Tag Archive: mecanisme de apărare



A doua zi a ediției de toamnă a Săptămânii Psi vă invită să trăiți din plin, să vă iubiți și îngrijiți corpul, dar să nu cădeți în patima adicției la adrenalină. Trei prezentări, toate cu începere de la orele 18, vă așteaptă în Librăriile Cărturești din orașele de mai jos:

  • Cum sa fii tu insutiBucurești (Verona): Psihiatrul Florin Tudose va discuta despre DEPENDENȚA DE STRES – da, chiar exista așa ceva: în vreme ce mulți dintre noi se plâng cât de stresați sunt, alții caută adrenalina cu lumânarea… (Profesorul Tudose a publicat acum doi ani la Ed. Trei un tratat de psihopatologie și psihiatrie pentru uzul psihologilor.)
  • Iași (Palas): Sexologul Bebe Mihăescu vă invită la o discuție sinceră, fără pudibonderii, despre CORP – ÎNTRE FICȚIUNE ȘI REALITATE SEXUALĂ. (Apropo de asta, tocmai ce am publicat o carte dedicată părinților care vor să afle cum să discute cu odraslele lor despre unele subiecte-tabu: Adolescenţii şi sexul. Un ghid pentru părinţi)
  • Brașov: Psihologul Ana-Maria Cazan vine cu o temă generoasă: CUM SĂ TRĂIM DIN PLIN, AVÂND GRJĂ DE NOI ÎNȘINE (titlul prezentării este, în parte, inspirat de volumul nostru despre cele 27 de stiluri de apărare: Cum să fii tu însuţi ca să trăieşti din plin).

  


Exprimarea pasivă a mâniei prin uitări, refuzuri nemotivate, tăceri grele, atitudini de amânare sistematice şi nejustificate poate deveni singurul mijloc de a ne exprima indirect şi la modul defensiv agresivitatea.

Acest tip de rezistenţă pasivă îşi are utilitatea în faţa exigenţelor excesive ale celuilalt. Se ştie că dacă am exprima-o prea deschis, ea va fi o sursă de conflicte încă şi mai ascuţite decât dacă am face-o înţeleasă indirect prin uitări, sau printr-o atitudine care arată că, deşi nu reacţionăm, suntem furioşi pentru ceea ce ni se cere.

Un exemplu este, atunci când, ştiind că este foarte aşteptată, predăm o lucrare în ultimul moment, deşi am rezolvat-o cu mai mult timp în urmă, dar gândindu-ne totodată, fără să o spunem, că ar fi trebuit să fie elaborată de altcineva.

Practicat în mod sistematic, acest mijloc poate deveni exasperant, persoana preferând să se plângă de fiecare dată de incapacitatea celorlalţi care nu ştiu să-i dea ajutorul necesar.

Cum sa fii tu insuti

Fragment din:

Resentimentul mai mult sau mai puţin conştient exprimat prin rezistenţă pasivă nu exclude de fapt o anumită plăcere pentru indispoziţia pe care o provoacă celorlalţi acest comportament.

La extrema cealaltă, mânia celui cu un comportament pasiv-agresiv nu va mai fi pur şi simplu exprimată în mod indirect faţă de celălalt, ci va fi întoarsă către propria  persoană. Scopul ultim, totuşi, rămâne acelaşi: a-l atinge pe aproapele, pozând în mod

dureros în victimă sau însuşindu-şi mai mult decât ar fi necesar rolul de martir.

Karine nu se simte prea bine în pielea ei. Ştie că este prea sensibilă, uneori prea pasivă, şi că agasează oamenii. Nici nu se poate împiedica să plângă atunci când are o nemulţumire. Îşi cunoaşte firea pesimistă; ştie că are un talent deosebit să vadă paharul mai degrabă pe jumătate gol, decât pe jumătate plin. În fond, ştie despre ea că se joacă de-a martira, fără să aibă vreun motiv; aşteaptă, cu braţele încrucişate, atât la birou cât şi acasă, ca nevoile sale să fie mai bine înţelese. Întârzierile ei, dificultatea de a face un serviciu, tendinţa ei de a-şi pune singură piedici îi sunt reproşate de către anturaj, nu numai în viaţa ei personală, ci şi în viaţa profesională. În mod fundamental, această tânără femeie nu este fericită în viaţă, dar modul ei de a exprima acest lucru este tipic: în loc să reacţioneze, să caute soluţii, ea se mulţumeşte să-şi analizeze întruna insatisfacţia şi mâniile, având sentimentul că nu a avut niciodată noroc.

Găsim adesea la persoanele pesimiste sau având o tendinţă depresivă utilizarea preferenţială a acestui mecanism de apărare. S-a vorbit la unii subiecţi despre un anumit tip de nevroză: nevroza de eşec. La subiecţii la care se menţionează acest diagnostic, se regăseşte în mod incontestabil şi predominant această modalitate defensivă.

   

”Carmen” pe divan


Este oare Carmen doar o femeie de moravuri uşoare lipsită de ruşine şi superstiţioasă, ce flirtează cu caporalul nepotrivit? Se comportă oare Don José ca un puști cercetaş, copleşit de farmecul acesteia şi cuprins de disperare atunci când ea îi ia în derâdere sentimentele?

Nu şi din punctul de vedere al unui psihanalist. Începând cu Freud, care a oferit interpretări cu privire la Leonardo da Vinci, psihanaliştior le-a făcut adesea plăcere să speculeze asupra motivaţiilor inconştiente care au animat figurile istorice şi personajele literare. Prin urmare, deşi nu putem vorbi la propriu cu astfel de „pacienţi” care ne-ar putea confirma sau nega formulările, ne putem totuşi delecta examinând posibilele elemente inconştiente care animă persoanele ce apar în opera Carmen.

  

 

  

Mai întâi Don José. Acesta este un bărbat timid pe care nu îl prea preocupă „galanteriile” întâlnirilor amoroase dintre soldaţi şi muncitoarele de la fabrica de ţigarete. În Actul I, înainte de a-i fi oferită floarea lui Carmen în „dar”, aceasta îl întreabă ce face. José răspunde: „Je fais une chaîne pour attacher mon épinglette” („Fac un lanţ de care să îmi ataşez percutorul” — arma sa). Această frază ascunde simbolic secretul caracterului său. Sexualitatea sa („percutorul”) îl determină să își înlănţuie arma.

Mult mai târziu, la sfârşitul Actului III, când Carmen va încerca să rupă relaţia, el se va opune: „Non, non, non, je ne partirai pas!” („Nu, nu, nu, nu voi pleca!”) Şi insistă: „la chaîne que nous lie, nous liera jusqu’au trepas!”(„Lanţul care ne leagă ne va ţine astfel până la moarte!”).

Prin urmare, de ce nu a început José o relaţie cu frumuşica vecină („o perlă”), Micaela, pentru a ne cruţa de cele trei ore de S&M (sado-masochism) emoţional, ca să nu mai amintesc dificultatea demersului de înţelegere a dinamicilor inconştiente ale personajelor?

Atunci când José o întâlneşte pentru prima dată pe Micaela la oficiul poştal, el se uită în ochii acesteia şi ce vede? Îşi vede propria mamă! De fapt, sărutul dat de Micaela lui José fusese trimis de către mama acestuia, care o sărutase pe Micaela după oficierea slujbei şi o rugase să transmită sărutul lui José („…ce besé que je te donne, de ma part tu le lui rendras”). O mişcare ingenioasă, ce îl încântă la nivel conştient pe José, care cântă cum amintirile legate de mama sa şi de oraşul natal („souvenirs d’autrefois”) îi umplu din nou inima de putere şi curaj. Însă, la nivel inconştient, Micaela este „cam prea aproape de casă”.

   

 

José nutreşte sentimente ambivalente. El este încă legat de mama sa, dar în acelaşi timp încearcă să depăşească această înlănţuire. Acesta este motivul pentru care nu îi scrie şi care îl face atât de apologetic („il se repent aujourd’hui”), el având inconştient tendinţa de a o respinge pe Micaela de îndată ce Carmen îşi oferă floarea, în ciuda promisiunii făcute de acesta mamei : „Ne crains rien, ma mère… je la prendrai pour femme…” („Nu îţi face griji mamă, o să mă însor cu ea [cu Micaela]”). 

Cum va reuşi acest tânăr bărbat să se separe de mama sa? Aşa cum spune cântecul popular: „Îmi place să aleg femei de moravuri uşoare”, José o alege pe Carmen — femeia interzisă, cu o sexualitate promiscuă — faţă de care formează un ataşament de tip simbiotic, prin renunţarea la propria identitate şi adoptarea unei atitudini rebele pentru a fi împreună cu aceasta. Este mama sa nemulţumită de acest lucru? Cu siguranţă că da — ea o va trimite pe Micaela înapoi la José, în Actul III! (…)

   

 ***   

  

Acum, să vedem ce putem spune despre Carmen. Se presupune că ea este cea mai excitantă femeie din oraşul Sevilia. Modul în care iniţial aceasta glumeşte cu José are un substrat sexual: Când află că el meştereşte la percutor, ea îl numeşte „percutorul sufletului meu!”(„épinglier de mon âme!”). (Aceasta este un fel de versiune a secolului XIX pentru cântecul lui Mae West: „Hei, băiete, e cumva un pistol ceea ce se vede în buzunarul tău…”). José este deopotrivă şocat şi excitat de „îndrăzneala” lui Carmen!

Carmen este la început descrisă ca o femeie cu o sexualitate şi o agresivitate impulsive. Ea îi tachinează pe toţi soldaţii şi se află în competiţie cu Manuelita. La scurt timp însă, descoperim că există un sens în toată nebunia sa. În Actul I, aceasta îi spune lui Zuniga: „…coupe-moi, brûle-moi, je ne te dirai rien…” („taie-mă, dă-mi foc — tot nu o să mărturisesc nimic”). Este intertesant că formula familiară „tu” cu care ea i se adresează lui Zuniga exprimă o lipsă de respect (şi tachinarea) acestuia. Ca o paranteză, faptul că ea face referire la o tortură masochistă pare să îi trezească lui Zuniga interesul. Acesta o leagă, în timp ce cântă „…elle est gentille vraiment…” („Ea este chiar încântătoare…”); şi urmăreşte să aibă o relaţie sexuală cu ea, în Actul II.

Oricum, în timp ce Carmen încearcă să îl seducă pe Zuniga, ea dezvăluie că personalitatea sa este puternic orientată în spiritul Amendamentului Cinci al Constituţiei Americane: Aceasta doreşte să îşi păstreze autonomia absolută şi libertatea de acţiune fără a ţine cont de nimeni şi de nimic, ceea ce include bărbaţii şi legea. Carmen cântă: „Surtout, la chose enivrante: la liberté” („Mai presus de toate, Libertatea este îmbătătoare!”). Simultan, ea vrea să menţină o legătură fantasmată cu toţi bărbaţii care o doresc de la distanţă. Pe lângă obţinerea plăcerii sexuale, ea se foloseşte de sexualitate şi în alte scopuri: ignorarea constrângerilor sociale, menţinerea unei legături fantasmate cu bărbaţii şi separarea repetată de cei care îi cad în mreje, toate acestea având rolul de a îi întări sentimentul unei libertăţi „îmbătătoare”.

  

  

În concluzie, Carmen este acea „oiseau rebel” („pasăre rebelă” a Havanei). La nivel conştient ea doreşte să îşi păstreze libertatea (autonomia). Însă simultan, aceasta pune în act fantasma sexuală a abandonului pasiv, atunci când îi reproşează lui José, „…sur ton cheval tu me prendrais…en croupe tu m’emporterais… si tu m’aimais…” („M-ai fi luat pe cal… furându-mă… dacă mă iubeai”). Iar José, în ciuda loialităţii sale conştiente („Dragon d’Alcala… fidèle”) este ambivalent cu privire la „lanţul” care îl leagă de mama sa prin intermediul Micaelei şi inconştient doreşte să se elibereze de acestea, prin a deveni un brigand sexual răzvrătit şi autonom. Pentru a rezolva aceste conflicte, el îşi transferă interesul amoros asupra lui Carmen, astfel că devenine la fel de adeziv ca şi mama sa, iar ulterior nu îi va permite lui Carmen să rupă „lanţul” care îi leagă.

   

    

 

Carmen reprezintă atât o poveste despre moralitate destinată adulţilor tineri, cât şi cel mai rău coşmar al oricărui părinte. Cu toţii ne facem griji că fiul fiecăruia dintre noi ar putea fi copleşit de intensitatea propriilor dorinţe sexuale, de nevoia de a se separa de mama sa şi de dorinţele intense şi rebele ale adolescenţei. Acestea l-ar putea determina să se asocieze cu persoane îndoielnice, să aleagă fete cu un „caracter imoral” şi să ajungă un nimeni. Ne facem griji şi că fetele noastre ar putea dezvolta o fixaţie la plăcerile exhibiţioniste/narcisice ale sexualităţii adolescenţei, să intre într-un anturaj cu o influenţă nefastă doar din dorinţa de a se simţi separate, iar ulterior să fie seduse de „băieţi răi” arătoşi şi rebeli care le-ar răni şi distruge viaţa.

Carmen este cel mai pesimist scenariu de acest gen, mai curând un coşmar înfricoşător. La sfârşitul operei răsuflăm uşuraţi, descoperind că deznodământul tragic nu ne implică în nici un fel. Noi, publicul spectator, ne putem relua apoi eforturile de a ne bucura de plăcerile fireşti ale vieţii, fără a plăti cu viaţa pentru aceasta.

 

Fragment din volumul 

101 apărări. Cum se autoprotejează mintea


Un bărbat relata amuzat o amintire din copilărie în care mama sa îl urmărea în jurul casei pentru a-l lovi cu un cablu de prelungitor. În timp ce povestea despre acest abuz fizic, el nu era conştient de furia sau de vinovăţia resimţite la adresa mamei.

Pacientul s-a simţit furios şi ulterior și a înţeles că această furie îi trezea vinovăţie, întrucât considera că mama sa încerca să-l înveţe diferenţa dintre bine şi rău. Împotriva conflictului dintre furie şi vinovăţie el a mobilizat o serie de apărări, printre care

 

  • izolarea afectului (să nu mai simtă furie sau vinovăţie),
  • umorul (era amuzat de acest abuz) şi
  • formaţiunea reacţională (simţea iubire pentru mamă, în locul urii).

 

  

 

Situaţia de mai sus este relatată de Jerome S. Blackman în volumul 101 apărări. Cum se autoprotejează mintea, nu foarte demult tradus la Editura Trei. Autorul este profesor de psihiatrie clinică şi profesor de psihologie, precum şi psihanalist formator şi supervizor la New York Freudian Society, iar cartea de faţă reprezintă o sistematizare a notelor cursului pentru studenţi, predat vreme de peste 28 de ani.

Este o carte foarte interesantă, întrucât tratează subiecte care ţin, pe de o parte, de practica psihoterapeutică, dar care pe de altă parte pot fi constatate “cu ochiul liber” de oricare şi la oricare dintre noi.

Ce este o “apărare” (sau o “defensă”, sau un “mecanism de apărare”)?

Termenul se referă la modul în care mintea împiedică accesul în conştiinţă al sentimentelor. De ce ar fi necesar acest lucru? Jerome S. Blackman explică, foarte simplu şi pe înţeles:

Mintea omului are o capacitate uimitoare de a inventa mecanisme care să îl protejeze de conştientizarea emoţiilor neplăcute. Aceste mecanisme sunt adesea mascate şi operează fără ca individul să le conştientizeze. Datorită modului ascuns de operare al apărărilor, dezvăluirea şi înţelegerea potenţialelor efecte negative pe care acestea le au poate fi utilă.

Citește continuarea recenziei pe blogul CafeGradiva.

    

%d blogeri au apreciat: