Tag Archive: Liza Marklund


Ai văzut când a împuşcat-o?


În plină iarnă scandinavă, preşedinta Comitetului pentru Premiile Nobel este ucisă la Stockholm. Reportera Annika Bengtzon, care a întâlnit privirea asasinului cu doar câteva secunde înainte să răsune focurile de armă, este martorul-cheie.

Testamentul

***

Fragment din ”Testamentul lui Nobel”

***

— A venit Annika, i-a spus Jansson pe intercom.

A apăsat pe buton şi s-a aplecat înainte pentru a răspunde.

— Bine. Adu-o la mine.

Cine o fi îmbrăcat-o în dimineaţa asta? s-a întrebat, văzând-o. Cizme de cowboy, o jachetă neagră matlasată, o geantă imensă şi murdară şi o fustă din tulle roz. Părul îi era ridicat într-o căpiţă în vârful capului şi-şi înfipsese un creion în el, ca să-l ţină la un loc.

— Avocatul a confirmat că nu poate scrie nimic despre momentul crimei, sau despre ce s-a întâmplat imediat înainte sau după, a spus Jansson, prăbuşindu-se pe unul din scaune. Nici nu poate fi intervievată, nu-şi poate transmite observaţiile asupra evenimentului într-un mod sau altul. Conform statutului, încălcarea interdicţiei de dezvăluire nu se pedepseşte, dar vorbim de amenzi mari, nu prea înţeleg cum se potriveşte asta…

— Ce-ai văzut? a întrebat-o Schyman.

— Ai auzit doar… a răspuns Annika, prăbuşindu-se la rândul ei pe un scaun, palidă, puţin transpirată şi uşor enervată.

Redactorul-şef a dat din mână ca pentru a-i îndepărta opoziţia, iar ea s-a făcut mică sub privirea lui, prea obosită pentru a protesta.

— Am văzut destul de bine persoana despre care se crede că ar fi comis crima. Evident, nu erau mulţi care…

Şi-a trecut mâna prin cap, a scos creionul şi părul i-a căzut pe faţă ca o cortină grea.

— Am petrecut trei ore jumate la Departamentul de anchete judiciare, încercând să facem portretul robot al fetei. N-a ieşit exact cum trebuia, dar poliţia zice că-i mai bun decât o descriere scrisă…

— Ai văzut, deci, criminalul? a întrebat-o redactorul-şef, oarecum jenat de agitaţia care-l cuprinsese. Deci focurile au fost trase de o femeie. Dar ai văzut chiar momentul crimei?

Annika şi-a privit mâinile, şovăitoare.

— M-a privit, a răspuns Annika, ridicând ochii spre redactorul-şef. Se uita la mine când a murit.

— Caroline von Behring? Ai văzut când a împuşcat-o? Fără să stea pe gânduri, şi-a ridicat părul din nou şi l-a prins cu creionul. Când a răspuns, se uita undeva în zare, la un punct deasupra acoperişului Ambasadei Ruse.

— Era ceva în felul în care m-a privit, a răspuns ea, cu ochii aţintiţi pe fereastră, cu mâinile aşezate în poală.

— Şi nu poţi să ne dai nimic, adică nouă, şefilor tăi?

L-a privit şi ceva i-a întunecat ochii.

— Nu ştiu nimic despre ce face poliţia, despre toate astea eşti mult mai bine informat decât mine; ştiu doar ce am simţit eu. Culoarea rochiei pe care a purtat-o Regina Silvia nu mai are importanţă, bănuiesc.

Anders Schyman şi-a reprimat cu greu enervarea şi s-a întors spre redactorul de noapte.

— Avem vreo posibilitate să ieşim din situaţia asta?

— Dacă ne luăm după avocat, nu.

Redactorul-şef s-a ridicat în picioare, nu mai avea stare.

— Exact de asta mă temeam, a spus el mult prea tare şi şi-a aruncat braţele în sus, în semn de exasperare. Avem o relatare unică de la faţa locului, dar mâinile ne sunt legate de poliţie. Deja funcţionează legile terorismului. Ne interzic să scriem despre una din cele mai spectaculoase crime şi pe ce bază? Să dea dracu‘, trăim în democraţie!

  

Liza Marklund: „Cartea nu moare!”


Liza Marklund a inventat o specie: scriitoarea suedeză de romane poliţiste. Şi a mers mai departe, inventînd scriitoarea suedeză care vinde 11 milioane de romane poliţiste în lumea întreagă. La bază, e jurnalistă, semnează încă în paginile tabloidului suedez „Expressen”. Şi-ar fi dorit să scrie un roman cronică de familie, despre Italia din Al Doilea Război Mondial.

A ajuns să scrie despre cazuri de crimă, atentate teroriste şi reporteri de investigaţii care o fac pe detectivii.
Ce crede Liza Marklund despre succesul autorilor scandinavi şi care sînt sursele de inspiraţie, aflaţi din interviul de mai jos.

„Un loc special în iad”

– Care sînt asemănările dintre reportera-detectiv Annika Bengtzon şi Liza Marklund?
– Toate personajele din romanele mele sînt părţi din mine. Annika, de exemplu, a „împrumutat” stilul meu de a lucra ca jurnalist (cînd sînt în perioadele mai proaste). Dar poveştile de viaţă, ambiţiile şi motivaţiile noastre sînt foarte diferite. Annika nu şi-ar părăsi niciodată jobul ei interesant de editorialist pentru a se închide în dormitor şi a scrie romane poliţiste, cum am făcut eu.

– Unde se sfîrşeşte viaţa reală şi unde începe ficţiunea în cărţile Lizei Markulnd?
– Romanele mele poliţiste sînt ficţiune totală. Mereu au fost aşa. Am scris şi două cărţi bazate pe fapte reale. Au fost vîndute tot ca romane de editura mea, Piratförlaget, şi sînt considerate tot ficţiune de mine, de editori, de industria suedeză de carte. De altfel, s-au aflat pe lista bestseller-urilor de ficţiune, nu de nonficţiune.

– Cărţile tale au o latură feministă. Care e condiţia femeii în Suedia de azi?
– Mai avem drum lung înainte. Am scris o carte întreagă despre asta, numită „În iad există un loc special pentru femeile care nu se ajută între ele”. E un citat din Madeleine Albright . Aş putea vorbi încontinuu despre asta, dar mă abţin…

– Ce autori ţi-au influenţat stilul? Ce cărţi deja scrise ţi-ai fi dorit să fie semnate de tine?
– În cea mai mare parte, mă inspir din realitate: ziare,TV, filme. Cel mai bun roman pe care l-am citit vreodată e „La Storia”, de Elsa Morante. Chiar mi-aş fi dorit mult s-o fi scris eu…

„Să vrei prea multă putere, ăsta e răul!”
– Cum crezi că se explică succesul romanului poliţist scandinav în lumea întreagă?
– Tocmai m-am întors din Kenya. Acolo nu au deloc literatură poliţistă. Am mai observat asta şi înainte, în America de Sud, de exemplu. Găseşti tot felul de romane pe listele de bestseller-uri de la ei, dar, pînă de curînd, nici un roman poliţist. Pentru ca oamenii să consume violenţa fictivă, trebuie să trăiască într-o democraţie stabilă, într-o societate sigură. Nu simţi nevoia de brutalităţi literare cînd ai brutalităţi reale, la doi paşi de casă. Poate din acest motiv suedezii sînt atît de bine reprezentaţi pe scena romanului poliţist de azi.
Greu de găsit o ţară mai paşnică şi mai sigură! N-am mai avut războaie din 1809, cînd ruşii ne-au luat Finlanda…

Citeste întreg interviul in Gazeta Sporturilor

Răzbunarea Păpușilor Ninja


Bănuiesc că o cunoașteți deja pe bătăioasa și abila jurnalistă de investigații Annika Bengtzon. După ce-a murit de frig în Explozii în Stockholm, acum, în cel de-al doilea volum din serie, se plânge de zăpușeala lui august.

În Studio 69, cea mai apreciată autoare suedeză de romane polițiste, Lisa Marklund, se întoarce în timp, și povestește debutul jurnalistic al eroinei sale.

Când nu se aventurează prin dubioase cluburi de noapte, Annika stă la redacție și răspunde la ”telefonul ciudaților”:

   

    

             

Carl s‑a ridicat de pe birou, apoi i‑a zis peste umăr:

— Mă duc în parc să stau de vorbă cu cei strânşi la locul crimei.

Annika a dat din cap şi s‑a întors spre monitorul computerului. A creat un nou document şi a început să scrie pe un ton grav: „Poliţia a făcut un pas important în cadrul anchetei privind moartea Josefinei Liljeberg…”

Atât a reuşit să scrie înainte să sune Telefonul Ciudaţilor. Annika a tras o înjurătură şi a ridicat receptorul:

— Gata, ajunge! a zis vocea răguşită a unei femei.

— Sunt de acord.

— Nu vrem să ne mai supunem normelor patriarhatului!

— N‑am nimic împotrivă.

— Vrem să ne răzbunăm!

— Sună distractiv, a zis Annika, nereuşind să‑şi stăpânească tonul batjocoritor.

„Aveți de-a face cu o reporteriță curajoasă si bătăioasă! Iar încrâncenarea cu care ea se dă peste cap pentru a afla adevărul face din aceasta carte un thriller captivant și cinematografic.” – The Times

Femeia s‑a enervat:

— Ascultaţi‑mă bine! Suntem Păpuşile Ninja. Am declarat război opresiunii şi violenţei la care sunt supuse femeile. N‑o mai tolerăm aşa ceva. Tânăra din parc a fost picătura care a umplut paharul. Femeilor n‑ar trebui să le fie teamă să umble pe străzi. Veţi vedea că şi bărbaţii vor începe să se teamă de violenţă. Vom începe cu poliţiştii, ipocriţii Sistemului!

Annika asculta cu atenţie. Femeia părea nebună de legat:

— Şi de ce ne‑aţi sunat?

— Vrem ca mesajul nostru să apară în presă. Vrem să avem parte de cât mai multă publicitate. Şi oferim ziarului Kvällspressen ocazia de a lua parte la primul nostru raid.

Şi dacă vorbea serios? Annika s‑a uitat în jurul ei, încercând să dea cu ochii de cineva şi să‑i facă un semn.

— Cum adică? Ce vreţi să spuneţi? a întreba ea pe un tot ezitant.

— Mâine. Vreţi să veniţi sau nu?

Annika se uita cu disperare prin redacţie, dar nimeni nu‑i dădea atenţie.

— Vorbiţi serios? a întrebat ea cu glas stins.

— Iată condiţiile noastre. Înainte de publicare, vrem să verificăm întregul material: titlul, textul şi pozele. Să ni se garanteze anonimatul absolut. Şi să ni se dea în avans cincizeci de mii de coroane. Bani gheaţă.

Annika a respirat în tăcere preţ de câteva secunde:

— E imposibil! Nici nu se pune problema.

— Sunteţi sigură?

— Mai sigură decât am fost vreodată în viaţa mea.

— Atunci o să sunăm la ziarul rival, i‑a răspuns femeia.

— N‑aveţi decât. Chiar vă rog. O să primiţi acelaşi răspuns. N‑am niciun dubiu.

S‑a auzit un clic, iar linia s‑a întrerupt. Annika a pus receptorul în furcă şi a închis ochii, acoperindu‑şi faţă cu palmele. Dumnezeule, oare ce trebuia să facă? Să sune la poliţie? Să‑i spună lui Spike? Să se poarte ca şi când nimic nu s‑ar fi întâmplat? Avea impresia că, orice‑ar fi făcut, ar fi fost luată la rost.

Fragment din romanul polițist Studio 69

         

 


”Avem un roman axat pe problemele feminității, de la umilința conjugală și socială până la lesbianism și drepturile egalitariste. Miza este femininul, nu intriga detectivistică în sine”, spune criticul Dan C. Mihăilescu într-o telerecenzie a cărții Explozii în Stockholm (Liza Marklund), prezentată de curând la Pro Tv (Omul care aduce cartea).

Este doar primul din cele 8 romane din seria Annikăi Bengtzon, o jurnalistă de investigații și un… ”model”, spune criticul.

Aviz doamenelor noastre care vor să intre în viață cu bocancii și cu mașini 4 x 4, aveți aici un personaj-model. Este o soție-model și mamă a doi copii, are probleme în a se împărți între ziar, investigații și sursa ei din poliție, un ofițer misterios, dar în ciuda acestui vălmășag sentimental conjugal-parental cât se poate de agasant și totuși acaparant, meseria, adevărul, ancheta primează”,

mai spune Dan C. Mihăilescu.

Să-i dăm cuvântul, după care vă propun un fragment dintr-o ședință de redacție în stil suedez:  

 

     

***

 

   

Când a ajuns în biroul redactorului‑şef, toată lumea se strânsese deja acolo. Nimeni nu s‑a uitat la ea când a intrat pe uşă. Annika încă avea porumb printre dinţi, iar geanta mai avea un pic şi îi cădea de pe umăr. Bărbaţii din birou îşi propuseseră să insiste cât mai mult pe ipoteza teroristă.

— Ziarul nostru a rămas mult în urmă din punctul ăsta de vedere, a spus Spike mai tare decât ar fi trebuit, iar Annika l‑a auzit.

În timp ce se întorcea de la cantină, aflase frânturi din ce se întâmplase. S‑a aşezat la unul dintre colţurile îndepărtate ale mesei, iar când şi‑a strecurat picioarele sub masă scaunul a scârţâit uşor.

— Scuze! a spus ea.

Cuvântul a rămas suspendat în aer. Trebuia să‑şi ceară scuze nu numai pentru că scaunul ei scosese un scârţâit. Trebuia să mănânce papara! Cu o oră înainte, stătuse chiar la masa aceea şi susţinuse că atentatorul o vizase pe Christina Furhage şi că explozia nu avea nicio legătură cu Jocurile propriu‑zise, iar acuma bum! Încă o explozie într‑un alt complex olimpic.

— Avem pe cineva la faţa locului?

— Da, Patrik Nilsson a plecat într‑acolo, a spus Spike cu aerul unui om stăpân pe situaţie. Ar trebui să ajungă la Sätra Hall în zece minute.

— Sätra Hall? a întrebat Annika pe un ton surprins. Am crezut că a fost aruncat în aer un alt complex olimpic.

Spike s‑a uitat la ea cu un aer superior:

— Sätra Hall este un complex olimpic.

— Şi la ce foloseşte? Ca loc de antrenament pentru aruncătorii de greutate?

 

 

 

Spike şi‑a luat privirea de la ea:

— Acolo or să se desfăşoare mai multe probe, dar nu ştiu exact care.

— Întrebarea este asta: cum trebuie să procedăm? a intervenit Schyman. Trebuie să reluăm lucrurile pe care celelalte ziare le‑au tot publicat în legătură cu ipoteza teroristă. Şi trebuie să pară că ne‑am gândit la terorişti încă de la început. Cine se ocupă de treaba asta?

— Janet Ullman lucrează în tura de noapte, a spus Ingvar Johansson. Am putea s‑o chemăm la redacţie mai devreme.

Annika se simţea cuprinsă de un vertij care ba o trântea la podea, ba o arunca până în tavan. Un coşmar! Un adevărat coşmar! Cum de se înşelase în aşa hal? Oare poliţia o minţise în toate acele zile? Îşi pusese în pericol reputaţia în cadrul redacţiei, prezentând atentatul potrivit punctului ei de vedere. Oare mai putea rămâne şefă la Investigaţii după tot ce se întâmplase?

— Va trebui să mergem la celelalte complexuri olimpice şi să vedem în ce stare se află sistemele lor de securitate, a spus Spike. Va trebui să chemăm personal suplimentar: cea de‑a doua echipă de noapte, cea de‑a doua echipă de după‑amiază…

Cei trei şi‑au întors piepturile bombate unul către altul, iar din colţul ei, Annika nu le mai vedea decât spinările. Vorbeau unul peste altul, iar Annika s‑a sprijinit pe spetează, respirând din greu. Era terminată. Ştia foarte bine că era terminată. Cum naiba mai putea rămâne la ziar după povestea asta?

Întâlnirea a fost scurtă şi la obiect. Toţi erau de acord cu privire la ce aveau de făcut şi toţi voiau să se pună pe treabă: aveau de gând să scrie cât mai repede materialele despre ipoteza teroristă. Annika stătea stingheră în colţul mesei. Nu ştia cum ar fi putut să se ridice de pe scaun fără să se facă ţăndări. Avea în gât un nod cât o cărămidă.

(Fragment din romanul Explozii în Stockholm de Liza Marklund)

  

Pe aceeași temă:

”În romanele mele, femeile nu sunt doar o parte din decor” (interviu cu Liza Marklund în Jurnalul Național)

Literatura ușoară, dreptul la plictis și câteva explozii

Topirea clișeelor despre paradisurile nordice

   

 


Două cărți de luat pe plajă sau în vârf de munte. Recomandare semnată de Ștefan Agopian în revista 24FUN

 

 

Liza Marklund, Explozii în Stockholm

Cu câteva zile înaintea Crăciunului o parte a stadionului olimpic, aflat în constructie în Stockholm, este aruncată în aer cu o mare încărcatura de dinamită. Poliția descoperă că dinamita respectivă fusese legată pe pieptul unei doamne mai mult decât respec­tabile, Christina Furhage, care era chiar șefa Comitetului Olimpic.

Pe firul poveștii întră o anume Annika Bengtzon, șefa departamentului de investigații al unui tabloid foarte influent. Annika e tânară, deșteaptă și plină de energie. Ea ține romanul și investigația în spate, chiar dacă până la urmă se cacă pe ea de frică, când este rapită și amenințată că va fi aruncată în aer tot cu o încărcătură de dinamită. Spre norocul ei lucrurile se termină cu bine.

Autoarea romanului, Liza Marklund, e nascută în 1962, traiește în Spania, a fost timp de mai multă vreme ziaristă și romanul acesta este primul dintr-o serie de opt.

Éric Fottorino, Dezmierdare de catifea

Mă silesc să scriu cât mai rapid despre cărțile pe care le-am citit deoarece am constatat că le uit foarte repede. Sigur, de vină pot fi cărțile respective, dar la fel de bine poate fi vinovat și un domn numit Alois Alzheimer (1864-1915). Stați linistiți, p-asta n-am uitat-o încă.

Un tătic de vreo patruzeci de ani își crește singur copilul, un baiețel. Ca să fie și mamică se deghizează din când în când în femeie. Din păcate baiețelul este omorât într-un accident de mașina. Dacă citiți cartea o să aflați cine l-a omorât pe copil.

%d blogeri au apreciat: