Ce nu (vrem să) știm despre criminali

Modul în care înţelegem şi explicăm violenţa reflectă adesea o evitare a ceea ce, potenţial, este o parte a fiecăruia dintre noi.

Psihiatrul Fredric Wertham, un pionier în acest domeniu, identifică trei tendinţe ce au împiedicat o mai bună înţelegere a acestei problematici.

• În primul rând, violenţa este adesea ascunsă sau camuflată într-o intrigă care diminuează realitatea situaţiei. Astfel ar putea fi înţeles modul în care media sau cultura populară glorifică violenţa.
• În al doilea rând, deseori distructivitatea umană e interpretată ca „diabolică”, dând naştere unor credinţe ce o plasează dincolo de o cercetare ştiinţifică atentă. Fie glorificată sau percepută ca diabolică, în esenţă violenţa se dezumanizează, dându-ne siguranţă prin credinţa că nu are nimic de-a face cu natura umană.
• Cea de-a treia observaţie a lui Wertham se referă la presupunerea frecventă că toţi ucigaşii trebuie să sufere de vreo tulburare patologică extremă: psihoză, psihopatie sau o altă formă de „tuburare mentală”.

Ideea că actele de violenţă şi crimele sunt comise adeseori de indivizi ce nu pot fi desosebiţi cu uşurinţă de omul obişnuit de pe stradă este mult mai dificil de asumat. Nu e vorba doar despre o percepţie profană. Iluzia explicaţiei şi a cauzei pe care un diagnostic „ştiinţific” o creează în domeniul psihiatriei e văzută frecvent ca fiind suficientă în explicarea motivaţiilor violenţei. Acest lucru nu e uşurat deloc de faptul că cele mai multe dintre interacţiunile pe care le avem cu criminalii şi cu infractorii foarte violenţi au loc în cadrul investigaţiilor judiciare.

  

   

 

Sistemul judiciar îi solicită clinicianului să producă „date” observabile şi ştiinţifice despre agresor, reduse adesea la un diagnostic psihiatric. În aceste situaţii nu există foarte mult timp pentru înţelegerea complexităţilor subiacente şi, probabil, mai puţin tangibile, ale fiecărui caz. Această abordare a dus frecvent la tratarea infractorilor violenţi ca pe un grup omogen, creând impresia că toţi criminalii sunt la fel. Omuciderile sunt tratate laolaltă pur şi simplu pentru că au acelaşi punct final, uciderea.

Probabil că tocmai această nevoie de „date” observabile, alături de aspiraţia de a anticipa violenţa prin metode „obiective”, e cea care a dus la o situaţie în care nu se pune un accent prea mare pe înţelegerea rolului jucat de factorii intrapsihici în dezvoltarea violenţei.

Lumea intrapsihică a individului este în esenţă o realitate psihică formată din reprezentări, pulsiuni, imagini, apărări şi obiecte mentale; o lume care face subiectul investigaţiei psihanalitice. Cred că procedând astfel pot fi făcute numeroase observaţii importante, la care nu avem acces prin evaluările „obiective” ale periculozităţii sau prin aplicarea categoriilor diagnostice obişnuite. În postura de clinicieni, psihoterapeuţi şi cercetători cu formare în psihanaliză, ne bucurăm de un acces privilegiat la lumea interioară a celorlalţi. În această privinţă, capacitatea noastră de înţelegere are implicaţii importante pentru înţelegerea agenţilor precipitanţi ai formelor extreme de violenţă, atrăgându-ne atenţia asupra unor factori ce pot contribui la prevenirea sau anticiparea unor astfel de acte. În absenţa unei cunoaşteri corespunzătoare a realităţii psihice a agresorului, nu suntem capabili să înţelegem în totalitate aspectele privind tratamentul şi prognosticul sau să evaluăm cu acurateţe predilecţia către comiterea actelor de violenţă.

Fragment din ”Introducerea” la volumul

Minți criminale. Psihanaliza violenței și crimei

de Duncan Cartwright

De ce să-ți împuști soția?

Grant, un profesor de 38 de ani, şi-a împuşcat şi ucis soţia şi fiica în vârstă de 5 ani după ce soţia l-a insultat pentru că nu îndeplinise o sarcină casnică pe care i-o ceruse.

Grant provenea dintr-o familie cu 5 persoane. Era copilul mijlociu şi avea un frate cu 4 ani mai mare decât el şi o soră mai mică cu 2 ani. Grant era apropiat în special de mama sa. Vorbea despre ea, idealizând-o foarte mult şi o asocia cu o capacitate nesfârşită de a avea grijă de ceilalţi. În ochii săi, mama sa era extrem de cooperantă şi amabilă şi existau puţine lucruri de care nu ar fi fost în stare. Era de asemenea asociată cu crearea unui loc sigur pentru el.

Imediat după terminarea liceului, Grant s-a pregătit să devină profesor. Aici şi-a întâlnit viitoarea soţie. (…) În curând, au început problemele în căsnicie. Se pare că soţia îl insulta tot mai mult pentru motive meschine, cum ar fi întoarcerea acasă de la lucru cu o mică întârziere sau dorinţa lui de a-şi vizita familia. Grant vorbea despre soţia sa ca fiind pe de o parte extrem de bună şi afectuoasă, iar, pe de altă parte, îl agresa verbal şi era violentă cu el. Când era violentă, simţea că nu ar putea niciodată să o lovească şi el sau să o împingă pentru a se apăra. (…)

   

   

    

Se pare că în ziua crimei nu s-a întâmplat nimic neobişnuit, deşi soţia sa se certase constant cu el în săptămâna anterioară. În seara aceea, în timp ce Grant îi făcea baie fetiţei, soţia sa a început să ţipe, insultându-l pentru că nu îndeplinise o anumită sarcină casnică. Apoi l-a plesnit, aruncându-l „într-o altă stare”.

Imediat apoi, femeia s-a dus în camera sa să-şi spună în singurătate rugăciunile zilnice. În acest moment, plin de furie, Grant s-a dus să-şi ia arma şi a intrat în camera soţiei, împuşcând-o de mai multe ori în timp ce ea se ruga. Imediat apoi, fiica sa a intrat rapid în cameră şi, în frenezia momentului, a fost şi ea împuşcată. Aceste evenimente au fost povestite cu puţine emoţii sau insight, iar Grant îşi renega în totalitate acţiunile când vorbea despre „moartea fiicei” sale:

După ce m-a plesnit eram într-o stare de spririt diferită… Mi-am văzut sertarul deschis şi pe fiica mea – stătuse în dreptul dulapului. Nu prea îmi amintesc mare lucru. Nu ştiu, ea [fiica sa] aranja ceva haine sau ceva de genul ăsta, şi l-am văzut [sertarul] deschis şi pur şi simplu m-am dus şi mi-am luat arma… Cred că soţia mea se dusese deja în camera alăturată… Am intrat, pur şi simplu, acolo şi am început să trag peste tot. În starea aia… nu mă gândesc niciodată la asta, ştii… Ăsta a fost pur şi simplu un accident… nu ştiu din ce unghi sau ce altceva s-a întâmplat, ştii. Asta-i tot ce îmi amintesc.

Grant recunoaşte că a avut fantasma de a o răni pe soţia sa, dar nu s-a crezut niciodată capabil de o asemenea violenţă. În mintea lui era însă dominantă frica de a fi umilit şi atacat de ceilalţi din jurul său. Nu avea nici cel mai mic antecedent de comportament violent. (…)

Interesant, într-una din şedinţe a tot spus că „ieşise pe uşa din spate” pentru a scăpa de ameninţările soţiei sale. Însă, întrebat despre asta, şi-a dat seama că „uşa din spate” nu avea nicio relevanţă pentru ceea ce se întâmplase în realitate. În urma câtorva asocieri, am înţeles că era o aluzie inconştientă la „uşa din spate”, modalitatea sa „ascunsă” de a face faţă abuzului, prin care putea să se apere de confruntarea cu implicaţiile reale ale relaţiei sale conflictuale.

Un alt lapsus semnificativ a avut loc atunci când s-a referit la socrii săi ca fiind „răposaţii socrii”. În contextul şedinţei, remarca a apărut ca fiind asociată îndeosebi cu o încercare inconştientă de a face ca toate lucrurile asociate cu soţia sa să fie „răposate” în mintea sa. Am folosit aceste referinţe pentru a încerca să-i interpretez răspunsurile fobice la gestionarea conflictului intern. Interpretându-i stăruitor modul în care folosea clivajul, Grant a dat dovadă de o mai mare disponibiltate pentru reflecţie şi a devenit tot mai intrigat de propriul său mod de gândire: semn, consider eu, al unui progres terapeutic atunci când avem de-a face cu pacienţi care prezintă puţin interes pentru capacităţile creative ale propriilor lumi interioare.

    

Citește cum a continuat psihanaliza lui Grant în cartea

psihologului sud-african Duncan Cartwright,

Minți criminale. Psihanaliza violenței și crimei