Cuvintele erau scrise cu creionul pe o bucată de hârtie aşezată deasupra cadavrului. Trei cuvinte, de neînţeles pentru Erlendur.

Era trupul unui bărbat de aproximativ şaptezeci de ani. Zăcea pe podea pe partea dreaptă lângă sofa, într‑o cameră mică de zi, îmbrăcat cu o cămaşă albastră şi nişte pantaloni din catifea reiată de culoare bej. În picioare avea papuci. Părul începuse să i se rărească şi era aproape în întregime cărunt. Era pătat cu sângele provenit de la rana enormă de pe cap. Pe podea, nu departe de trup, se afla o scrumieră mare de sticlă cu colţurile ascuţite. Şi aceasta era plină de sânge. Măsuţa de cafea era răsturnată. (…)

Erlendur cunoştea numele bărbatului mort. Se afla scris deasupra soneriei de la intrare. Însă pentru a evita riscul de a se face de râs, îşi puse nişte mănuşi subţiri de cauciuc şi extrase portofelul bărbatului dintr‑o jachetă ce atârna pe un cuier pom de lângă uşa de la intrare şi găsi o carte de credit cu o fotografie pe ea. Numele bărbatului era Holberg, în vârstă de şaizeci şi nouă de ani. Murise în casa lui. Se presupunea că fusese crimă.

Erlendur se plimbă prin apartament şi se gândi la cele mai simple întrebări. Asta era meseria lui: să investigheze ceea ce era evident. Legiştii aveau de‑a face cu treburile misterioase. Nu se vedea nicio urmă de efracţie, nici la ferestre şi nici la uşi. La prima impresie bărbatul părea să‑i fi dat singur drumul atacatorului în apartament. Vecinii de deasupra lăsaseră urme de tălpi peste tot în holul de la intrare şi pe covorul din camera de zi când veniseră de afară din ploaie, iar atacatorul trebuie să fi făcut şi el acelaşi lucru. Doar dacă nu cumva îşi scosese pantofii în holul de la intrare. Erlendur credea că acesta fusese mult prea grăbit ca să mai aibă ocazia de a‑şi scoate pantofii. Probabil vizitatorul îl atacase fără niciun fel de preambul, în momentul în care uşa se deschisese. Fără a‑şi scoate pantofii.

Oare poţi omorî pe cineva în şosete?

  

   

    

Erlendur se uită peste tot în jurul său şi îşi spuse că trebuia, într‑adevăr, să‑şi ordoneze gândurile mai bine. În orice caz, vizitatorul se grăbise. Nu se sinchisise să închidă uşa în urma lui. Atacul însuşi prezenta urme că fusese înfăptuit în grabă, ca şi cum ar fi venit pe neaşteptate şi fără avertisment. Nu erau urme de încăierare în apartament. Din câte se părea bărbatul căzuse pe podea, se lovise de măsuţa de cafea şi o răsturnase. La o primă impresie, restul părea neatins. Erlendur nu vedea nicio urmă cum că apartamentul ar fi fost jefuit. Toate dulapurile erau bine închise, şi sertarele la fel, un computer nou şi o combină stereo veche se aflau la locul lor, jacheta bărbatului din cuierul pom de lângă uşă avea încă portofelul, şi în el se găseau o bancnotă de două mii de coroane şi două carduri, unul de debit şi altul de credit.

Era ca şi cum atacatorul înşfăcase primul lucru care îi fusese la îndemână şi îl lovise pe bărbat în cap. Scrumiera era din sticlă groasă de culoare verde şi cântărea cel puţin un kilogram şi jumătate, gândi Erlendur. O armă a crimei fără doar şi poate. Era puţin probabil ca atacatorul să o fi adus cu el şi să o fi abandonat pe podeaua din camera de zi, plină de sânge.

Acestea erau indiciile evidente: bărbatul deschisese uşa şi îşi poftise vizitatorul înăuntru sau cel puţin venise cu el în camera de zi. Probabil îşi cunoştea vizitatorul, însă nu neapărat. Fusese atacat cu o scrumieră, i se dăduse o lovitură puternică şi atacatorul îşi luase repede tălpăşiţa, lăsând uşa de la intrare deschisă. Cât se poate de simplu.

Cu excepţia mesajului.

Era scris pe o bucată de hârtie liniată format A4 ce părea să fi fost smulsă dintr‑un caiet legat cu spirală şi era singurul indiciu că aici fusese comisă o crimă cu premeditare; sugera că vizitatorul intrase în casă cu scopul clar de a săvârşi un omor. Vizitatorul nu fusese brusc cuprins de impulsul nebunesc de a comite crima în timp ce stătea acolo în camera de zi. Intrase în apartament cu intenţia de a comite o crimă. Scrisese un mesaj. Trei cuvinte care pentru Erlendur nu aveau nici cap, nici coadă. Oare scrisese mesajul înainte de a veni aici? O altă întrebare evidentă care avea nevoie de un răspuns. Erlendur se duse la biroul din colţul camerei de zi. Acolo erau împrăştiate documente, facturi, plicuri şi hârtii. Peste toate acestea stătea un caiet legat cu spirală, cu colţul de la o pagină rupt. Se uită după un creion care ar fi putut fi folosit pentru a scrie mesajul respectiv, însă nu văzu niciunul. Uitându‑se îndeaproape pe birou, găsi unul dedesubt. Nu atinse nimic. Privi şi cugetă.

  

  

    

Oare nu e aceasta o crimă tipic islandeză? întrebă detectivul Sigurdur Óli, care intrase în apartamentul de la subsol fără ca Erlendur să‑l observe şi stătea acum lângă cadavru.

— Poftim? făcu Erlendur, cufundat în gândurile sale.

— Murdară, inutilă şi comisă fără nicio încercare de a o ascunde, de schimbare a indiciilor sau de tăinuire a dovezilor.

— Da, zise Erlendur. O crimă islandeză jalnică.

— Doar dacă nu cumva el a căzut peste masă şi s‑a lovit cu capul de scrumieră, zise Sigurdur Óli.

Colega lor, Elínborg, era cu el. Erlendur încercase să limiteze mişcările poliţiei, echipei de legişti şi paramedicilor în timp ce se plimba prin casă, cu capul înclinat sub pălărie.

— Şi în timp ce cădea a scris un mesaj incomprehensibil? zise Erlendur.

— E posibil să‑l fi ţinut în mâini.

— Poţi înţelege ceva anume din acest mesaj?

— Poate e Dumnezeu, zise Sigurdur Óli. Poate criminalul, nu ştiu. Accentul pe ultimul cuvânt e ciudat. EL este scris cu majuscule.

 

”Ingenios construit şi cu o scriitură elaborată, Oraşul Borcanelor operează la un nivel mai profund decât majoritatea romanelor poliţiste: exprimă sentimentul dureros al fatalităţii cu care sunt impregnate vechile poveşti pe care islandezii din Evul Mediu le relatau în lungile nopţi de iarnă.” – The Independent

 

— Mie nu mi se pare că a fost scris pe fugă. Ultimul cuvânt e cu majuscule, însă primele două sunt cursive. Vizitatorul nu se grăbea când a scris asta. Însă nu a închis uşa în urma lui. Ce înseamnă asta? Îl atacă pe bărbat şi fuge, însă scrie un bilet criptic pe o bucată de hârtie şi se străduieşte să sublinieze cuvântul final.

— Probabil că se referă la el, zise Sigurdur Óli. La cadavru, vreau să spun. Nu pot face legătura cu nimeni altcineva.

— Nu ştiu, zise Erlendur. Care e rostul în a lăsa genul ăsta de mesaj în urma ta şi de a‑l aşeza peste cadavru? Ce încearcă să spună făcând asta? Oare ne spune ceva? Oare criminalul vorbeşte cu el însuşi? Vorbeşte cu victima?

— Un dement nenorocit, zise Elínborg, aplecându‑se ca să ridice mesajul.

Erlendur o opri.

— Trebuie să fi fost mai mult de unul, zise Sigurdur Óli. Atacatori, vreau să spun.

— Aminteşte‑ţi de mănuşi, Elínborg, zise Erlendur, ca şi cum ar fi vorbit cu un copil. Nu distruge probele. Mesajul a fost scris la biroul de acolo, adăugă el, arătând înspre colţul respectiv. Hârtia a fost ruptă dintr‑un caiet de‑al victimei.

— E posibil să fi fost mai mult de unul, repetă Sigurdur Óli.

Credea că găsise un punct de vedere interesant.

— Da, da, zise Erlendur. Poate.

— Cam cu sânge rece, zise Sigurdur Óli. Mai întâi omori un bătrân şi apoi te aşezi să scrii un bilet. Oare pentru asta nu‑ţi trebuie nervi de oţel? Oare ăla care a făcut un astfel de lucru nu e un ticălos desăvârşit?

— Sau unul fără frică, zise Elínborg.

— Sau unul cu un complex mesianic, zise Erlendur.

Se aplecă să ridice mesajul şi îl studie în tăcere.

Un complex mesianic uriaş, gândi el pentru sine.

Fragment din romanul

Oraşul borcanelor

de Arnaldur Indridason