defileul fluviului Tsangpo, în căutarea unei legendare cascade, un soi de Niagara a Tibetului. Patrick vrea să refacă traseul, dar oficialii chinezi îl opresc din drum. De aici se naște variantă ficțională a expediției care n-a fost să fie. O poveste bine documentată despre secretele religioase și politice ascunse printre ceața și norii de pe piscurile tibetane.

         

                  

9. Semnele trupului la copil de Joan Liebmann-Smith și Jacqueline Nardi Egan

Cum aflăm ce-l doare pe copilul care încă nu știe să vorbească? De unde știm dacă bășicuţele de pe piele, buricul bombat, respiraţia greoaie, capul ţuguiat sau căscatul excesiv trebuie să ne îngrijoreze sau sunt doar niște manifestări trecătoare? După succesul cărţii Semnele trupului. Cum să afli de ce suferi fără să mergi la medic (tradusă deja la Trei), autoarele propun o completare absolut necesară, de vreme ce tipurile de afecţiuni diferă semnificativ de la copiii mici la adulţi.

         

     

     

8. Orașul borcanelor, de Arnaldur Indridason

”Oraşul Borcanelor” este un loc tăinuit în care se păstrează organele prelevate pentru cercetări genetice. Odată pătruns în acest laborator de medicină legală, inspectorul islandez Erlendur Sveinsson găseşte cheia unor fapte care au afectat mai multe generaţii. ”Erlendur este un inspector dat naibii”, se entuziasmează cronicarul de la Minneapolis Star-Tribune.

       

      

       

7. Minți criminale. Psihologia violenței și crimei de Duncan Cartwright

O carte interesantă, că tot sunt la modă serialele cu profiler-i! Psihologul sud-african Duncan Cartwright face un slalom printre psihologie, criminologie și psihanaliză. pentru a lămuri în ce fel un individ aparent normal devine, peste noapte, un ucigaș cu sânge rece. O rară incursiune în lumea interioară a celor pe care nu vrei să-i întâlnești pe stradă.

       

                

       

6. Studio 69, de Liza Marklund

Noul roman polițist (nordic, bineînțeles…) este a doua parte din seria al cărei personaj principal este jurnalista Annika Bengtzon. De data aceasta însă, acțiunea se petrece cu 8 ani înainte de evenimentele din primul volum, Explozii în Stockholm (tradus în acest an la Editura Trei), când eroina abia își face mâna ca proaspătă jurnalistă. ”Aveți de-a face cu o reporteriță curajoasă și bătăioasă! Iar încrâncenarea cu care ea se dă peste cap pentru a afla adevărul face din această carte un thriller captivant și cinematografic”, apreciază The Times.

   

        

 

5. Psihologia jocurilor video, de Serge Tisseron (în colab. cu Isabelle Gravillon)

Copilul tău pare să fi devenit „dependent” de jocurile video? Violența de pe ecranul computerului îi face rău? Cartea îi liniștește pe părinții îngrijorați și îi îndeamnă să-și înțeleagă mai bine copiii prin intermediul jocurilor virtuale. ”Într-o familie de muzicieni, cine s-ar gândi să vorbească despre dependenţă în cazul unui tânăr ce cântă mai multe ore pe zi la flaut sau la vioară? Nimeni! Dar dacă acelaşi tânăr şi-ar consacra tot atâtea ore unor jocuri video va fi considerat „dependent”. E o chestiune de cultură şi de perspectivă”, nuanțează psihiatrul francez Serge Tisseron.

     

    

4. Angrenajul – Memoriile unui trader de Jérôme Kerviel

24 ianuarie 2008: autorul nostru ajunge pe prima pagina a ziarelor din întreaga lume, acuzat de a fi comis cea mai mare fraudă financiară din istoria sistemului bancar. Paguba raportată de Société Générale a fost de 4,9 miliarde de euro. „Aș vrea ca aceasta carte să informeze opinia publica despre realitatea practicilor bancare. Este mărturia unui om care-și recunoaște greșelile, dar refuză să plătească pentru un sistem financiar complet nebun.”, avertizează Jérôme Kerviel.

 

         

3. Cum întâmpinăm copilul ca părinți, bunici, medici și educatori de Speranța Farca.  

Cu un talent care amintește de cărțile de popularizare semnate de Dolto și Winnicott, psihanalista specializată în relația mamă-copil îi îndeamnă pe părinți să regăsească naturalețea relațiilor cu cei mici: ”Adesea, străduindu-ne prea tare să-i oferim copilului tot ce e mai bun, ne trezim că îl privăm tocmai de ceea ce are cel mai mult nevoie, de prezenţa şi firescul nostru”.

 

 

 

2. Nu-știu-câte-zile de Stoian G. Bogdan

SuperRomanul anului e un thriller cu cocalari, mafioți și alți oameni de bine de prin Comănești, București și alte regiuni ale grădinii carpatine. Și începe cam așa: ”Buna ziua, sărut-mâinile, hello, salut, ceau! Să stabilim din start: eu sunt autorul şi asta-i cartea mea. Faptul că tu citeşti rândul ăsta e pură întâmplare. Faptul că eu scriu rândul ăsta nu e pură întâmplare. În momentul în care ai ales să citeşti, ai căzut în mâna mea”.

  

   

   

1. 50 de mari mituri ale psihologiei populare de S.O. Lilienfeld, S. Jaylinn, J. Ruscio, B.L. Beyerstein

Plin de umor, editorul revistei Skeptic, Michael Shermer, vă introduce în spiritul cărții care demolează legendele urbane ale psihologiei populare: „Deoarece îmi folosesc abia 10% din creier, am fost nevoit să ascult muzica lui Mozart în timp ce parcurgeam această carte, iar apoi a trebuit să fiu hipnotizat pentru a-mi reaminti ce am citit, căci fusesem marcat de traumele din copilărie, care, deși au fost refulate, au mai ieşit din când în când la iveală prin intermediul experienţelor extracorporale şi percepţiei extrasenzoriale.”

 

Oare poţi omorî pe cineva în şosete?


Cuvintele erau scrise cu creionul pe o bucată de hârtie aşezată deasupra cadavrului. Trei cuvinte, de neînţeles pentru Erlendur.

Era trupul unui bărbat de aproximativ şaptezeci de ani. Zăcea pe podea pe partea dreaptă lângă sofa, într‑o cameră mică de zi, îmbrăcat cu o cămaşă albastră şi nişte pantaloni din catifea reiată de culoare bej. În picioare avea papuci. Părul începuse să i se rărească şi era aproape în întregime cărunt. Era pătat cu sângele provenit de la rana enormă de pe cap. Pe podea, nu departe de trup, se afla o scrumieră mare de sticlă cu colţurile ascuţite. Şi aceasta era plină de sânge. Măsuţa de cafea era răsturnată. (…)

Erlendur cunoştea numele bărbatului mort. Se afla scris deasupra soneriei de la intrare. Însă pentru a evita riscul de a se face de râs, îşi puse nişte mănuşi subţiri de cauciuc şi extrase portofelul bărbatului dintr‑o jachetă ce atârna pe un cuier pom de lângă uşa de la intrare şi găsi o carte de credit cu o fotografie pe ea. Numele bărbatului era Holberg, în vârstă de şaizeci şi nouă de ani. Murise în casa lui. Se presupunea că fusese crimă.

Erlendur se plimbă prin apartament şi se gândi la cele mai simple întrebări. Asta era meseria lui: să investigheze ceea ce era evident. Legiştii aveau de‑a face cu treburile misterioase. Nu se vedea nicio urmă de efracţie, nici la ferestre şi nici la uşi. La prima impresie bărbatul părea să‑i fi dat singur drumul atacatorului în apartament. Vecinii de deasupra lăsaseră urme de tălpi peste tot în holul de la intrare şi pe covorul din camera de zi când veniseră de afară din ploaie, iar atacatorul trebuie să fi făcut şi el acelaşi lucru. Doar dacă nu cumva îşi scosese pantofii în holul de la intrare. Erlendur credea că acesta fusese mult prea grăbit ca să mai aibă ocazia de a‑şi scoate pantofii. Probabil vizitatorul îl atacase fără niciun fel de preambul, în momentul în care uşa se deschisese. Fără a‑şi scoate pantofii.

Oare poţi omorî pe cineva în şosete?

  

   

    

Erlendur se uită peste tot în jurul său şi îşi spuse că trebuia, într‑adevăr, să‑şi ordoneze gândurile mai bine. În orice caz, vizitatorul se grăbise. Nu se sinchisise să închidă uşa în urma lui. Atacul însuşi prezenta urme că fusese înfăptuit în grabă, ca şi cum ar fi venit pe neaşteptate şi fără avertisment. Nu erau urme de încăierare în apartament. Din câte se părea bărbatul căzuse pe podea, se lovise de măsuţa de cafea şi o răsturnase. La o primă impresie, restul părea neatins. Erlendur nu vedea nicio urmă cum că apartamentul ar fi fost jefuit. Toate dulapurile erau bine închise, şi sertarele la fel, un computer nou şi o combină stereo veche se aflau la locul lor, jacheta bărbatului din cuierul pom de lângă uşă avea încă portofelul, şi în el se găseau o bancnotă de două mii de coroane şi două carduri, unul de debit şi altul de credit.

Era ca şi cum atacatorul înşfăcase primul lucru care îi fusese la îndemână şi îl lovise pe bărbat în cap. Scrumiera era din sticlă groasă de culoare verde şi cântărea cel puţin un kilogram şi jumătate, gândi Erlendur. O armă a crimei fără doar şi poate. Era puţin probabil ca atacatorul să o fi adus cu el şi să o fi abandonat pe podeaua din camera de zi, plină de sânge.

Acestea erau indiciile evidente: bărbatul deschisese uşa şi îşi poftise vizitatorul înăuntru sau cel puţin venise cu el în camera de zi. Probabil îşi cunoştea vizitatorul, însă nu neapărat. Fusese atacat cu o scrumieră, i se dăduse o lovitură puternică şi atacatorul îşi luase repede tălpăşiţa, lăsând uşa de la intrare deschisă. Cât se poate de simplu.

Cu excepţia mesajului.

Era scris pe o bucată de hârtie liniată format A4 ce părea să fi fost smulsă dintr‑un caiet legat cu spirală şi era singurul indiciu că aici fusese comisă o crimă cu premeditare; sugera că vizitatorul intrase în casă cu scopul clar de a săvârşi un omor. Vizitatorul nu fusese brusc cuprins de impulsul nebunesc de a comite crima în timp ce stătea acolo în camera de zi. Intrase în apartament cu intenţia de a comite o crimă. Scrisese un mesaj. Trei cuvinte care pentru Erlendur nu aveau nici cap, nici coadă. Oare scrisese mesajul înainte de a veni aici? O altă întrebare evidentă care avea nevoie de un răspuns. Erlendur se duse la biroul din colţul camerei de zi. Acolo erau împrăştiate documente, facturi, plicuri şi hârtii. Peste toate acestea stătea un caiet legat cu spirală, cu colţul de la o pagină rupt. Se uită după un creion care ar fi putut fi folosit pentru a scrie mesajul respectiv, însă nu văzu niciunul. Uitându‑se îndeaproape pe birou, găsi unul dedesubt. Nu atinse nimic. Privi şi cugetă.

  

  

    

Oare nu e aceasta o crimă tipic islandeză? întrebă detectivul Sigurdur Óli, care intrase în apartamentul de la subsol fără ca Erlendur să‑l observe şi stătea acum lângă cadavru.

— Poftim? făcu Erlendur, cufundat în gândurile sale.

— Murdară, inutilă şi comisă fără nicio încercare de a o ascunde, de schimbare a indiciilor sau de tăinuire a dovezilor.

— Da, zise Erlendur. O crimă islandeză jalnică.

— Doar dacă nu cumva el a căzut peste masă şi s‑a lovit cu capul de scrumieră, zise Sigurdur Óli.

Colega lor, Elínborg, era cu el. Erlendur încercase să limiteze mişcările poliţiei, echipei de legişti şi paramedicilor în timp ce se plimba prin casă, cu capul înclinat sub pălărie.

— Şi în timp ce cădea a scris un mesaj incomprehensibil? zise Erlendur.

— E posibil să‑l fi ţinut în mâini.

— Poţi înţelege ceva anume din acest mesaj?

— Poate e Dumnezeu, zise Sigurdur Óli. Poate criminalul, nu ştiu. Accentul pe ultimul cuvânt e ciudat. EL este scris cu majuscule.

 

”Ingenios construit şi cu o scriitură elaborată, Oraşul Borcanelor operează la un nivel mai profund decât majoritatea romanelor poliţiste: exprimă sentimentul dureros al fatalităţii cu care sunt impregnate vechile poveşti pe care islandezii din Evul Mediu le relatau în lungile nopţi de iarnă.” – The Independent

 

— Mie nu mi se pare că a fost scris pe fugă. Ultimul cuvânt e cu majuscule, însă primele două sunt cursive. Vizitatorul nu se grăbea când a scris asta. Însă nu a închis uşa în urma lui. Ce înseamnă asta? Îl atacă pe bărbat şi fuge, însă scrie un bilet criptic pe o bucată de hârtie şi se străduieşte să sublinieze cuvântul final.

— Probabil că se referă la el, zise Sigurdur Óli. La cadavru, vreau să spun. Nu pot face legătura cu nimeni altcineva.

— Nu ştiu, zise Erlendur. Care e rostul în a lăsa genul ăsta de mesaj în urma ta şi de a‑l aşeza peste cadavru? Ce încearcă să spună făcând asta? Oare ne spune ceva? Oare criminalul vorbeşte cu el însuşi? Vorbeşte cu victima?

— Un dement nenorocit, zise Elínborg, aplecându‑se ca să ridice mesajul.

Erlendur o opri.

— Trebuie să fi fost mai mult de unul, zise Sigurdur Óli. Atacatori, vreau să spun.

— Aminteşte‑ţi de mănuşi, Elínborg, zise Erlendur, ca şi cum ar fi vorbit cu un copil. Nu distruge probele. Mesajul a fost scris la biroul de acolo, adăugă el, arătând înspre colţul respectiv. Hârtia a fost ruptă dintr‑un caiet de‑al victimei.

— E posibil să fi fost mai mult de unul, repetă Sigurdur Óli.

Credea că găsise un punct de vedere interesant.

— Da, da, zise Erlendur. Poate.

— Cam cu sânge rece, zise Sigurdur Óli. Mai întâi omori un bătrân şi apoi te aşezi să scrii un bilet. Oare pentru asta nu‑ţi trebuie nervi de oţel? Oare ăla care a făcut un astfel de lucru nu e un ticălos desăvârşit?

— Sau unul fără frică, zise Elínborg.

— Sau unul cu un complex mesianic, zise Erlendur.

Se aplecă să ridice mesajul şi îl studie în tăcere.

Un complex mesianic uriaş, gândi el pentru sine.

Fragment din romanul

Oraşul borcanelor

de Arnaldur Indridason

%d blogeri au apreciat: