Tag Archive: muzica



O nouă întâlnire publică în cadrul proiectului Dublă expunere va avea loc joi, 19 februarie 2015, începând cu ora 19.00, în Cafeneaua Cărtureşti Verona, unde Andreiana Mihail îl are invitat pe Horia Mihail.

Un dialog incitant între un curator care a găzduit vernisajele unor mari artişti vizuali şi unul dintre cei mai apreciaţi pianişti români. Ce au în comun artele vizuale şi muzica sau ce le desparte?

Andreiana Mihail este, din 2006, consultant, curator şi director al galeriei omonine, unde a găzduit lucrări ale artiştilor români şi internaţionali: Ion Grigorescu, Ciprian Mureşan, Adrian Ghenie, Cristi Pogăcean, Tom Chamberlain, Mihai Iepure Górski, Mona Vătămanu & Florin Tudor, Katerina Držková, Răzvan Botiş, Eduard Constantin, Matei Bejenaru sau Mircea Cantor. Andreiana Mihail este absolventă a Facultăţii de Filosofie, din cadrul Universităţii Bucureşti, şi a continuat studiile la Paris, Pantheon Sorbonne, unde s-a specializat în Filosofia Artei.

Horia Mihail este pianist-solist al Orchestrelor şi Corurilor Radio. A debutat în oraşul său natal Braşov interpretând Concertul în Re major de J. Haydn la vârsta de 10 ani. De atunci a concertat de peste 1000 de ori cu marea majoritate a orchestrelor simfonice din România. După 14 ani de studii în România, Horia Mihail a urmat cursurile Universităţii din Illinois, obţinând diplomele de absolvire şi de masterat în 1995, după o perioadă de trei ani. În 1999, a primit Artist Diploma de la Boston University, unde a studiat cu Anthony di Bonaventura.

Dubla expunere-MihailHoria Mihail a susţinut concerte, recitaluri solo şi de muzică de cameră în 18 ţări pe 4 continente, colaborând cu artişti cunoscuţi precum Roman Totenberg, Lory Wallfisch, Robert Merfeld, Peter Zazofsky, Andres Diaz şi Nathaniel Rosen. A putut fi ascultat la diverse posturi de radio şi de televiziune din România, Belgia, Anglia, Danemarca, Ungaria, Statele Unite şi Vocea Americii, şi a înregistrat cu Orchestra Simfonică Naţională Radio din România.

În 2014, Roxana Gamarţ, coordonatoarea proiectului Dublă expunere, a provocat câţiva autori contemporani să scrie fiecare câte o proză scurtă, având ca punct de plecare lucrarea unui artist vizual contemporan. Rezultatul este Dublă expunere, un hibrid între o carte de literatură şi un album de artă contemporană, publicată de Editura Trei, în care mai apar Ştefan Agopian, Roman Tolici, Bogdan Coşa, Zoltan Bela, Augustin Cupşa, Ion Grigorescu, Filip Florian, Sandor Szasz, Adela Greceanu, Dan Perjovschi, Nora Iuga, Andrei Gamarţ, Marin Mălaicu-Hondrari, Mircea Cantor, Mitoş Micleuşanu, Tara von Neudorf, Philip O Ceallaigh, Gili Mocanu şi Radu Paraschivescu.

Proiect sponsorizat de Raiffeisen Bank.



Editura TREI
  va  invita in  perioada 19-22 iulie 2012 , la prima editie a Festivalului de Carte si Muzica, organizat la Brasov de Asociatia Culturala Libris.

Locatie: Piata Sfatului din Brasov

Program: Joi -Sambata, 10.00 – 22.00
                      Duminica, 10.00 – 20.00

Grupul Editorial TREI va asteapta pe ALEEA CARTII din Piata Sfatului, cu noutati si reduceri de 30% !

 


Editura TREI va fi prezentă în perioada 24-27 martie la Târgul Internaţional de Carte şi Muzică desfăşurat la Braşov.  Târgul aflat la a VIII – a ediţie se va desfăşura în Aula Sergiu T. Chiriacescu, Universitatea Transilvania.

Vă aşteptăm cu drag !

Toccata era prea scurtă


Mă aştept ca mult timp după moartea Opheliei, ori de câte ori mă voi gândi la ea, prima amintire care îmi va veni în minte să fie felul delicat în care ea atinge pianul. Aşezată la claviatura vechiului nostru Broadwood masiv din salon, Feely devine o persoană diferită.

Anii de exerciţiu – orice ar fi – i‑au dăruit mâna stângă a unui Joe Louis şi mâna dreaptă a unui Beau Brummel (sau cel puţin aşa spune Daffy).

Pe când săream şi peste ultimul pârleaz, iar Buckshaw îşi făcea apariţia peste câmp, priveliştea aproape că mi‑a tăiat răsuflarea. Din acest unghi şi în acest moment al zilei, iubeam Buckshaw cel mai mult. Pe când mă apropiam dinspre est, vechea piatră rotundă ca un pepene strălucea precum şofranul în soarele după‑amiezei târzii, bine aşezat în peisaj ca o cloşcă mulţumită ce stă pe ouă, cu steagul Marii Britanii fluturând cu satisfacţie undeva la înălţime.

 

  

Casa părea să nu fie conştientă de sosirea mea, de parcă eram un intrus ce mă apropiam pe furiş. Chiar şi de la un sfert de kilometru depărtare puteam auzi notele Toccatei, de Pietro Domenico Paradisi – aceea din Sonata lui în la major – ce veneau împleticindu‑se în întâmpinarea mea.

Toccata era bucata mea preferată; după mintea mea, era cea mai mare realizare muzicală din întreaga istorie a lumii, însă ştiam că, dacă Ophelia afla acest lucru, nu ar mai fi interpretat niciodată piesa aceasta.

Ori de câte ori aud această muzică, mă gândesc cum cobor în zbor partea abruptă dinspre est a dealului Goodger; fugind atât de repede, că picioarele de‑abia pot să ţină pasul în timp ce mă năpustesc dintr‑o parte într‑alta, ţipând în vânt, ca un pescăruş răpitor.

Când m‑am aflat aproape de casă, m‑am oprit pe câmp şi am ascultat şuvoiul perfect al notelor, nu prea presto — exact aşa cum îmi plăcea mie. M‑am gândit la momentul când am auzit‑o pe Eileen Joyce interpretând Toccata la BBC. Tata pornise radioul, fără să fie prea atent la ce anume se difuza, în timp ce frunzărea colecţia lui de timbre. Notele îşi croiseră drum pe coridoarele şi galeriile de la Buckshaw, urcând pe scara în spirală, şi pătrunseseră în dormitorul meu. Când îmi dădusem seama ce se interpreta, coborâsem în goană scările şi năvălisem în biroul tatei, însă muzica încetase.

Stătusem acolo privind unul la altul, neştiind ce să ne spunem, până când, în cele din urmă, fără un cuvânt, m‑am retras din cameră şi m‑am dus încet sus.

Asta e singura problemă cu Toccata: e prea scurtă.

  

   

  

Am trecut pe lângă gard şi am intrat pe terasă. Tata stătea la biroul său de lângă fereastră, atent la ce făcea.

Rosicrucienii pretind, în broșurile lor, că poţi face o persoană total necunoscută să se întoarcă într‑o sală de cinema aglomerată dacă îţi fixezi privirea intens în ceafa sa şi dacă priveşti până nu mai poţi. El ridică privirea, însă nu mă văzu. Avea mintea în altă parte. Nu a mişcat nici măcar un muşchi.

Şi apoi, ca şi cum capul i‑ar fi fost de plumb, privi în jos şi îşi continuă studiul, iar, în salon, Feely schimbă, interpretând ceva de Schumann.

Fragment din romanul polițist

Plăcinta e dulce la sfârşit

de Alan Bradley  

 


Cuvântul nu este singurul care deţine proprietăţi curative, muzica are şi ea efecte tămăduitoare asupra organismului.

         

„Armonia muzicii interpretate de o orchestră poate atinge fiecare celulă a corpului nostru şi poate contribui astfel la sănătatea noastră”, explică medicul Masaru Emoto.

Plăcerea de a asculta anumite bucăţi muzicale liniştitoare acţionează asupra stresului, pe care îl reduce în mod considerabil. Acest fapt ne aduce destindere, relaxare, o respiraţie fluidă şi poate în mod egal să ajute persoanele care au dificultăţi legate de somn sau de concentrare. Același efect tămăduitor îl au formele muzicale armonioase şi plăcute, cânturile gregoriene, sonatele, corurile, instrumentele de suflat, care rezonează inconştient cu respiraţia umană. Ele eliberează creativitatea, punându‑ne în contact cu inconştientul nostru şi creând un mediu pozitiv.

  

  

Alfred Tomatis, otorinolaringolog şi celebru psiholog, spunea:

„Eu nu îngrijesc copiii, eu îi trezesc.”

În opinia lui, urechea este primul organ al conştiinţei, primul lucru care se deschide în noi când ne naştem. El şi‑a concentrat lucrările asupra efectelor terapeutice ale sunetului, asupra muzicii anumitor compozitori cum ar fi Mozart (considerat conform mai multor studii ca fiind cel mai curativ dintre toţi), dar şi asupra cânturilor gregoriene sau psalmodice.

Sunetul „Om…ohoooom”, modulat pe o expiraţie lungă, este o sursă de energie liniştitoare. După Tomatis, frecvenţa care reîncarcă cortexul cel mai rapid este de 800 de hertzi, notă situată la extremitatea corzii mi a unei viori. Invers, sunetele de frecvenţă joasă cum ar fi circulaţia automobilă şi aeriană sau hard rockul scad energia creierului. Poluarea sonoră a transformat într‑adevăr surditatea într‑un rău curent.

„Noi citim cu urechile, afirmă Tomatis, mai ales cu urechea dreaptă.”

El a demonstrat de fapt că traiectoria influxului nervos de la urechea stângă la centrul limbajului situat în creier este mai lungă şi mai puţin eficientă.

Vorbind despre terapia prin muzică, în august 2007, scriitorul Éric Emmanuel Schmidt povestea, într‑o emisiune radiofonică despre faptul că, adolescent fiind, îşi pregătise sinuciderea, dar că ascultându‑l pe Mozart i se păruse „atât de frumos”, încât decisese să rămână în viaţă. El continuă să‑l asculte „pentru a se îngriji”, căci Mozart „îţi dă poftă de viaţă” şi îl ascultă pe Bach pentru „igiena gândirii”, căci acest din urmă „îţi pune ordine în idei”.

    

  

      

Influenţa sunetului asupra emoţiilor noastre este o experienţă pe care o putem face în zilnic. Muzica religioasă sau sacră (cântece religioase, imnuri, negro spirituals sau chiar tobe şamanice) obligă la cufundarea în clipa prezentă, aduce pacea şi înalţă inima. Este suficient să asculţi cânturile gregoriene pentru a resimţi vibraţiile repercutate de bolţile unei catedrale, pentru a ne simţi centrii energetici reîncărcaţi prin puterea regeneratoare a sunetului şi a rezona în acord cu mediul înconjurător.

 

Fragment din volumul Patru plăceri pe zi.

 

      

Un caz simplu de complex oedipian


Programul era pe Channel 13 şi era un fel de salată a celor şapte arte.

   

Erau şapte „artişti” tineri şi fiecare dintre ei avea patru minute pentru a‑şi face treaba. Apoi era un moşulică băşinos cu ochii umflaţi şi care fuma pipă şi avea un nume gen Phillips Hardtack, care ne intervieva pe fiecare, punându‑ne întrebări incisive cum ar fi „Ce e, după părerea ta, Inspiraţia?” sau „Ce influenţă a avut copilăria în opera pe care o creezi?”. Pentru aceste întrebări (şi aproximativ alte zece) erau alocate alte patru minute.

În afară de a fi gazda unor emisiuni ca asta, Hardtack se spetea scriind recenzii de cărţi şi pozând pentru reclame la whisky — două ocupaţii care au mai multe în comun decât pare la prima vedere. Scotchul era întotdeauna „suplu” şi „delicat”, iar cărţile erau întotdeauna „viguroase” şi „puternice”. Tot ce trebuia să faci era să‑l stârneşti pe Hardtack şi începeau să curgă adjectivele. Uneori, totuşi, le încurca şi numea o carte „suplă” şi „delicată” în vreme ce scotchul era numit „viguros” şi „puternic”. Pentru un scotch vechi de douăzeci de ani şi autori bătrâni care îşi publicaseră memoriile, Hardtack rezerva cuvântul „copt”. Iar pentru autori tineri şi un scotch cu marca X, Hardtack avea răspunsul său automat: „Îi lipseşte netezimea”.

        

  

      

Majoritatea „artiştilor” de la acea emisiune îl meritau pe Hardtack. Era un bufon tânăr care se autointitulase „cineast” şi prezenta timp de patru minute un film tremurat şi supraexpus a ceea ce păreau să fie două (sau posibil trei) amibe dansând; un pictor negru care se autointitulase pictor activist şi picta doar scaune (un subiect straniu de pacifist pentru un pictor activist); o soprană cu dinţi foarte galbeni şi cu prognatism (Charlie era acolo pentru a o acompania patru minute în timp ce ea interpreta o arie tremurată de Puccini); un om‑orchestră pe nume Kent Blass care ţopăia spasmodic de colo‑colo, bătând la tobe, cântând la xilofoane, acvarii de sticlă, oale şi tigăi; un dansator modern care nu pronunţa niciodată substantivul „dans” fără să folosească articolul hotărât; un cântăreţ de muzică folk cu mesaje sociale de protest al cărui accent veritabil de Brooklyn fusese înfrumuseţat cu lecţii de oratorie, cu rezultatul bizar că pronunţa Dumnezeu, „Drrumnezeu”; şi eram eu.

Mă instalaseră în interiorul unei rame din placaj de culoare cenuşie pentru cele patru minute de poezie, şi pentru a ajunge la ea, trebuia să mă cocoţ pe un fel de estradă. Charlie era chiar dedesubt, stând la pian şi zgâindu‑se sub fusta mea. În timp ce îmi citeam poezia, ochii lui îmi sfredeleau pulpele. O zi mai târziu m‑a sunat. Nu‑mi aminteam de el. Apoi a spus că voia să‑mi pună poemele pe muzică, aşa că m‑am întâlnit cu el la cină. „Ia-o în sus, până în apartamentul meu şi dă‑mi voie să‑ţi pun poemele pe muzică” şi eu o luam în sus întotdeauna. Sau cel puţin mă duceam.

  

     

Însă Charlie mă surprindea. Părea costeliv, nespălat şi cu nasul coroiat când apărea la uşa mea, însă în restaurant îşi expunea cunoştinţele lui vaste despre Cole Porter, Rodgers, Hart şi Gershwin: toate cântecele pe care taică‑meu le cântase la pian când eram copil. Chiar şi cântecele obscure ale lui Cole Porter, cântecele aproape uitate ale lui Rodgers şi Hart din muzic-halluri obscure, cântecele mai puţin cunoscute de Gershwin — le ştia pe toate. Ştia chiar mai multe dintre acestea decât mine — cu memoria mea excelentă pentru versuri uşor de reţinut.

         

     

      

Atunci m‑am îndrăgostit în mod cu totul şi cu totul absurd de el, l‑am transformat dintr‑un broscoi nespălat şi cu nasul coroiat — într‑un prinţ — un prinţ evreu care pe deasupra mai cânta şi la pian. De îndată ce el a recitat ultima strofă din „Let’s Do It” şi a spus cuvintele cum trebuie, eram gata să mă culc cu el. Un caz simplu de complex oedipian.

 

Fragment din Erica Jong, Teama de zbor (colecția Eroscop)

        


Dna L. schițează un pastel îngroșat pe o foaie albă, povestind în același timp cu psihoterapeuta sa despre planurile sale de a lua lecții de artă după terminarea curei. Privește spre desenul de pe șevalet. La început vede doar o „amoebă”, ceva ce plutește într-o ”apă noroioasă”. În desenul nefigurativ, se disting trei linii îngroșate. ”Dacă ar fi oameni, cine ar fi?”, întreabă terapeuta. ”Probabil că asta, de la mijloc, sunt eu”, răspunde pacienta, o tânără de 27 de ani proaspăt divorțată și înspăimântată de perspectiva că nu va putea fi o mamă bună pentru cei doi copii.

Linia mai apropiată de ea i se pare că este fata sa, Lori, pe care știe că trebuie s-o protejeze mai mult, căci e mai sensibilă și mai temătoare. Dar, de fapt, și ea are obsesii și temeri similare. Numai că fuge de ele. Or, desenele sunt ocazia ideală de vorbi deschis despre furie și suferință. Sunt prilejul unei

”conștientizări însuflețite care permite ca tot felul de lucruri ce odată păreau inexplicabile să capete sens”, scrie Judith Aron Rubin în volumul pe care-l coordonează, Art-Terapia. Teorie și practică.  

  

 

   

Psihiatru de orientare psihanalitică, Rubin a fost președinte al Asociației Americane de Art-Terapie, de unde și deschiderea sa față de restul orientărilor psihoterapeutice. A invitat în tratatul de peste 500 de pagini specialiști din toate orientările majore, de la jungieni și gestaltiști la cognitiviști și terapuți de familie. Previzibil, discipolii lui Jung caută în desenele pacienților arhetipurile ”umbrei” sau ”Marii Mame”, terapeuții umaniști cred că scopul final al artei în terapie constă în autenticitatea și plenitudinea trăirilor clienților, pe când specialiștii în terapia familială caută să vadă ce fel de relații există acolo pornind, de pildă, de la desenul unui copil fără mâini cu bunica aproape și cu mama alungată într-un colț al planșei.

Dar nu e vorba doar despre desen: modelajul în plastilină folosit pentru un copil orb cu retard, muzica și dansul utilizate pentru conștientizarea propriilor cenzuri sau tapițeria după o poză cu cineva drag care a murit (pentru desensibilizare și doliu) sunt modalități la fel de potrivite în art-terapie.

 

 

 

La fel de diverse pot fi și interpretările expresiilor artistice, care variază de la un caz la altul. Când vrei să înțelegi mesajul pacientului, nu trebuie să te mulțumești cu aplicarea unui simbolism universal (mitologic), așa cum procedează psihanaliștii, atrage atenția Josef E. Garai, specializat în art-terapia umanistă. El amintește cazul unui tânăr director executiv care visează cum se cațără pe un port-drapel foarte înalt și cade cu puțin înainte de a ajunge în vârf. Văzând că interpretarea facilă legată de pierderea potenției sexuale este inadecvată, terapeutul pune lucrurile în context:

”Port-drapelul este simbolul pentru dorința sa de a ajunge în vârful ierarhiei în cadrul companiei”.

Art-terapia este, pentru adult, o modalitate de individuare, de dezvoltare personală și de mai bună coabitare cu propriile temeri și răni nevindecate. Însă această tehnică este inițiată la începuturile psihanalizei mai ales pentru a ajuta copii să spună lucruri pe care nu pot sau nu știu cum să le verbalizeze.

 

 

 

Un exemplu interesant vine din partea terapiei comportamental-cognitive, considerate adesea mult prea rece și rațională pentru a fi de folos celor mici. Larry e un puști hiperactiv, cu retard, care tocmai a dat foc camerei sale, povestește psihiatrul Ellen Roth. Ajutându-l să picteze și să construiască din bucați din lemn o casă, terapeutul l-a impulsionat pe mai multe planuri: băiatul și-a dezvoltat gândirea spațială, a căpătat încredere în sine desenând tot mai bine, și-a domolit sentimentul de vină printr-o reparație simbolică și a putut într-un final să vorbească despre trauma incendiului.

 

Fără să epuizeze terapia, tehnica art-terapiei are două avantaje majore:

  • fisurează subtilele barierele afective autoimpuse de pacient și
  • poate fi adaptată oricărei orientări terapeutice.

Dacă trauma îngheață creierul nostru emoțional (amigdala), atunci jocul, fantezia, realizarea repetitivă a artei nu fac decât să dezghețe imaginile traumatice și să ofere un sentiment de control asupra ”darurilor Pandorei”.

  


Efectul Mozart pe dos sau cum muzica de fundal îți slăbește memoria.

   

Despre meloterapie, despre acordurile lui Mozart care îi deșteaptă pe cei mici, despre efectul tonifiant și antidepresiv al muzicii ați auzit fără îndoială.

Ei bine, un psiholog galez vine să ne strice puțin socotelile și spune că dacă începem o sarcină intelectuală, mai bine închidem radioul, ne dăm jos căștile sau ieșim de pe Youtube. Chiar dacă îți place la nebunia muzica ce răsună în background, asta nu ajută cu nimic. Ba, din contră!

 

  

   

Nick Perham, de la Universitatea din Cardiff, a comparat memoria de scurtă durată (reținerea a 8 consoane în ordinea prezentării lor) pe cinci tipuri de fundal sonor: liniștit, muzică preferată (Rihanna, Stranglers, Arcade Fire), muzică antipatizată (Death Angel), sunete schimbătoare sau sunete repetitive.

  

   

Mai e cazul să spun că cele mai bune performanțe au fost obținute pe fundalul tăcut sau pe cel cu sunete repetitive? Dar ce spuneți de faptul că memoria a fost afectată la fel de rău și de muzica preferată, și de cea antipatizată? Și acum explicația galezului:

”Performanța mai proastă pe fundalul muzical sau al sunetelor schimbătoare vine din variațiile acustice existente în acele medii. Ceea ce împiedică buna memorare, prin repetiție, a ordinii anumitor itemi”

Și calculele mintale sunt, de asemenea, afectate, pentru că presupun o memorie de scurtă durată a unor informații anume ordonate. Sfatul cognitivistului britanic pentru cei care nu vor să-și slăbească abilitățile cognitive când își fac temele, învață, fac calcule contabile etc.: lucrează în liniște și ascultă, eventual, ce-ți place înainte de-a te pune pe treabă.

  

Sursă: EurekAlert!

  


E duminică, așa că mă gândeam să vă răsfăț cu ceva mai soft, de descrețit frunțile.

Care e muzica ideală pe care faceți sex? ne întreabă Sab Schönmayr în Relaxare și erotism. Călătorie pe tărâmul senzualității. După care ne propune un mix de piese destul de previzibile: Serge Gainsbourg (o știți: Je t’aime moi non plus), Marvin Gaye cu melodia terapeutică Sexual Healing, bucăți din Flautul fermecat al lui Mozart, dar și puțin romantism cu Robbie Williams (She’s the One).

Să trecem însă la un program de muzică mai concret, gândit de autoare pentru trei zile (mai bine zis, trei nopți):

1. ”În prima seară consumați actul erotic fără nici un fond sonor. Unele persoane chiar preferă s-o facă în liniște, afirmând că muzica le irită și le scoate din ritm”. Cum vine asta? Pare mai curând o glumință în genul opusului lui Cage, cel de 4 minute și 33 de secunde.

2. ”A doua seară puteți încerca o muzică house, chiar dacă nu corespunde gusturilor dumneavoastră muzicale. Muzica house are avantajul că pune într-adevăr sângele în mișcare și înviorează. Același efect îl puteți obține desigur și cu rock sau cu muzică dance. Pentru că ritmul vă întră la un moment dat în sânge”. Mda, mai bine let’s rock!

3. ”În a treia seară puneți o muzică clasică, poate Anotimpurile lui Vivaldi. Se pare că acesta este genul de muzică la care răspund pozitiv majoritatea femeilor”. Aha! E bine de știut!

După cele trei seri, continuă Schönmayr, puteți discuta ce fel de senzații v-a trezit fiecare gen de muzică. A fost cumva sexul pe rock ceva mai dur, mai puternic? A fost cam fad când a fost liniște totală? Iar pe Anotimpuri cum a fost?

”Poate că în felul acesta vi se va deschide apetitul și veți avea chef și de alte experiemente pe Carla Bruni, Madonna, Jim Morrison sau Sascha. Sau, de ce nu, pe Sex Pistols. Dar pe jazz? Oare chiar face actul sexual mai subtil? Când Oswald Kolle turna prin anii 60 primele sale filme de educație sexuală, postul de televiziune i-a pus în vedere să nu lase muzică prea dinamică pe fundal”, răspunde indirect autoarea cărții Relaxare și erotism. Călătorie pe tărâmul senzualității.

Reiau la final întreabarea scriitoarei:

Ce muzică preferați în dormitor?

%d blogeri au apreciat asta: