Tag Archive: Mândră să fiu rromă



Anul trecut, a scris o carte, „Mândră să fiu rromă“, pe care se temea să o publice. Îi era, în continuare, ruşine de povestea ei.

Apoi, şi-a amintit că multe persoane – nu numai rromi, ci şi români – trăiesc în sărăcie şi nu pot merge la şcoală. Pe ei vrea să îi încurajeze. Cartea, scrisă direct în franceză, a apărut la Paris, la Editura City Editions, în 2013, pentru ca apoi să fie tradusă şi în română. Publicat de Editura Pandora M, volumul a fost lansat de curând şi la Bucureşti, scrie Medeea Stan în prefața largului interviu luat pentru ziarul Adevărul.

Anina Ciuciu (foto: Medeea Stan/Adevărul)

Acceptată la Sorbona, pentru un masterat în drept, Anina Ciuciu povestește cum părinții (dar și bunicii ei) au trebuit să-și ascundă tot timpul originea etnică. Știau ei ce știau, pentru că atunci când secretul a fost dat la iveală, și-au pierdut slujbele, povestește autoarea pentru Adevărul:

Părinţii ne-au povestit, mie şi surorilor mele, că şi ei au fost nevoiţi să se ascundă. Când s-a aflat că sunt rromi, şi-au pierdut slujbele. Tata lucra la un magazin de piese auto. Era contabil. Nu ştim exact ce s-a întâmplat. Într-o zi a fost concediat. Nu mai aveau nevoie de el. Mama, la fel. Avea o slujbă la spitalul din Craiova. Colegii au aflat că e rromă şi a fost dată afară.

Acum, la 24 de ani, Anina Ciuciu poate spune că și-a împlinit visul (și l-a împlinit și pe cel al părinților). Dar până să ajungă să studieze la Paris, a parcurs, alături de ai săi, un lung ocol prin Italia și apoi prin Franța, trăind adesea cu teama că va fi expulzată și fiind chiar nevoită să cerșească, așa cum povestește în interviul de pe site-ul HotNews:

În Italia n-am avut nicio autorizație de ședere, nu aveam niciun document, nu era posibil nici să te gândești la o muncă pentru că nu aveai dreptul la așa ceva si eram totdeauna în pericol de expulzare, pentru ca nu aveam dreptul de ședere pe teritoriu. Singura soluție de a supraviețui era cerșitul și când nu ai de ales, pentru a supraviețui… Nu pot să descriu, este ceva foarte greu, este ceva foarte jignitor, este o umilință foarte grea, de care chiar și astăzi nu îmi face plăcere să vorbesc și încă este o durere.

Despre povestea vieții sale, masteranda sorbonardă a relatat și în fața camerelor de la Digi24 TV, amintind despre bogăția ei spirituală („am triplă identitate: sunt romă, româncă şi franţuzoaică”), dar și despre faptul că suspiciunile față de rromi sunt la fel de vădite și în România, și în Franța. Iar cartea ei se dorește a fi și un răpsuns la toate aceste clișee negative, mai ales că există destule exemple de etnici rromi care au reușit foarte bine în viață:

„Am vrut să reacţionez scriind această carte şi să dau o imagine care se apropie mai mult de realitate (…) Sunt foarte mulţi ca mine care au reuşit. E foarte dăunător pentru comunitate, pentru că nu se vorbește decât de exemple negative”, spune Anina în interesantul interviu luat de Luca Niculescu.

      

Reclame

Anina Ciuciu s-a născut la Craiova, într-o familie de rromi. În 1999, după multe peripeţii, a ajuns în Franţa, la Bourg-en-Bresse. S-au confruntat cu cea mai neagră sărăcie, locuind în condiţii insalubre – în tabere de rromi, într-o cazarmă dezafectată şi câştigându-şi traiul din cerşit. Ajutaţi de o localnică miloasă, apelează la autorităţi şi primesc o locuinţă. De asemenea, li se oferă posibilitatea de a lucra în condiţii decente. Dornică să înveţe, Anina nu renunţă la şcoală, în ciuda felului în care este tratată acolo de unii copii. Iar eforturile îi sunt răsplătite: obţine bacalaureatul ştiintific, licenţa în Drept şi e acceptată la prestigioasa Universitate Sorbona, rezumă HotNews.

Aparuta anul trecut in Franta, cartea „Mandra sa fiu rroma” va fi lansata, in limba romana, la Ceainaria Carturesti-Verona vineri 7 martie de la ora 18.30 in prezenta autoarei, dar si a ambasadorului Frantei Philippe Gustin, respectiv a consilierului primului-ministru Damian Draghici.

  

anina

  

Am postat acum doua zile un pasaj despre plecarea din Romania a Aninei Ciuciu (in masina unei calauze, intr-un portbagaj alaturi de alti 9 copii). Acum, ca stiti cum a inceput povestea, va invit sa aflati si cum se inchide cercul acestei carti:

Cand am deschis usa, am vazut ca toata lumea ma astepta, tata se prefacea ca citeste ziarul, mama era in bucatarie. In cele din urma, Marie‑Amelie a aruncat bomba: „Ai primit un raspuns!“

Imi fusese teama de aceasta clipa toata ziua, iar acum ma aflam in fata acelui plic pus pe masa din living. Zeci de fiori mi‑au strabatut trupul, mainile imi erau umede. Mi‑era frica, da, mi‑era frica.

Domnisoara,

Am onoarea sa va informez ca a fost emis un aviz favorabil ca urmare a cererii dumneavoastra de înscriere la Masterul 1 de cariera judiciara, sub rezerva sa nu va fi înscris deja la o alta institutie, pe baza prezentarii originalului si fotocopiei certificatului de încheiere a studiilor sau diplomei de licenta…

Cred ca mi s‑a luminat privirea in cateva secunde. Am recitit scrisoarea cu voce tare, mama a tipat de bucurie, surorile s‑au strans imediat langa mine ca sa ma ia brate… Nu‑mi mai amintesc ce mi‑au spus. Mi‑am intors atunci privirea catre tata: pl.ngea.

In zilele care au urmat, am recitit adeseori scrisoarea, dar nu indrazneam sa le spun celor din anturajul meu ca o sa intru la Sorbona. Mi‑era teama ca nu se va realiza. Erau multe obstacole financiare si materiale, asta implica si sa‑mi parasesc familia pentru prima data, or, acesta era un pas important. Cat despre parintii mei, ei au ezitat mai putin. Chiar daca le era inca si mai teama decat mie sa fie nevoiti sa se desparta de fiica lor, nu voiau sa pierd aceasta sansa. Tata cunostea prestigiul Sorbonei. Nici macar o clipa n‑a avut cea mai mica retinere la ideea de a ma vedea plecand de acasa. Chiar el mi‑a zis: „Bineinteles ca trebuie sa te duci! Este sansa vietii tale. N‑o s‑o ratezi pentru ca nu ai cu ce sa platesti. O sa facem totul ca sa rezolvam“.

(…)

Asa ca am luat‑o spre Paris cu tata. Era dupa o dimineata de dializa, foarte obosit, dar ma asigura ca totul e in regula. Voia sa fie acolo, cu mine. Si voia, ca si mine, sa descopere Parisul, marile sale bulevarde, monumentele. N‑am avut insa timp sa vedem mare lucru. Orele ne erau numarate si, mai ales, nu voiam sa oboseasca prea tare. Asa ca am mers direct la tinta, am terminat cu formalitatile de inscriere, iar apoi, la CROUS, mi s‑a confirmat ca mai era intr‑adevar o garsoniera disponibila, in arondismentul 20, dar ca era imposibil s‑o vizitam. A trebuit sa iau o hotarare rapida, pentru ca erau si alte cereri pe lista de asteptare. Ca urmare am semnat, fara sa vad locul, pentru o chirie convenabila unui student care beneficiaza de sprijin financiar.

— Acum, ca am rezolvat totul, o sa vedem Sorbona! mi‑a zis tata dintr‑o suflare.

— Daca vrei tu, i‑am raspuns.

In adancul meu, era ceea ce visam. El, poate si mai mult decat mine…

Cand am ajuns in Cartierul Latin, am tras adanc aer in piept. Aveam oarecum aceeasi impresie ca aceea, pentru totdeauna intiparita in memoria mea, a aerului pe care‑l respirasem pana‑n adancul sufletului meu in Alpi, intr‑o anumita dimineata de decembrie 1997. Visam de luni intregi sa vad Sorbona. In fata acelei cladiri imense, din care emana ceva impunator, mi‑am zis ca era neaparat necesar sa ma ridic la inaltimea acelui loc. Am simtit o emotie puternica.

Si tata era in al noualea cer: sa descopere acel loc maiestuos care avea sa‑i primeasca fiica peste cateva saptamani, era pentru el minunat. Dupa paisprezece ani de la sosirea noastra in Franta, se poate spune ca tata traia prima lui satisfactie imensa, o fericire materializata de acel loc, de acea scrisoare de admitere, de acea locuinta care ma astepta.

(Fragment din MÂNDRĂ SĂ FIU RROMĂ. DE LA FAŢA LUNCII LA SORBONA: UN DESTIN DE EXCEPŢIE)  

  


În 1997, nu știu cum era viaţa în altă parte, dar aici, la Craiova, așa se petreceau lucrurile.

Și cu cât creșteam, cu atât îmi făceau mai rău observaţiile celorlalţi. De multe ori, am văzut‑o pe sora mea intrând în casă de‑abia răsuflând, speriată. Adolescentă fiind, a trecut și ea prin momente dificile, dar nu se plângea niciodată, nu le spunea nimic părinţilor, de teamă să nu‑și facă griji. În acest timp, situaţia devenea din ce în ce mai dură acasă. Într‑o perioadă în care speram totuși să o ducem mai bine, tata și‑a pierdut slujba. A fost denunţat de cineva? E posibil, dar nu ne‑a spus niciodată. Ne‑a explicat că îi fusese adus la cunoștinţă că „nu mai aveau nevoie de el“.

Nu pot să nu mă gândesc azi că un vecin binevoitor s‑a dus să ne toarne și să spună că bărbatul care era contabil la uzina de piese de mașini era un ţigan nespălat. Fără serviciu, cu o chirie de plătit la sfârșitul fiecărei luni și cu cheltuieli de școlarizare pentru cele trei fiice ale lor, părinţii mei nu mai puteau face faţă. (…)

Așa că părinţii mei au început să se informeze și să discute cu unchii și mătușile mele. Unii dintre ei încercaseră deja să plece la noroc. Ai mei se gândeau că Franţa sau Italia ar fi putut reprezenta pentru ei o ocazie să se descurce mai bine, să‑și găsească un loc de muncă. Li se părea că acolo lucrurile mergeau mai ușor și mai bine.

Tata a fost dintotdeauna atras de Franţa. Era îndrăgostit de cultura ei. Ne vorbea deseori despre regii Franţei, citise multe cărţi despre istoria acestei ţări. Credea că acolo, în acea ţară occidentală, am avea mai multe șanse să ducem o viaţă mai bună. Privită din România, ţara aceea părea tărâmul făgăduinţei.

În mintea mea de copil, îmi imaginam un loc minunat, complet diferit de ceea ce cunoscusem. Bătrânii ne spuneau că în Franţa erau mandarini și portocali peste tot și că puteam culege fructele din pom ca să mâncăm pe săturate… Pe măsură ce trecea timpul, părinţii mei se pregăteau din ce în ce mai mult de plecare. (…)

Într‑o dimineaţă, tata a venit să ne trezească. Ne‑a spus: „Mergem, fetelor. Azi plecăm“. Fără zgomot, puţin debusolate, ne‑am strâns lucrurile, în fine, strictul necesar, adică doar câteva haine. Mama a ales ce trebuia să iau. Totul s‑a petrecut foarte repede. În tăcere. Nicio întrebare. Nicio observaţie. Niciun zâmbet. Aș fi vrut mult să‑mi iau păpușa și colecţia de jucărioare din plastic pe care le descoperisem în ouăle de ciocolată Kinder Surprise, dar nu era destul loc. Mi‑am lăsat și ghiozdanul, caietele, desenele, creioanele. (…)

  

Nu uitați de lansarea de vineri:

anina

  

Ne‑am luat rămas‑bun foarte repede de la bunica și de la toţi cei din familie care nu plecau. Bunicii din partea mamei, Ion și Veta, veniseră și ei. Eram foarte apropiaţi și ne era foarte greu că trebuia să‑i părăsim. Nu știam pentru cât timp plecam, nici unde mergeam. Perspectiva plecării era cu atât mai neliniștitoare, cu cât niciunul dintre noi nu ieșise vreodată din Craiova. Toţi apropiaţii noștri ne‑au zis să avem grijă, înainte să ne îmbrăţișeze cu lacrimile în ochi. Gari, soţia sa și copiii plecau și ei în călătorie, așa că și lor le‑a fost greu să‑și ia rămas‑bun de la restul familiei.

Apoi, călăuza ne‑a grăbit. Nu era un tip plăcut, nici foarte amabil. Mama și‑a reţinut lacrimile în faţa părinţilor; eu n‑am putut să mi le ascund. Eram totodată tristă și fericită. Tristă că trebuia să‑l las pe bunicul pe care‑l iubeam atât, pe cele două bunici care mă crescuseră, tristă că părăseam cartierul. Și eram fericită la gândul că merg în Franţa, locul acela atât de îndepărtat, pe care tata ni‑l descrisese ca patria lui Flaubert, Corneille, Victor Hugo. Ţara la a cărei istorie măreaţă visam.

Am urcat în camionetă, un vechi Volkswagen combi, albastru‑închis, care răspândea un miros îngrozitor de benzină. Ne‑am așezat în furgonetă, cu capul plin de vise și convinși că o să ajungem foarte repede la destinaţie. Tata stătea în faţă, lângă șofer. Cu câteva minute mai devreme, îl văzusem scoţând un teanc de bancnote din buzunar — erau mărci. Mai târziu am aflat că plătise 500 de mărci pentru fiecare dintre noi. O avere la vremea aceea; o sumă care reprezenta salariul și economiile pe ani întregi.

În acest vehicul, care nu era tocmai la prima tinereţe, adulţii și sora mea mai mare se îngrămădiseră pe cele două banchete din spate. Cu verii mei și sora mea mai mică, am urcat în portbagaj, acolo unde de obicei sunt ţinute valizele în furgonetă. Erau nu mai puţin de zece copii în acel portbagaj! Zece copii așezaţi unii lângă ceilalţi, într‑o poziţie inconfortabilă, unul în faţa celuilalt, dar mulţumiţi să stea împreună. Acolo am înţeles de ce trebuia să călătorim doar cu strictul necesar. Dar ce mai conta, pentru noi era începutul unei mari aventuri!

Camioneta a demarat când încă era întuneric. Au curs lacrimi, au fost fluturări de mână în semn de rămas‑bun, ochi înroșiţi. Apoi, strada s‑a îndepărtat… Cum eram așezaţi în spate, nu ne‑am putut împiedica să ne uităm afară, ca să vedem cum cartierul nostru dispare treptat. Apoi a venit rândul orașului să dispară. Simţeam că ne îndepărtam cu adevărat de tot ceea ce cunoșteam.

  


Vineri, pe 7 martie, o puteți întâlni pe sorbonarda Anina Ciuciu, împreună cu Damian Drăghici și ambasadorul Franței.

  • Din tabăra de rromi la Universitatea Sorbona. Povestea performanţei unei tinere românce (Mediafax)
  • A cerşit în Franţa şi acum studiază la Sorbona. Povestea româncei de etnie rromă ce vrea să devină magistrat (Hotnews.ro)
  • Din şatră, la Sorbona (Antena 1)

Sunt doar câteva dintre titlurile materialelor ample realizate în urmă cu un an, la apariţia volumului în limba franceză. Acum, cartea Mândră să fiu rromă de Anina Ciuciu se găseşte în toate librăriile din România. Este povestea unei tinere de etnie rromă care a pornit de la periferia insalubră a Craiovei şi a ajuns peste ani să studieze la Universitatea Sorbona.
Din copilăria petrecută prin taberele de rromi şi până la acceptarea la Sorbona, confesiunea Aninei Ciuciu ne invită să urmărim destinul incredibil al acestei tinere femei hotărâte să-şi depăşească propria condiţie, însă fără să-şi uite originile. O frumoasă lecţie de viaţă, ce speră să schimbe atitudinea faţă de comunitatea rromă.

„Mă numesc Anina, am douăzeci şi doi de ani, ţara mea este Franţa, dar originile mele se află undeva la mai bine de două mii de kilometri de Paris. M-am născut la Craiova, în frigul românesc al lunii ianuarie 1990.” – Anina Ciuciu

     Detalii despre lansare:
anina     

Anina Ciuciu s-a născut la Craiova, într-o familie de rromi. În 1999, după multe peripeţii, a ajuns în Franţa, la Bourg-en-Bresse, împreună cu parinţii şi surorile ei. Însă acest parcurs a fost deosebit de dificil: s-au confruntat cu cea mai neagră sărăcie, locuind în condiţii insalubre – în tabere de rromi, într-o cazarmă dezafectată şi câştigându-şi traiul din cerşit. Ajutaţi de o localnică miloasă, apelează la autorităţi şi primesc o locuinţă. De asemenea, li se oferă posibilitatea de a lucra în condiţii decente.

Dornică să înveţe, Anina nu renunţă la şcoală, în ciuda felului în care este tratată acolo de unii copii. Iar eforturile îi sunt răsplătite: obţine bacalaureatul ştiintific, licenţa în Drept şi e acceptată la prestigioasa Universitate Sorbona. Anina e un model de curaj şi determinare: a demonstrat că, prin perseverenţă şi dorinţa de a învăţa, poate să-şi împlinească visul – acela de a fi magistrat şi cetăţean demn al Europei.

„Când treci prin ceea ce am trecut eu, eşti hotărât la culme să reuşeşti. Este singura modalitate prin care poţi să-ţi iei revanşa asupra vieţii. Rromii nu sunt numai persoane care cerşesc sau care trăiesc aşa, hoinărind peste tot. Alcătuiesc o comunitate care are o cultură, o istorie şi trebuie să încerci să-i cunoşti. Nu trebuie să vă fie teamă, trebuie doar să încercaţi să ne înţelegeţi şi să ne dati o şansă.” – Anina Ciuciu

  

%d blogeri au apreciat asta: