Activitățile extracuriculare: ”se înmulţesc precum bășicuţele pe pielea unui copil cu varicelă”.

Activităţile extracuriculare se înmulţesc văzând cu ochii, precum bășicuţele pe pielea unui copil cu varicelă.

Fragment din: 

Pe măsură ce apar tot mai multe ocazii de înscriere în vreo activitate sau echipă, ne vine greu să rezistăm, de teamă ca nu cumva copilul nostru să rămână în urmă, dacă nu participă. A apărut chiar un obicei ca părinţii să-și ţină copilul acasă un an sau doi în plus, până să-l dea la școală, pentru a-i da din start un avantaj asupra congenerilor lui — care au ajuns astfel să fie priviţi, mai presus de orice, ca niște competitori.

Acest mod hipercompetitiv de a-ţi crește copiii este un exemplu de situaţie în care adulţii și-au pierdut busola și nu mai vor să-și folosească înţelepciunea pe care o posedă, pentru a fi buni părinţi. Această uitare de sine este distructivă pentru copii și părinţi deopotrivă. Pe copii îi privează de timpul necesar ca să fie imaginativi, ca să se joace liber și, pur și simplu, ca să stea liniștiţi și să se plictisească. Din momentele de liniște și plictiseală se naște creativitatea, și în timpul jocului liber învaţă ei să-și organizeze gândurile și să relaţioneze unii cu alţii, să-și negocieze deosebirile de păreri și să cadă de acord asupra regulilor pe care le fac chiar ei.

Încărcându-le prea mult programul, îi împiedicăm să afle cine sunt ei și ce anume își doresc cel mai mult să fie. În loc să-i lăsăm să hotărască singuri, le băgăm cu forţa pe gât o idee despre cum ne-ar plăcea nouă ca ei să fie. Colac peste pupăză, ceea ce credem noi că ne dorim pentru ei nu este decât rareori rezultatul gândurilor noastre. Aceste idei provin din tendinţele sociale predominante, pe care mulţi părinţi le adoptă adesea pe nemestecate, fără a sta să reflecteze la ele.

Ca urmare, vedem o mulţime de adulţi cum aleargă bezmetic cu copiii dintrun loc într-altul, pierzându-se pe ei înșiși și viaţa lor de familie în activităţi care nu aduc niciun câștig nimănui, decât celor plătiţi ca să le furnizeze.

  

Când Pink Floyd subminează Ministerul Educației :)

Dacă tot e bal cu ”The Wall”, avem și noi o anecdotă simpatică. Am selectat-o din clasicul volum al psihologului australian George W. Burns, 101 poveşti vindecătoare pentru copii şi adolescenți:

De vreme ce o istorie nu devine cu adevărat o poveste până ce nu are un final cu o ”morală”, mi se pare de ajutor, în schiţarea unei poveşti, să începem cu sfârşitul. Un exemplu de poveste creată pornind de la cunoașterea inițială a finalului s-a petrecut când nu demult i-am telefonat lui Tracey Weatherhilt, un psiholog şcolar care mi-a oferit cu generozitate timpul şi ideile ei în scopul planificării acestei cărţi. Secretara ei a răspuns la telefon:

– Aici Ministerul Educaţiei.

Fragment din:

În timp ce aşteptam să mi se facă legătura cu Tracey a început melodia de fundal – şi ceea ce s-a întâmplat mai apoi a transformat această conversaţie telefonică într-o poveste ce merită reprodusă aici. La telefonul Ministerului Educaţiei m-am pomenit ascultând melodia „Another Brick in The Wall” a trupei Pink Floyd, care spune: „Nu avem nevoie de educaţie. Nu avem nevoie de controlul minţii. Nu vrem sarcasm mușcător la clasă. Profesori, lăsaţi copiii în pace!”. Când Tracey a răspuns la telefon şi i-am spus povestea, a râs şi a spus:

– Stai să le spun şi colegilor despre asta!

Amândoi aveam o poveste de spus din cauza finalului: ascultarea unui cântec antieducaţie în timp ce aştepţi legătura la Ministerul Educaţiei. Fără acesta, nu ar fi nicio poveste de spus şi nici nu aş fi avut acest exemplu pentru a sublinia faptul că finalul face povestea.