Dialogul platonic de sub patul balerinei

Ați pus în Somnul și moartea referințe la Phaidon, dialogul despre moartea lui Socrate – a fost punctul de pornire în scrierea acestui roman?

Anders Rønnow Klarlund: Da, e o carte despre călătoria sufletului. La un moment dat, Jacob [Weinreich] a spus „Ce-ar fi dacă în următoarea carte Niels Bentzon ar călători în moarte pentru a rezolva un caz?“ – și acesta a fost startul acestui roman. Și am început să ne documentăm despre suflet – cum e definit, ce este… și așa am ajuns la Socrate. Și apoi ne-am întrebat cum ar fi dacă Socrate ar însoți acțiunea cărții. În primă fază, ne-am apucat să rescriem Phaidon – avea vreo 20 de pagini, un început interesant, dar era de necitit – a fost o lectură doar pentru noi. Așadar, Socrate a fost cu noi de la început.

(Fragment din interviul acordat de cuplul A.J. Kazinski pentru BookMag)

***

Și un fragment din cartea cuplului A.J. Kazinski SOMNUL ȘI MOARTEA:

Niels se întoarse şi se lăsă în genunchi pentru a verifica sub pat. Observă o carte. Fu nevoit să se lungească şi să întindă mâna pentru a o putea apuca. Era un volum foarte vechi, legat în piele, inscripţionat cu litere fine, aurite. Balerina scrisese cu litere roşii şi elegante pe pagina de gardă: „Dicte Van Hauen, 1992“. Phaidon de Platon. O cărţulie mai degrabă decât un op de proporţii. Niels răsfoi prefaţa. Phaidon fusese unul dintre discipolii preferaţi ai lui Socrate, află citind primele rânduri. În carte, el îi povesteşte lui Platon despre moartea lui Socrate, explicându‑i acestuia cum filosoful dovedise existenţa sufletului înainte de a bea otrava. Niels continuă să răsfoiască paginile îngălbenite. Mai peste tot, note scrise de mână. Note vechi. Şi o mulţime de fraze subliniate. Să fie vorba despre o carte pe care o recitea regulat încă din 1992? Despre un fel de Biblie personală? se întrebă poliţistul.

— Niels! îl strigă Kristian din living.

Băgă cartea în buzunar. Ştia că era interzis să iasă din apartament cu vreun obiect.

— Apă sărată e, îl anunţă criminalistul arătând către pata de pe jos.

— Apă de mare?

— Posibil.

Niels se mulţumi să aprobe din cap, după care ieși, coborî scările şi, de cum ajunse în stradă, fu asaltat de lumina orbitoare a soarelui. Aruncă un ochi la ceas: 14:56. Mai era un ceas până la întâlnirea lui Dicte şi tot habar nu avea unde trebuia să aibă loc. Primi un SMS de la Casper: „Am recuperat fotografia. Trec la treabă.“

Trase adânc aer în piept şi se aşeză la volan. Transpiră. Ţinea cartea în mână. Phaidon. Socrate. Dicte Van Hauen, 1992. Răsfoind‑o din nou, remarcă lipsa unei pagini, care fusese smulsă. Pagina 41. Închise ochii şi se gândi. Fusese sechestrată timp de treizeci şi şase de ore. Înecată. Reanimată. După care scăpase. Sub pat, Niels descoperise o carte dedicată existenţei sufletului. Din care fusese smulsă o pagină.

    

 

Miercuri: psihologia femeii, luminile și umbrele vieții

Săptămâna psi continuă azi în trei orașe universitare.

La București, vă așteaptă o temă care îmbină femininul, feminismul și psihanaliza, iar la Timișoara și la Cluj, psihoterapia pozitivă vă provoacă la o regândire a vieții și a mizelor sale.

Evenimentele încep de la orele 18.00, cu excepția prezentării de la Timișoara, care debutează la 18.30.

   

• Despre psihologia femeii va vorbi la București (Cărturești-Verona) psihoterapeuta Mara Priceputu, specializată în terapie integrativă. Pretextul va fi o recentă traducere din opera psihanalistei feministe Karen Horney.

 

• Nu știu exact ce vă spune paradoxul ”Mor deci exist”, dar de aici va porni psihiatra și specialista în terapie pozitivă Liana Don în prezentarea de la Cluj (Cărturești-Iulius Mall). Amintesc că tema morții ca experiență existențială este abordată pe larg de Yalom în excelenta carte Psihoterapie existențială.

   

• Tot dinspre terapia pozitivă, va fi și intervenția de la Timișoara (Cărturești-Mercy) a terapeutelor Dora Chelemen și Oana Bot. Titlul prezentării sună cât se poate de incitant (și de enigmatic): ”Prin fisuri intră lumina: despre capacități și resursele noastre interioare”.

 

NU UITAȚI: Pe toată durata evenimentului, cărțile de psihologie ale Editurii Trei sunt reduse în întreaga rețea a libăriilor Cărturești cu 25%! 

  

„Ei bine, asta e viaţa! Hai să trecem la simptomele nevrotice”. Yalom despre psihoterapia existențială

”Psihoterapia existenţială e stranie, dar ciudat de familiară”, spune Irvin Yalom. Fără să aibă pretenția de a înființa a nu știu câtea orientare terapeutică originală, traversând istoria filosofiei și psihoterapiei de la Nietzsche și Heidegger la Freud și Fromm, povestind cu talent cazuri de terapie și impresionând cu volumul de studii și experimente consultate, Yalom propune un bonus, un supliment, pentru toate orientările psihoterapeutice, pentru care ”sensul vieții”, ”libertatea”, ”responsablitatea” și ”alegerea” și, mai ales, ”moartea” sunt teme prea speculative sau prea abstracte pentru a fi puse pe tapet în cabinetul terapeutului. Iată un fragment din tratatul său de Psihoterapie existențială care susține tocmai importanța luării în serios a acestor probleme general umane.

 

O bună parte din observațiile mele privitoare la grijile fundamentale vor părea clinicianului stranii dar, de o manieră ciudată, familiare. Materialul va apărea straniu pentru că abordarea existenţială intersectează, de o manieră nouă, categorii şi familii de observaţii clinice comune. Mai mult, mare parte din vocabular este diferită. Chiar dacă voi evita jargonul filosofului profesionist şi voi folosii unii termeni din limbajul comun pentru a descrie conceptele existenţiale, clinicianul îmi va găsi limbajul străin din punctul de vedere al psihologiei. Care e lexiconul psihoterapeutic în care se găsesc termeni precum

• „alegere”,
• „responsabilitate”,
• „libertate”,
• „izolare existenţială”,
• „moralitate”,
• „scop în viaţă”,
• „voință”?

Computerele bibliotecii medicale au chicotit atunci când le-am cerut să caute literatură de specialitate pe aceste subiecte.

Şi totuşi, clinicianul va găsi în ele multe aspecte familiare. Cred că un clinician cu experienţă operează adesea de o manieră implicită într-un cadru existenţial: „în fibra sa” el evaluează grijile pacientului şi le răspunde pe măsură. O sarcină importantă a cărţii va fi de a reorienta terapeutul astfel încât să bage în seamă aceste preocupări vitale şi tranzacţiile care au loc în marginea terapiei formale, pentru a le aşeza acolo unde le e locul – în centrul arenei terapeutice. (…)

Ideea că grijile existenţiale ultime nu îşi fac niciodată apariţia în cadrul terapiei decurge din omisiunea selectivă a terapeutului: un auditor aflat pe frecvenţa potrivită va găsi material explicit şi abundent. Terapeutul poate alege să nu se ocupe totuşi de grijile existenţiale ultime pur şi simplu din cauză că sunt experienţe universale, şi ca atare din explorarea lor nu poate rezulta ceva constructiv. Într-adevăr, cum am remarcat adesea în activitatea clinică, atunci când preocupările existenţiale sunt explorate în premieră, terapeutul şi pacientul sunt energizaţi puternic pentru o scurtă perioadă de timp; însă discuţia devine repede dezlânată, iar pacientul şi terapeutul par a susţine tacit, „Ei bine, asta e viaţa! Hai să trecem la simptomele nevrotice, la ceva ce poate fi rezolvat!”

Alţi terapeuţi se feresc să abordeze grijile existenţiale nu numai deoarece acestea sunt universale, ci şi pentru că sunt mult prea înfricoşătoare pentru a fi înfruntate. La urma urmei, pacienţii cu nevroză (şi terapeuţii, de asemenea) au destule motive să se îngrijoreze, fără să mai ţină seama şi de alte lucruri „vesele” precum moartea sau lipsa sensului. Aceşti terapeuţi sunt de părere că e mai bine să ignorăm problemele existenţiale, deoarece există doar două moduri în care putem gestiona brutalitatea datului existenţial al vieţii – adevărul angoasant şi negarea -, şi niciuna nu e uşor de digerat. Cervantes a exprimat această problemă atunci când nemuritorul său Don a spus „Ce ai alege: nebunia înţeleaptă sau normalitatea nebună?”

Poziţia terapeutică existenţială, după cum voi încerca să arăt în capitolele ce vor urma, respinge această dilemă. Înţelepciunea nu conduce la nebunie şi nici negarea la sănătate mentală: confruntarea cu datul existenţei e dureroasă, dar până la urmă vindecătoare. Un travaliu terapeutic de calitate este întotdeauna însoţit de sondarea realităţii şi căutarea autoclarificării personale; terapeutul care decide că anumite aspecte ale realităţii şi adevărului trebuie evitate se găseşte pe un teren minat. Comentariul lui Thomas Hardy după care „dacă e să fie o cale către mai bine, ea ne va cere să privim în faţă ce e mai rău” e un bun cadru pentru abordarea terapeutică pe care o voi descrie.

Fragment din tratatul

Psihotrapia existențială

de Irvin Yalom