Tag Archive: Mihaela Costea



Virginia Satir, pionier al psihoterapiei de familie profund inspirata de gestalt-terapie si orientarea experientiala, ofera lumii acest ghid al vietii de familie, de o infinita valoare sociala: Arta de a fauri oameni. Premisa de la care pleaca este aceea ca daca parintii ar sti cum sa creeze o viata de familie sanatoasa (explicatia pentru ce inseamna sanatoasa este destul de complexa), lumea ar fi cu totul alta, intr-un sens mai bun.

Mesajul meu dintotdeauna este ca exista o legatura puternica intre viata de familie si tipul de adulti in care se vor transforma copiii familiei respective.

Tema este multistratificata prin nivelurile de intelegere si actiune, iar implicatiile pe care le presupune sunt prea mari pentru a o ignora. Personal, visez la o societate in care cei care sunt pe cale de a face copii sa fie obligati legal sa frecventeze cateva luni de cursuri intensive de parenting si de viata de familie.

 
Din cercetarile-experienta proprie pe care le-a intreprins, Satir explica existenta a patru aspecte-cheie ale vietii de familie, carora trebuie sa le acordam atentie si ingrijire speciala: stima de sine a membrilor familiei, comunicarea, sistemul familial (regulile) si legatura cu societatea. 

Indiferent de problema care aducea familia in cabinetul meu – o sotie infidela, un sot deprimat, o fiica delincventa sau un fiu schizofrenic -, descopeream, curand ca tratamentul era acelasi. Daca doream sa usuram durerea familiei, trebuia gasita o solutie pentru a schimba acesti patru factori-cheie.

Pentru a-si face principiile cunoscute si intelese de catre orice cititor (in fond, cand este vorba de psihologia familiei, cu atat mai mult aceasta trebuie inteleasa de toata lumea), autoarea foloseste imagini si metafore foarte pragmatice si eficiente. Cea mai semnificativa dintre ele este metafora prin care ne face sa intelegem ce inseamna o familie sanatoasa. Astfel, ea diferentiaza familiile care „favorizeaza dezvoltarea”  de familiile care „nu favorizeaza dezvoltarea”.
 
  
  
 
Aproape fiecare capitol al cartii dedica un moment unei incursiuni in propria copilarie si viata de familie de la inceputurile noastre, ceea ce da abordarii experientiale a Virginiei Satir si o nuanta psihodinamica, nepretuita si pentru care adeptii teoriilor inconstientului si ai primilor ani de viata vor fi foarte recunoscatori.
 
Pentru ca vorbim de o carte de „self-help” in esenta, deci aplicabila si pragmatica, vom intelege diferite tipologii de parinti, de copii, de familii, diferite modalitati in care putem sa invatam sa raspundem problemelor de familie si de cuplu. De exemplu, autoarea identifica patru tipare de comunicare:
  • impaciuitorul,
  • evaluatorul,
  • acuzatorul si
  • confuzul.
 
Pentru intelegerea fiecarui tipar in parte, ni se propun exercitii postural-corporale cu jocuri de rol, in care unul din parteneri joaca pe rand, dupa indicatii precise, rolul acuzatorului si al celorlalte tipologii, iar cel de-al doilea partener incearca sa faca fata unei astfel de comunicari defectuoase. Experimentarea fizica a exercitiilor propuse, de inspiratie gestalt-moreniana, au rolul de a ne face sa intelegem, prin trairi corporale (de exemplu, daca jucam rolul impaciuitorului o vom face stand in genunchi si cu mana intinsa, cersind) sentimentele pe care ni le generam noua si celor din jur prin adoptarea unui anumit stil de comunicare si de punere a unei probleme. Capitolul „Jocuri de comunicare” poate fi o mina de aur pentru familiile sau cuplurile care au deschiderea si dorinta de a experimenta intr-un mod creativ si amuzant modalitati de imbunatatire a contactului si intalnirii in comunicare. ()
 
Citeste mai departe recenzia psihoterapeutei Mihaela Costea pe revista virutală CafeGradiva.
 

19 cazuri inedite din psihoterapia românească

     

Existența a cât mai multor colecții de povestiri terapeutice este extrem de benefică pentru aproape toate părtile implicate.

  • Pentru publicul larg – oricine poate realiza citind astfel de cărți că limitele psihismului uman sunt atât de largi încât încap o mulțime de show-uri suprarealiste, idei ”mărețe”, OZN-uri sexy cu extratereștri obsedați sexual, în general, trasee logice cu totul și cu totul aparte de ceea ce practicăm noi ca logică uzuală, zilnic.
  • Este benefic și pentru publicul profesionist (studenți în domeniu, psihoterapeuți, viitori psihoterapeuți) – îmbogățirea experienței, informarea și eventual preluarea a noi instrumente de lucru și a unor tehnici diferite.

Un alt lucru pe care specialiștii îl vor ințelege este că undeva pâna in jurul vârstei de 70-80 de ani vor putea alege cu ușurință exemple de cazuri senzaționale, ieșite din comun. Dacă în Mumia de la masa din sufragerie aproape toți autorii (cei care relatează cazurile, psihoterapeuții) au în jurul vârstei mai sus menționate, cazurile prezentate în volumul Povestiri de psihoterapie românească de terapeuții de la noi (relativ tineri, având în vedere că psihoterapia e o meserie tânără la noi) prezintă cazuri mai mult sau mai puțin ieșite din comun (cu două sau trei excepții, cu toții sunt la maxim 10 ani de experiență).

  

   

Povestiri de psihoterapie românească ne impărtășește situații terapeutice speciale, fie prin dificultatea lor, fie prin rapiditatea soluționării lor, fie prin schimbările spectaculoase prin care clienții au trecut, transformându-se concret în alte persoane.

Pasionații de psihanaliză vor citi în mare confort această carte, câțiva reprezentanți de seamă în România dezvăluind povești fascinante: Vasile Dem. Zamfirescu și Augustin Cambosie (elita psihanalizei românești) reușesc să iasă din paradigma școlii pe care o reprezintă, făcând intervenții extrem de spontane și de variate.

Vlad Grigorescu, terapeut adlerian, povestește cu nonșalanța (această impresie este cauzată de talentul de narator pe care autorul îl are) și cu mult profesionalism atunci cand ne-o prezinta pe Mara, care pare să-l fi împins pe iubitul ei la sinucidere. E vorba însă de o nonșalanță benefică, ce oferă speranță, șansă și flexibilitatea înțelegerii că orice eveniment (obiectiv, extern sau psihic) poate fi depășit, metabolizat și că oricine are resursele necesare normalității de care are nevoie.

Cognitiviștii demonstrează prin tehnica lor la ce nivel de științificitate poate ajunge psihologia – ei le cer clienților să-și contabilizeze în tabele excel gândurile, reacțiile, comportamentele, să facă adunări și scăderi, echipa (psihoterapeutul și clientul) analizând datele și generând noi și noi operații de ajustare.

 În final, se conturează poate pentru prima dată un tablou mai cuprinzător al psihoterapiei românești, un tablou ce se prezintă extrem de dinamic, de viu, care evoluează, se perfecționează și surprinde prin eficiența intervențiilor de care este capabil.

Recenzie de MIHAELA COSTEA, psihoterapeut în formare


Copilul, dublu-repetent, țipă cât îl țin plămânii: nu vrea să fie consultat de un doctor ”negrotei”, pentru că ”negroteii” sunt mai proști decât albii, în timp ce părinții lui asistă pasivi la această demonstrație de un rasism înfiorător.

Psihoterapeutul de culoare se simte, după mai multe astfel de ședințe cu o familie atât de pasiv-rasistă, depășit de situație. Reziduurile sentimentale de victimă a unor astfel de discriminări pot tulbura chiar și mintea unei persoane multiplu validate, de un profesionalism recunoscut pretutindeni, un model de carieră, aflăm din volumul „Clientul care m-a schimbat” (Jeffrey A. Kottler și Jon Carlson).

 

 

 

Experiențe traumatizante și generatoare de schimbare trăiesc și terapeuții în relația cu clienții lor, nu doar aceștia din urmă, care, se înțelege, vin hotărâți să facă o schimbare. E vorba de schimbări necesare pentru orice persoană în felul de a privi și gestiona interacțiunile umane, nu doar ale clientului sau ale psihoterapeutului.

Când înțelegi că o femeie a devenit alcoolică pentru că soțul a obligat-o să stea acasă, în ciuda doctoratului pe care îl are în chimie moleculară, atunci știi că soluția nu este presiunea de a participa regulat la întâlnirile Alcoolicilor Anonimi, ci reluarea activității profesionale, a sentimentului de a fi util și de a contribui.

Când un copil se trezește peste noapte cu sentimentul de convingere asupra morții sale ce are să survină înaintea Crăciunului, un terapeut bun înțelege că trebuie să mizeze pe fantezia copilului și a părinților săi. Le va propune fantasme și jocuri pe care să le concretizeze fizic, menite să înlocuiască șocul pierderii lui Moș Crăciun.

 

 

  

Relatările terapeutice au acea caracteristică unificatoare care le face pe toate (alături de cele din „Mumia de la masa din sufragerie” și Povestiri de psihoterapie românească”) să ofere câte o cheie de înțelegere menită să deschidă orice ciudățenie de comportament, orice decizie luată greșit, orice probleme de adaptare sau de depășire a unor situații extrem de vitrege.

„Clientul care m-a schimbat” chiar te va schimba: îți va modifica fie percepțiile despre cum operează psihoterapia, fie cele despre (in)vulnerabilitățile psihoterapeutului sau despre propriile limite ale fiecăruia dintre noi.

În final, concluzia e una pozitivă: cu fiecare interacțiune umană pe care o realizăm cu ochii deschiși, aflăm lucruri noi despre mecanisme. Se înțelege despre ce mecanisme este vorba, despre acelea ce intră sub incidența mecanicii fine.

Recenzie de Mihaela Costea, psihoterapeut în formare

  

Citește pe aceeași temă:

Mumia, incestul și fantoma pedepsită

O aventură amoroasă de gradul III (fragment din vol. Clientul care m-a schimbat)

  

%d blogeri au apreciat: