Tag Archive: muzică clasică



Acasă, fusesem multă vreme micul împărat în jurul căruia trebuia să se învârtă totul.

 

Evoluam sub privirile iubitoare ale mamei, mă simțeam necesar, viața nu‑mi era inutilă. Cocoloșeala asta mă mai și enerva uneori, așa că‑i spuneam ca s‑o tachinez: ”Prea mă iubești mult! Mai lasă‑mă și pe mine să respir!”. Dar nu m‑aș fi depărtat un milimetru de ea. Temele mi le făceam alături, în bucătărie. Puneam masa și o ajutam să aleagă lintea și să curețe morcovii. Inventasem împreună o metodă de învățare a ortografiei cu baronul Circumflex, contele Subjunctiv, prințesa Sedilă și cardinalul Ghilimele. Fără îndoială, pe vremea aceea mi s‑a alcătuit o imagine a cuplului care m‑a urmărit multă vreme: a sta la adăpost în brațele femeii iubite, întinzându‑le pe ale mele către femeile care trec.

  

Lansarea e AZI!!!

poster-brukner-fiul cel bun

 

Luam lecții de pian, în oraș, cu o anumită domnișoară Zay, fiica, aveam s‑o aflu peste douăzeci de ani, a lui Jean Zay, fost ministru al Educației Naționale pe vremea Frontului Popular, asasinat în 1944, fiindcă era evreu, de către o miliție aflată sub ordinele guvernului de la Vichy. Mi‑a rămas în amintire ca o femeie micuță, ștearsă și singură, pe care o întrista lipsa mea de perseverență. Eu o imploram să mă inițieze în jazz, ea mă trimitea la Debussy, vârf al modernității, după cum afirma. Pentru fiecare ședință, mama îmi pregătea niște sendvișuri enorme cu friptură de vită, care îmi reduceau la zero și bruma de atenție de care aș mai fi putut da dovadă.

Plecam acasă greoi, necăjit că iar îmi dezamăgisem profesoara. Și când m‑am prezentat la Conservatorul regional cu o sonată ușoară totuși a lui Mozart, am eșuat într‑un crescendo de note false. Mama era consternată, visândumă un Dinu Lipatti și primind, în schimb, o nemeritată lecție din partea unui nătâng emotiv.

Când, mai târziu, am descoperit în sfârșit bluesul, boogie‑woogie‑ul, swingul, jazzul, am simțit nevoia să mă întorc s‑o mai văd pe femeia aceea atât de răbdătoare, atât de tristă și să‑i zic: ”Ia spuneți, doamnă, improvizăm și noi ceva, la repezeală, pe clapele astea?”

Fragment din FIUL CEL BUN, roman autobiografic de Pascal Bruckner

 


Do­me­niul lui Vern era co­lec­ţia de CD-uri şi de li­bre­te mu­zi­ca­le — toa­te gru­pa­te într-un sfert de acru si­tuat la eta­jul al trei­lea al bi­blio­te­cii. Când am fă­cut cu­noş­tin­ţă cu el, în ca­me­ra an­ga­ja­ţi­lor, mi-a în­tins o mână moar­tă, fără nici­un fel de vla­gă în ea. Apoi şi-a fi­xat pri­vi­rea spre în­căl­ţă­ri­le sale lu­cioa­se.

 — Îmi pare bine să vă cu­nosc, a mur­mu­rat.

 O săp­tă­mâ­nă mai târ­ziu, în­cer­cam să dau de urma unui vo­lum lip­să din Dic­ţio­na­rul Gro­ve al Mu­zi­cii şi Mu­zi­cie­ni­lor, aşa că a tre­buit să mă aven­tu­rez în „bâr­lo­gul“ lui (ter­me­nul fo­lo­sit de Ruth) de la par­ter. Când m-am apro­piat, Vern stă­tea aple­cat dea­su­pra unu­ia din­tre CD-pla­ye­re­le care-ţi per­mi­teau să as­culţi un CD îna­in­te să-l îm­pru­muţi pen­tru câ­te­va zile. Ţinea pe urechi o pe­re­che de căşti imen­se. Avea ochii în­chişi şi pă­rea aşa de cu­fun­dat într-un moment de con­cen­tra­re mu­zi­ca­lă, în­cât, de la distan­ţă, zi­ceai că tră­ieş­te un soi de ex­taz reli­gios. Dar când a re­a­li­zat că mă apro­pia­m şi că-l pri­veam cum se pier­du­se în acor­du­ri­le mu­zi­ca­le, a să­rit în sus, de par­că l-aş fi sur­prins într-un act ob­scen, şi s-a căz­nit să-şi dea căş­ti­le jos cât mai re­pe­de. Am sur­prins o suc­ce­siu­ne de in­stru­men­te cu coar­de, ur­ma­te de un val de ală­muri — toa­te la un vo­lum in­cre­di­bil de tare.

 

   

 

— Îmi cer scu­ze, scu­ze, a băl­mă­jit, eu doar…

— Ce era?

— Bruc­kner 9. Scher­zo.

— Cea în care se folosește din greu ba­su­l du­blu, după care vine tema aceea populară în con­tra­punct cu mo­men­tul pu­ter­nic de di­nain­te.

— Ăăăă… da… ab­so­lut, a spus, sin­cer sur­prins de vor­be­le mele. Te pricepi la muzică, nu-i așa?

— Pu­ţin. Ce interpretare as­cul­tai?

— Gün­ter Wand cu Fi­lar­mo­ni­ca din Ber­lin. A ie­şit pe pia­ţă chiar îna­in­te de moar­tea lui Wand în 2002.

— Şi?

— Şi ce?

— Cum îți place?

— Oh, da, îmi place. În­ţe­le­ge ar­hi­tec­tu­ra sim­fo­niei, care, ăăăă, e che­ia de­fi­ni­to­rie a ori­că­rei in­ter­pre­tări a lui Bruckner. Dar în ace­laşi timp are şi con­tro­lul ăsta de tip kap­pel­meis­ter, atunci când vine vor­ba de a marca tempoul şi se şi în­că­pă­ţâ­nea­ză să…

Brusc, a tă­cut.

— Te in­te­re­sea­ză ce vor­besc eu aici? m-a în­tre­bat.

— De­si­gur. Dar nu sunt de aceeaşi pă­re­re cu tine atunci când vine vor­ba de…

— Şi-atunci cine-ţi pla­ce când vine vor­ba de Bruc­kner?

— Păi… în­tot­dea­u­na am avut în­re­gis­tră­ri­le cu Ka­ra­jan. Dar simt că in­ter­pre­tă­ri­le lui erau pu­ţin prea… pu­foa­se — le lip­sea o anu­mi­tă fi­na­li­za­re.

   

Vern Byr­ne a zâm­bit ner­vos.

— Aşa era Ka­ra­jan — nu­mai pluş şi fru­mu­se­ţe, dar n-avea simţ… ăăăă… me­ta­fi­zic, bă­nuiesc. Un cu­vânt pre­ten­ţios.

— De­loc, l-am con­tra­zis. În ori­ce caz, la Bruc­kner, me­ta­fi­zi­cul este om­ni­pre­zent. Un soi de me­ta­fi­zic ca­to­lic. A fost pu­ţin prea de­vo­tat în opi­nia mea.

Un alt zâm­bet ti­mid de-al lui Vern Byr­ne.

— Dac-ar fi să-mi re­co­manzi o ver­siu­ne bună, în­che­ga­tă a Sim­fo­niei a 9-a…? l-am în­tre­bat.

A ri­di­cat mâna şi s-a în­drep­tat spre raf­tu­ri­le cu „Sim­fo­ni­ce“, a gă­sit sec­ţiu­nea cu Bruc­kner dintr-o ochi­re, şi-a plim­bat de­ge­tul de-a lun­gul CD-uri­lor, oprin­du-se cu pre­ci­zie la dis­cul do­rit. L-a scos şi mi l-a în­tins.

— Har­non­co­urt — tot cu Fi­lar­mo­ni­ca din Ber­lin. Teh­ni­că spe­ci­fi­că pe­rioa­dei, dar cu un su­net or­ches­tral mo­dern. După cum sunt si­gur ştii, Har­non­co­urt s-a nu­mă­rat prin­tre pri­mii re­pre­zen­tanţi ai şco­lii cu „re­pre­zen­ta­ţii au­ten­ti­ce“ şi a fă­cut chiar une­le lu­cruri cu ade­vă­rat ino­va­toa­re în pri­vin­ţa re­per­to­riu­lui ba­roc şi cla­sic. Sim­fo­ni­i­le lui Be­e­tho­ven s-au do­ve­dit o re­ve­la­ţie ab­so­lu­tă — chiar mai bune de­cât cele sub ba­ghe­ta lui John Eliot Gar­di­ner, care mi s-a pă­rut cam prea plin de el. În fine, ascultă-l și zi-mi ce pă­re­re ai.

Am dus CD-ul aca­să, m-am aşe­zat pe şez­long şi am as­cul­tat în­trea­ga sim­fo­nie fără pa­u­ză. Mai au­zi­sem Sim­fo­nia a 9-a a lui Bruc­kner şi îna­in­te — şi chiar îmi amin­team un con­cert live cu or­ches­tra sim­fo­ni­că din Bos­ton, la care fu­se­sem îm­pre­u­nă cu Da­vid, sub ba­ghe­ta lui Oza­wa şi pe care Da­vid l-a ca­te­go­ri­sit drept un „cla­sic Oza­wa: de­fen­siv, dar fără fun­daşi“. (Aces­ta era sti­lul lui Da­vid — n-avea nici­o pro­ble­mă să fo­lo­seas­că ter­meni spor­tivi pen­tru o or­ches­tră care in­ter­pre­ta Bruc­kner.)

Dar nu as­cul­ta­sem nici­o­da­tă cu ade­vă­rat Sim­fo­nia a 9-a.

(Fragment din romanul lui Douglas Kennedy, Nu pleca…)

   

%d blogeri au apreciat: