Tag Archive: norvegia



După o serie de thrillere care i-au avut ca protagonişti pe comisarul de poliţie Yngvar Stubo şi pe soţia lui Inger Johanne Vik, profiler, Anne Holt a imaginat un alt personaj puternic, Hanne Wilhelmsen, inspector-detectiv în cadrul poliţiei din Oslo.

Abandonarea unor eroi şi inventarea altora este un semn de respect faţă de cititori. Anne Holt nu vrea să se repete, nu doreşte să devină monotonă, obositoare. Eroina din “Fericiţi cei însetaţi” este un tip de anchetator cu totul diferit decât cei prezentaţi anterior, demonstrând capacitatea de creaţie a unei autoare cu mare priză la public, reprezentantă de seamă a “valului nordic”.

Fericiti cei insetatiÎn primul rând, Hanne Wilhelmsen duce o viaţă secretă. Fiind lesbiană, îşi ascunde cu străşnicie relaţia cu prietena sa Cecilie. Această taină îi provoacă multe frământări. Dar nimic n-o împiedică să fie desăvârşită în profesie.

Ca şi în romanul precedent, “Zeiţa oarbă”, are parte de sprijinul procurorului Hakon Sand şi al avocatei Karen Borg, la rândul lor excelenţi în domeniile lor de activitate.
Acţiunea se precipită de la primele pagini. În diverse locuri din capitala norvegiană sunt descoperite bălţi de sânge şi numere de opt cifre scrise pe pereţi. Sunt scene ale unor crime? În cazul acesta unde sunt cadavrele? Sunt farsele unor adolescenţi care folosesc sânge de provenienţă animală pentru a-şi bate joc de forţele de ordine?

După multe investigaţii anchetatorii desluşesc un adevăr cutremurător: numerele respective sunt ale dosarelor unor femei imigrante dispărute. Un ucigaş în serie colindă străzile din Oslo şi suprimă vieţile unor persoane a căror singură vină este aceea de a fi cerut să se stabilească în Norvegia.

Pe fundalul acestei psihoze acţiunea se complică şi mai mult. O tânără este violată cu sălbăticie de un agresor imposibil de identificat. Zadarnic sunt interogaţi vecinii de apartament ai fetei, în van ziarele publică un portret-robot al bărbatului, pistele care duc la el rămân încurcate. Exasperaţi de ineficienţa poliţiei, victima şi tatăl ei îşi încep propriile investigaţii, fiecare pe cont propriu. Doresc să-şi facă singuri dreptate şi, în cele din urmă, dau de urma violatorului, dorind să-l suprime. Între timp şi Hanne Wilhelmsen şi colegii ei au aflat cine este făptaşul şi încearcă să-i oprească pe cei doi să comită o crimă din răzbunare.
Vor câştiga sau nu cursa contra-cronometru în care s-au prins?

Anne Holt întreţine cu abilitate suspansul până în ultima clipă. E unul dintre meritele cărţii. Un altul ar fi alternarea cu măiestrie a pasajelor în care sunt înregistrate tribulaţiile eroilor cu descrierea unor fapte spectaculoase. În sfârşit, scriitoarea cunoaşte cu exactitate poblemele sociale din Norvegia (doar a fost Ministru de Justiţie!) şi creionează un tablou complex al realităţii din această ţară.
Desigur, chiar dacă se bazează pe o documentaţie de încredere, naraţiunea sa rămâne o ficţiune, bine scrisă şi pasionantă.
  

Cronică semnată de cunoscutul autor de literatură polițistă George Arion

și publicată de Jurnalul Național

Reclame

Gerul se lasă peste capitala Norvegiei şi un bătrân negustor de antichităţi se pregăteşte să îşi trăiască ultima zi din viaţă. Romanul „Vineri, 13” al lui K.O. Dahl, desfășurat la -20 de grade, trece dincolo de intriga polițistă, fiind aruncând o lumină asupra trecutului Norvegiei din perioada ocupației naziste.

Bătrânul înfășurat cu ață roșie

”Kjell Ola Dahl a publicat, din 1993 până acum, nu mai puţin de 11 romane. Cele mai multe sunt romane poliţiste cu accente psihologice. Cariera sa internaţională numără patru titluri traduse în limba engleză. Vineri, 13 a fost publicat iniţial în 2001, iar varianta engleză „The Man in the Window” a apărut în 2008. Inspectorii Frølich şi Gunnarstranda investighează moartea bătrânului Reidar Folke Jespersen, găsit înjungiat într-un fotoliu aşezat în vitrina magazinului său. Faptul că era dezbrăcat lasă puţine indicii pentru criminalişti. Un fir de aţă roşie care înconjoară gâtul victimei şi un cod numeric scris cu cerneală pe pieptul acesteia sunt elemente destul de misterioase pentru o poveste scrisă pentru a captiva”, scrie ziarul Ring.

Povara vremurilor naziste

Într-o cronică din Jurnalul Național, celebrul autor de romane polițiste George Arion atrage atenția asupra complexului fundalul istoric pe care se proiectează intriga thrillerului: ”Astfel se descoperă nu numai asasinul său, dar şi multe amănunte terifiante despre trecutul Norvegiei, despre o perioadă în care această ţară a fost sub ocupaţie nazistă. Vineri, 13 este o istorie cu eroi şi călăi, cu patrioţi şi trădători, cu o poveste de iubire emoţionantă şi cu acte de o cruzime înfiorătoare. Fiecare dintre personaje poartă poveri din alte timpuri, uitate sau neluate în seamă, dar care le lămureşte comportamentul. Proiecţia pe ecranul vast al istoriei asigură acestui roman complexitate şi profunzime, astfel încât o crimă din ziua de azi e legată de tribulaţiile unor oameni de odinioară”.

 


Ca avocat, procuror, reporter de televiziune, ministru al Justiţiei, norvegianca Anne Holt a cunoscut de-aproape chipurile răului. Ca autoare de romane poliţiste, se numără printre primii scandinavi care au scris despre crima „cu mesaj”, despre genul de terorişti ca Anders Breivik, neonazişti cu tulburări mentale, care ucid în masă pentru cîteva minute de faimă.

Sărbători însîngerate
„Am scris cu doi ani în urmă o carte, «Ura», unde am încercat să explorez exact problema cu care ne confruntăm acum: legătura dintre ura din vorbe şi ura devenită faptă, crimă. Am vrut să arăt că libertatea de exprimare nu exclude responsabilitatea pentru ceea ce spunem şi ceea ce facem”, spune Anne Holt, într-un interviu pentru un ziar american.

„Ura”, cartea de care aminteşte scriitoarea, este chiar romanul oferit de „Gazeta Sporturilor” miercuri, 26 octombrie, în cadrul Seriei Negre. Detectivul Yngvar Stubo şi criminalista Johanne Vik încearcă să dezlege misterul unor crime aparent fără legătură între ele. Oslo, Ajunul Crăciunului, zăpadă, linişte.

Pînă cînd cadavrul unui imigrant înecat iese la suprafaţă în port, o femeie episcop este găsită înjunghiată pe stradă, iar într-o pivniţă e descoperit un drogat asasinat. Enigmaticul lanţ de morţi pune la încercare experienţa lui Stubo şi ochiul de profiler FBI al lui Vik, soţ şi soţie în acest roman al seriei care le poartă numele.

 

„În «Ura», Anne Holt descrie o serie de crime înspăimîntătoare care scot la iveală partea cea mai întunecată a societăţilor scandinave”
AFP

 

„Este unul dintre noi”
Ceea ce descoperă în spatele asasinatelor ajunge să le ameninţe vieţile şi, aparent, să le depăşească puterile. Este tipul de caz de care norvegienii s-au temut şi pe care au ajuns să-l suporte în realitate, nu doar în ficţiune. 76 de victime, în atacurile de pe 22 iulie 2011, reprezintă prea mult chiar şi pentru imaginaţia unui autor de  romane poliţiste. „Breivik, spunea Anne Holt, într-un interviu, este unul dintre noi, norvegian, crescut într-una dintre cele mai prospere societăţi din lume. Putea fi om de afaceri, orice şi-ar fi dorit. Dar
ceva a mers rău. Trebuie să aflăm ce. E unul dintre noi, dar sper să nu fie unul de-al nostru. Deşi a schimbat mesaje pe Internet cu 200-300.000 de alţi norvegieni”.

Întrebări incomode
De unde această ură? Iată problema care-i frămîntă pe scriitorii scandinavi de crime-fiction. Pentru că Vik şi Stubo ai Annei Holt reuşesc să rezolve cazul, după multe întorsături spectaculoase, dar nu izbutesc să înlăture cauza. Nu este o muncă pentru detectivi, este o treabă pentru comunitate. Imediat după atentate, Anne Holt a scris un editorial tulburător în „Wall Street Journal”, care pune întrebări grave pentru orice democraţie contemporană: „Adevărul despre Norvegia este că tot mai mulţi oameni sînt lăsaţi pe dinafară. Tot mai mulţi devin bolnavi mintal. Tot mai mulţi devin criminali”.

Gazea Sporturilor vă invită miercuri, 26 octombrie, să aflaţi mai multe despre adevărul norvegian, despre bine, rău şi ceea ce se află între ele, despre „Ura”, pe care Anne Holt a prevăzut-o înainte ca aceasta să îndolieze o ţară.

  

Articol preluat din Gazeta Sporturilor

    


Liderul noii generaţii de scriitori nordici, Mons Kallentoft vorbeşte în exclusivitate despre sport, cărţi şi problema răului. Romanul poliţist „Toamna„, de Mons Kallnetoft, va apărea miercuri, 5 octombrie, în cadrul Seriei Negre (publicată de Gazeta Sporturilor și Editura Trei).

Mons Kallentoft a virat în adolescenţă de la terenul de fotbal spre bibiliotecă. O schimbare inspirată. A lucrat ca jurnalist, critic culinar, apoi, în 2000, a debutat ca scriitor de romane poliţiste. Maestru al suspansului şi al personajelor care trăiesc „pe muchie”, Kallentoft, 43 de ani, a devenit, fapt rarissim, adoratul criticilor şi al publicului deopotrivă.

O voce sigură pe ea, în ciuda tinereţii, originală, „făcută să spună poveşti”, cum se recomandă autorul suedez, pe site-ul personal. „Toamna”, romanul care apare miercuri, 5 octombrie, împreună cu Gazeta Sporturilor, este inclus în seria Malin Fors – detectiva ieşită din tipare, care a făcut furori inclusiv printre fotbaliştii scandinavi.

– Ai jucat fotbal şi hochei pînă la 14 ani. Apoi ai devenit pasionat de literatură. Cum s-a produs schimbarea?
– Am început să citesc pentru prima dată cînd eram la pat, după o accidentare. O mare descoperire, lectura! Mi s-a părut mult mai distractivă decît să stau la geam şi să privesc păsările ciripind.

– Ce părere ai despre faptul că romanul tău apare împreună cu un ziar de sport?
– O părere foarte bună! Îmi place sportul, iar cărţile mele sînt foarte populare printre jucătorii de fotbal şi hochei pe iarbă. Printre personajele mele se numără şi fotbalişti, şi fotbaliste lesbiene.

– Ai o echipă favorită, mai practici vreun sport?
– Alerg aproape zilnic, mă uit la fotbal. Îmi plac Barcelona şi Zlatan Ibrahimovici.

– După ce ai devenit interesat de literatură, de ce ai ales romanul poliţist dintre celelalte genuri?
Toate poveştile bune sînt despre violenţă, moarte şi sex. „Crimă şi pedeapsă” de Dostoievski este cel mai bun roman poliţist scris vreodată. Scriu în spiritul acestei cărţi. Sau, mă rog, încerc să scriu aşa. Pe de altă parte, cititorilor le plac poveştile despre crime, deci poţi să-ţi cîştigi traiul scriind romane poliţiste.

– Personajul principal din romanele tale este o femeie, detectiva Malin Fors. De ce nu un bărbat?
– Pentru că femeile sînt mult, mult mai interesante decît bărbaţii. Le iubesc!

  (…)

– De ce scrii?
– Nu neapărat din nevoie. Din suferinţă, din dragoste de poveşti.

– Care sînt lucrurile în care crezi?
– Cred în uciderea pedofililor. Cred că trebuie să-i apărăm pe copii. Să le oferim iubire adevărată.

– Cum te-ai descrie, în cîteva cuvinte, nu într-o carte?
– Un hedonist neliniştit.
   

Citește întregul interviu al Mariei Andrieș în ediția online a ”Gazetei Sporturilor”.

   


Înainte de a deveni cel mai de succes autor din Norvegia, Anne Holt a lucrat la Poliţia din Oslo, a fost prezentator de ştiri, avocat, apoi ministru al justiţiei. Doar ca scriitor de romane poliţiste a „comis” o „Eroare judiciară”, titlu oferit de Gazeta Sporturilor în cadrul Seriei Negre.

– Ce v-a ajutat mai mult în cariera de scriitor: experienţa de jurnalist, cea de magistrat sau cea de politician?
– E greu de spus. Fireşte, am avut multe avantaje pentru că am lucrat în cîteva domenii care au legătură cu subiectele cărţilor mele. Totuşi, cred că cel mai mare avantaj e că am trăit ceva vreme. Experienţa de viaţă mi se pare mai importantă decît orice fel de pregătire, într-un domeniu sau altul.

– Subiectele romanelor dumneavoastră sînt inspirate din cazuri reale?
– Unele da, unele nu.

– Norvegia este ţara cu cel mai ridicat nivel de trai. Bunăstarea produce un alt tip de criminalitate decît sărăcia?
– Nu. Avem acelaşi tip de infracţiuni ca în oricare altă ţară din Vest. Infracţiunile pentru cîştigul financiar ocupă cel mai ridicat procent în statistici, ca peste tot în lume.

– Ce v-a determinat să deveniţi autoare de romane poliţiste?
– O mulţime de coincidenţe. Dintotdeauna mi-a plăcut să scriu. Cu experienţa mea în justiţie şi în poliţie, a fost cumva o urmare firească să-mi încerc mîna în acest gen de romane.
Citeste intreg interviul in Gazeta Sporturilor de azi, 17 februarie

La locul crimei


După recentul roman polițist Eroare judiciară, fostul ministru norvegian al Justiției, Anne Holt, revine la Editura Trei cu un nou thriller: Așa ceva nu se întâmplă niciodată. Inspectorul Yngvar Stubø are multă treabă, căci un ucigaș în serie tocmai a căsăpit o vedetă de televiziune și o tânără politician. Dar să vedem și noi cum arată locul crimei…

 

***

  

 

Nu mai ştia câţi oameni omorâse. Şi asta n-avea nicio importanţă. În majoritatea domeniilor, calitatea prima asupra cantităţii. În consecinţă, şi în al ei. Chiar dacă, de-a lungul anilor, plăcerea unui stil original îşi pierduse farmecul. Nu o dată, intenţionase să facă altceva. Din când în când, se gândea că viaţa era plină de posibilităţi pentru oamenii ca ea. Aiurea. Era prea bătrână. Se simţea uzată. Ăsta era singurul lucru pentru care chiar era dotată. Şi câştiga bine. Plata cu ora îi provoca ameţeală, bineînţeles, dar una încă plăcută.

Avea nevoie de timp ca să-şi încarce bateriile.

Singurul lucru care îi plăcea cu adevărat era să nu facă nimic. Acolo unde se afla nu era nimic de făcut. Şi totuşi, nu era mulţumită. Poate era bine că ceilalţi nu veniseră. Nu ştia exact. În orice caz, vinul era supraapreciat. Scump şi acru.

Foarte aproape de Oslo, la est, acolo unde colinele se nivelau către micul centru feroviar de lângă Nitelva, maşinile înţepeniseră de frig în timpul nopţii. Pietonii îşi îndesau căciulile pe urechi şi îşi strângeau şi mai tare fularele la gât, îndreptându-se cu paşi grăbiţi spre staţia de autobuz, situată la un kilometru de acolo, pe drumul principal. Casele din micuţa fundătură se ascundeau de ger în spatele draperiilor trase şi al troienelor care barau aleile. Tocmai în fund, în apropierea pădurii, stalactite de gheaţă lungi de un metru atârnau, ca tot atâtea pericole potenţiale, de streaşina acoperişului de deasupra intrării într-o vilă veche.

 

 

 

Casa era albă.

Uşa cu vitralii şi mâner de alamă dădea spre un hol imens şi, în capăt, la stânga, spre un birou în care predominau arta minimalistă şi mobilele somptuoase. La o enormă masă de lucru şi între nişte cutii cu scrisori încă nedesfăcute, era aşezată o femeie moartă. Capul îi era căzut pe spate, mâinile i se sprijineau pe braţele fotoliului. O dâră groasă de sânge uscat pleca de la buza inferioară, cădea pe gâtul gol, se bifurca la nivelul pieptului şi se reunea din nou pe pântecul de o fermitate impresionantă. Nasul era, de asemenea, plin de sânge. În lumina plafonierei, umbra lui părea o săgeată îndreptată spre gaura întunecată care fusese cândva o gură. Nu mai rămăsese decât un ciot din limba scoasă, în mod evident, cu multă delicateţe. Tăietura era clară, gestul precis.

Era cald în încăpere, aproape prea cald.

Inspectorul-şef Sigmund Berli, de la Kripos, îşi închise în sfârşit telefonul mobil şi îşi miji ochii spre un termometru cu afişaj digital, plasat chiar în interiorul ferestrei panoramice dinspre partea de sud-est. Temperatura exterioară se apropia de minus douăzeci şi două de grade.

— Ciudat că acest tip de sticlă nu se sparge, constată el, ciocănind cu prudenţă în geam.

Patruzeci şi şapte de grade diferenţă între interior şi exterior. Uimitor.

Nu părea să-l audă cineva.

Defuncta era goală sub un halat de mătase cu revere aurii. Cordonul zăcea pe jos. Un ofiţer de poliţie, destul de tânăr, din Romerike, făcu rapid un pas înapoi la vederea panglicii galbene.

— Dumnezeule! se scutură el înainte de a-şi trece mâna prin păr, jenat. Am crezut că-i un şarpe, ca să vezi!

 

 

Organul amputat al femeii era ambalat artistic în hârtie şi aşezat pe mapa de birou din faţa ei. Vârful ieşea afară din pachetul roşu. Parcă era o plantă exotică viguroasă; carne gălbejită, papile şi mai gălbejite şi urme violacee lăsate de vinul roşu în pliuri şi adâncituri. Un pahar pe jumătate gol stătea în echilibru pe un teanc de hârtii de la marginea biroului. Nu se vedea nicio sticlă.

— Nu se poate măcar să-i acoperim ţâţele? sugeră agentul.

— E prea dezgustător ca să mai poată fi…

— O să aşteptăm pentru chestiile astea, decretă Sigmund Berli, strecurându-şi mobilul în buzunarul de la piept.

Îngenunche şi îşi miji ochii înspre moartă.

— Nu depun armele, murmură el. Chestia asta o să-l intereseze pe Yngvar. Şi pe tinerica lui, în cazul de faţă.

— Ce?

— Nimic. Se ştie ceva în legătură cu ora?

Berli îşi înăbuşi un strănut. Tăcerea din cameră făcea să-i ţiuie urechile şi se ridică în picioare cu gesturi ţepene, scuturându-şi, într-un mod complet inutil, pantalonii de praf.

Fragment din volumul Așa ceva nu se întâmplă niciodată (publicat inițial în revista Corso)

 


”Un roman polițist cu adevărat bun este uitat imediat. Mai țineți minte ceva din zece negri mititei?”, întreabă mai în glumă, mai în serios Ștefan Agopian în rubrica sa din 24FUN, unde prezintă trei romane polițiste de la Editura Trei:

După extraordinarul succes obținut de Editura Trei, peste 18.000 de exemplare vândute, cu trilogia Millennium, a suedezului Stieg Larsson, cei de la Trei forțează piața cu romane polițiste apărute în Anglia, Suedia și Norvegia, ceea ce nu e rău:

Gilbert Adair, Înscenarea lui Roger Murgatroyd, traducere din engleză și note de Lidia Grădinaru. Un roman polițist clasic, în genul celor scrise de Agatha Christie. Mai bine zis un calc după romanele ei: într-un conac înzăpezit și, deci, rupt de restul lumii, mai mulți oameni, ei și ele, sărbătoresc cum se cuvine pașnicul Crăciun.

În ultimul moment sosește, cam pe nepusă masă, Raymond Gentry, un ziarist de la un tabloid de scandal The Trombone. Acesta își bate joc de toți, dovedind că le cunoaște și cele mai intime secrete. A doua zi e găsit împușcat într-o cameră de la mansarda încuiată pe dinăuntru. După ce este spartă ușa, se constată că arma crimei lipsește. „Lung prilej de vorbe si de ipoteze“.

Camilla Läckberg, Prințesa ghețurilor, traducere din suedeză de Simona Țențea și Asa Apelkvist. Camilla noastră n-are decât 36 de ani și e deja celebră în Europa. Erica Falck, o gagică obosită din cauza că scrie toată ziua (și noaptea) biografiile unor femei celebre, își găsește cea mai bună prietena din copilărie moartă într-o cadă cu apă înghețată. […] 

Citește mai departe părerea lui Ștefan Agopian despre romanul Eroare judiciară în revista 24FUN.

%d blogeri au apreciat asta: