Tag Archive: neurostiinte



Ceea ce i-a atras pe mulți psihiatri spre psihanaliză, la sfîrșitul anilor 1950 și începutul anilor 1960 a fost, spune Kandel, curiozitatea ei îndrăzneață – zelul ei iscoditor. El speră că entuziasmul și succesul biologiei actuale vor reaprinde curiozitatea exploratoare a comunității psihanalitice și că disciplina unificată alcătuită din neurobiologie, psihologie cognitivă și psihanaliză va ajunge la o nouă înțelegere, mai profundă, a psihicului, scrie psihiatrul și psihanalistul Ileana Botezat-Antonescu în recenzia publicată în Observatorul cultural.

Kandel   

L-am cunoscut pe Eric Kandel în anul 2000 – povestește specialista în sănătate mintală -, cu ocazia unui congres de psihiatrie desfășurat la Stockholm, unde a prezentat o comunicare despre memoria implicită și declarative și despre bazele ei moleculare, pe care le demonstrase experimental. Pentru aceste descoperiri, alături de alte contribuții fun­damentale în neuroștiințe, tocmai căpătase Premiul Nobel pentru Medicină.

Or, la acea dată, psihanaliza din România abia se punea pe picioare. Decalajul istoric și tehnologic, obstrucția psihanalizei și a psihoterapiei, în general prin arbitrariul deciziilor politice și chiar represive (vezi interzicerea activității facultății de psihologie și a altor instituții din domeniul educației timp de 8 ani) luate de către cuplul dictatorial ceaușist, toate acestea mă făceau să mă simt ca un copil la grădiniță față în față cu un om de știință.

Mi-am învins acea stare de inferioritate și, la recepția care s-a organizat în aceeași seară pe celebra corabie a vikingilor recuperată din adîncurile mării și transformată în muzeu, am intrat în discuție cu acest omuleț care s-a dovedit a fi  bonom și lipsit de orice urmă de aroganță, lucruri la care te-ai fi așteptat din partea unui premiant Nobel.

M-am prezentat, i-am spus cîteva cuvinte despre psihanaliza și psihoterapia din România și l-am întrebat plină de curiozitate: „De ce ați hotărît să părăsiți psihanaliza pentru cercetarea în neuroștiințe?“, la care el mi-a răspuns simplu: „Pentru a dovedi că psihanaliza există!“.

Această întîlnire tulburătoare a constituit o dovadă pentru mine că procesul de formare psihanalitică în care mă aflam atunci reprezenta un alt nivel de dezvoltare al identității mele profesionale, de psihiatru, care urma să mă poarte către un viitor fascinant: acela în care se vor face pași din ce în ce mai numeroși în descifrarea suportului biologic molecular și a conexiunilor funcționale între neuroni, care susțin viața psihică. (…)

Citește continuarea recenziei în Observatorul cultural.

  


Aflăm zilnic despre câte o năzbâtie a „cercetătorilor britanici”, care ba au descoperit gena infidelităţii, ba ne vorbesc despre cum se curtează maimuţele, ba ne spun cum să ne educăm şefii.

O istorie a psihologieiPuţini ştiu însă că şi la începutul şi la mijlocul secolului XX se făceau experimente şi descoperiri cel puţin la fel de insolite. Ce spuneţi de ideea de a vă introduce un tub de cauciuc până în stomac, doar pentru a vă nota senzaţiile „introspective”? Sau cum v-aţi simţi într-un experiment în care, atunci când răspundeţi corect, vi se spune insistent că aţi greşit, doar pentru a vi se testa încrederea în propria persoană? Sau ce-aţi spune dacă psihanalistul v-ar zice într-o bună zi: „Du-te acasă şi tratează-te singur”?

Toate aceste anecdote şi multe altele dau viaţă acestei „Istorii a psihologiei moderne„, scrise de soţii Schultz, o referinţă arhicunoscută peste Ocean, unde volumul, ajuns la a noua ediţie, este recomandat chiar şi la orele de psihologie din liceu. Cărţile de istorie a psihologiei care existau până acum pe piaţă sau în bibliotecile de la noi păcătuiesc fie pentru că lungesc investigaţia până la Platon şi Aristotel, fie pentru că înşiruie date seci, fără a oferi fundalul de viaţă şi social pe care s-au profilat concepte precum cel de „condiţionare operantă”, „autoactualizare” sau „complexul Oedip”.

Volumul de faţă prezintă principalele şcoli de gândire psihologice (de la structuralism şi behaviorism la psihanaliză şi psihologia cognitivă), fără să uite neuroştiinţele de ultimă oră sau ineditele studii din psihologia animalelor. Oferă extrase din marile cărţi ale unor James, Skinner, Köhler sau Maslow şi, mai ales, reface filmul palpitant şi plin de culoare al ultimelor două secole care au revoluţionat ştiinţa minţii. Veţi avea multe de învăţat de la Albert, copilul care a fost constrâns să se teamă de Moş Crăciun, de la Hans, calul care făcea calcule matematice, de la isterica Anna O., pacienta odată cu care s-a născut psihanaliza, dar şi de la computerul care l-a bătut pe Kasparov.

Cronică preluată din Business Magazin

   

Autismul este o trăsătură masculină?


 Autismul a fost identificat abia la mijlocul secolului al XX-lea, dar acum constituie unul dintre cele mai răspândite sindroame ale copilăriei, 3,4 copii din 1.000 fiind diagnosticaţi cu această boală. Dintre aceştia, aproape 80% sunt băieţi, scrie specialista în biologia creierului Lise Eliot în cartea Creier roz, creier bleu.

    

Severitatea autismului variază, dar există un element central, şi anume incapacitatea de conştientizare socială sau de înţelegere a sentimentele şi motivelor celorlalţi din jur. Autismul poate fi diagnosticat încă de la vârsta de doi ani sau, mai frecvent, în al patrulea an de viaţă, deşi este posibil ca primele semne să se manifeste în primul an de viaţă, precum lipsa schimbului de priviri cu alţii şi a expresiilor faciale vesele. Aceşti copii au dificultăţi de comunicare, de stabilire a unui contact vizual şi, mai ales, de înţelegere a faptului că alţi oameni au gânduri şi emoţii diferite de ale lor. Cu alte cuvinte, acestora le lipseşte empatia; astfel, raportul de 3 sau 4 băieţi diagnosticaţi cu autism la o fată (diagnosticată cu aceeaşi boală) sugerează că băieţii sunt mai vulnerabili, deoarece ei nu au, din naştere, la nivelul creierului, aceste circuite necesare empatiei.

         

Sistematizare vs. empatie

Cel mai fervent susţinător al acestei viziuni este Simon Baron‑Cohen, care descrie de fapt autismul ca fiind consecinţa unui aşa‑numit „creier masculin extrem“. Teoria sa se bazează pe deficitele de comunicare şi empatie ale autismului, precum şi pe tendinţa celor cu autism de a demonstra interese foarte restrânse – precum calculele compulsive pe care le face personajul pe care îl interpretează Dustin Hoffman în filmul Rainman. Baron‑Cohen şi colegii săi au construit numeroase chestionare care testează aceste două dimensiuni — empatia versus capacitatea de sistematizare. Chestionarele arată ca orice joc de „război al sexelor“ şi, deloc surprinzător, femeile obţin rezultate mai mari pe scala de empatie, iar bărbaţii, pe scala capacităţii de sistematizare. Şi totuşi, avem o problemă, şi anume faptul că aceste scale se bazează pe o autoraportare în loc de măsurători mai obiective ale percepţiei faciale sau capacităţii de analiză; în realitate, la unul din testele lui Baron‑Cohen care le cerea subiecţilor să identifice emoţia unei persoane în baza unei fotografii în care se vedeau doar ochii, bărbaţii şi femeile nu au obţinut rezultate foarte diferite.

     

De la gene la televizor

Atunci care este factorul responsabil pentru această maladie distrugătoare?

Lise Eliot, specialista in neurostiinte --- Foto: rosalindfranklin.edu

Răspunsul la această întrebare rămâne un mister agonizant, mai ales pentru părinţii cu copii autişti. Genele sunt cel mai important factor: se estimează că între 60 şi 90% din cazuri, boala este moştenită. Cu toate acestea, autismul nu este cauzat de o singură genă, ci, se pare, boala implică interacţiunea mai multor gene diferite. De asemenea, există o conexiune clară între autism şi cromozomul X, spre deosebire de alte boli care apar cu precădere la băieţi (precum distrofia musculară Duchenne sau daltonismul). Au fost invocate ca motive şi influenţele mediului, de la dietă până la expunerea la televizor şi la programul de vaccinare îndelung criticat. Niciunul dintre motive nu a fost validat ştiinţific, după cum nu a pretins că explică de ce această afecţiune este mai frecventă la băieţi.

      

O terapie extrem de scumpă

Există însă o certitudine legată de autism, şi anume: cu cât copiii sunt mai repede diagnosticaţi şi trataţi, cu atât prognosticul va fi mai bun. Cel mai bun tratament implică interacţiunea socială — 40 ore pe săptămână în şedinţe individuale cu un terapeut care încurajează exprimarea, contactul vizual şi alte aspecte ale comunicării, motivând copilul prin joacă. Este o propunere scumpă, dar merită efortul pentru copiii care nu sunt grav afectaţi şi care încep o asemenea formă de terapie de timpuriu, de preferat până la vârsta de doi ani. Motivul pentru ca terapia să înceapă la o vârstă cât mai fragedă este conectarea corespunzătoare în circuitele sociale şi de comunicare înainte ca funcţionarea creierului să fie preluată de comportamente repetitive, neadaptative şi interesele restrânse care îi caracterizează pe copiii autişti ceva mai mari.

  

Freagment din cartea Creier Roz, Creier Bleu scrisă de specialista în neuroștiințe Lise Eliot (care, de altfel, e și mamă a doi băieți și o unei fete).

    


Economiștii vorbesc despre ”panica, temerile și demoralizarea jucătorilor de pe piața de capital” care au condus la scăderea operațiunilor de pe bursă, istoricii ne povestesc despre ”dorințele și năzuințele” cutărui general sau domnitor, care au contribuit la instaurarea noului regim, iar noi, în viața de zi cu zi, ne dăm cu presupusul despre ce va fi fost în mintea lui cutărescu de a putut să facă așa ceva… (ce l-a împins să se poarte așa?).

Luați la puricat toate aceste concepte și explicații ”de bun simț” și veți vedea că sunt doar niște bănuieli, niște presupuneri ”naive”, în nici un caz niște legi de comportament, afirmă unii filosofi contemporani. Există, pe de altă parte, argumente că ”psihologia de simț comun” nu este defel depășită, că ea funcționează și că, dealtfel, subîntinde diversele științe. De această parte a baricadei se plasează și volumul ”Mintea familiară” scris de Bogdan Boghiţoi, doctor în filosofie și asistent de cercetare în cadrul Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti.

L-am rugat să scrie pentru blogul editurii o scurtă introducere la proaspăta sa carte:

 

***

   

V-ați gândit ce ar fi dacă explicațiile sociologilor sau economiștilor ar avea credibilitatea unor explicații oferite de alchimiști? Cum ar fi, de pildă, dacă sondajele de opinie sau teoriile despre intențiile investitorilor ar avea doar valoarea unei mit al unei populații primitive, care nu reflectă nimic din realitate? Și care ar fi reacția dumneavoastră dacă vi s-ar arăta că tot ce susțin manualele sau tratatele despre motivele care au determinat acțiunile actorilor istorici e în ultimă instanță la fel semnificativ ca influența planetelor asupra comportamentului (desigur dacă nu credeți în astrologie)?

 

 

 

Ce ar fi, în fine, dacă modul în care explicați gesturile prietenilor dumneavoastră, prin apelul la intențiile și opiniile lor, nu poate avea niciun dram de adevăr în el? Poate că un astfel de recurs la intenții și opinii, e o procedură fundamental viciată, incapabilă să producă explicații veritabile, asemeni invocării influenței argintului viu de către o vrăjitoare pentru a explica unui client naiv ce se întâmplă în viața sa.

Modalitatea aceasta de a explica și prezice, ce utilizează opinii și intenții, a fost numită ”psihologie de simț comun”. Însă  nu este doar un gen de folclor psihologic, rezervat profanilor. Și psihologii, sociologii, istoricii sau economiștii – practic toții specialiștii în discipline ce au în centrul atenției omul și felul în care el se comportă – fac apel la intenții și opinii, prin care încearcă să arunce lumină asupra a ceea ce oamenii gândesc sau fac. Însă menționarea intențiilor și opiniilor drept cauze ale comportamentului este legitimă în viața de zi cu zi și în știință? Nu e oare la fel de nepotrivită ca încercarea de a atribui o maladie influenței unui spirit rău, făcând apel la entități inadmisibile pentru știință?

Este un pericol cel puțin plauzibil, care până la urmă ar da peste cap întregul mod în care oamenii văd lumea. Odată cu progresele în domeniul neuroștiinței, unii autori au început să susțină că psihologia de simț comun reprezintă o formă învechită și superficială de a vedea funcționarea minții. Ea a fost considerată incapabilă a se integra restului științelor, aflată într-o ”izolare magnifică”, dar și deficientă atunci când vine vorba de a da seama de procese precum cele ale memoriei sau creativității. Ultimele câteva decenii au însemnat o perioadă de dispute filosofice intense în acest sens, alimentate de literatura din domeniul științelor cogniției, cărora cartea încearcă să le dea o soluție actuală.

 

 

 

”Mintea familiară” oferă o analiză filosofică a psihologiei de simț comun ce face viabile din punct de vedere științific practicile cotidiene prin care încercăm să ne edificăm asupra comportamentul semenilor, și conturează relațiile lor cu restul cunoașterii omenești. Dacă vreți deci să știți așadar care este valoarea și înțelesul explicațiilor psihologice la care recurgeți în mod obișnuit, ori dacă doriți să aflați mai mult despre credibilitatea științelor omului, ”Mintea familiară” vă poate oferi răspunsuri degajate pe baza discutării celei mai recente literaturi din domeniu.

(Bogdan Boghițoi, autorul volumului Mintea familiară, Editura Trei, 2010)

 

%d blogeri au apreciat: