Tag Archive: literatură pentru tineret


— Nick? Norah? Voi doi vă știți, gen?


Și zice Tris:

— Nick? Norah? Voi doi vă știți, gen?

Nemernica n-ar trebui să fie într-un club ca ăsta. De parcă felul în care vorbește n-ar fi un indicator suficient, mai e și problema țoalelor de Tipă Bună Rău culese de prin mall: fustă scurtă de piele cu cataramă pe-o parte, un tricou cu Ramones „original“ făcut în serie, colanți galbeni‑pișat și niște pantofiori de bal oribili din piele roz. Arată ca un bondar dungat pus pe o firmă luminoasă încercând s-o imite pe Debbie Harry când era tânără.

(…)

 

Nu știu de ce, dar fac chestia aia pe care le-o face Ca­roline victimelor masculi, adică, în loc să-l iau de mână pe iubitul meu temporar, îi așez palma pe ceafă și încep să-l alint molatec, posesiv, în vreme ce Tris se uită. Degetele mele îi scanează scurtimea părului; simt cum i se face, pe gât, pielea ca de găină. Ce-mi placee! E o anume satisfacție în a vedea cum buza de jos a lui Tris aproape se prăvale, șocată, spre bărbie. Asta-i chestia cu Tris: nu-i niciodată subtilă.

Fac ce fac și văd că merge. O zbughește de lângă mine fără o vorbă. Pfuu! A fost mai ușor decât m-aș fi așteptat.

Mă uit la ceas. Cred că mai avem cam două minute și patruzeci și cinci de secunde până la despărțire. Închid ochii și înclin capul un pic, pregătindu-mă pentru o altă vizită a buzelor sale.

  Fragment din Playlist pentru Nick şi Norah

de David Levithan și Rachel Cohn

Playlist


Cioburi de steleMă ţin după el mergând poticnit, fiindcă tocurile pantofilor mi se răsucesc în fel şi chip pe terenul denivelat sau mi se afundă în pământ.

De ce femeile nu au o ţinută pentru astfel de ocazii? Să poarte din când în când nişte bocanci la o rochie de seară, chiar că ar fi interesant. Încep să râd, iar el se opreşte numai cât să‑mi arunce o privire peste umăr, după care îmi slobozeşte încheietura mâinii şi mă apucă de braţ.

— Mai avem foarte puţin, domnişoară LaRoux. Te descurci foarte bine.

Nu mă descurc bine deloc. Mă simt ca o păpuşă din cârpe, fără coloană vertebrală, dar cu pantofi asortaţi. Habar n‑am unde ne aflăm sau cât de mult ne‑am îndepărtat de capsulă, iar când o creangă mă loveşte peste faţă, sunt nevoită să închid din nou ochii. Revăd nava: o imagine remanentă neclară. Razele soarelui pătrund aproape orizontal printre copaci, şi dincolo de pleoapele mele, umbrele alternează cu lumini roşii. Oare cât timp am stat pe creasta dealului?

Nava tatălui meu este în ruine. Am văzut‑o prăbuşindu‑se. Câte suflete s‑au prăbuşit odată cu ea? Câţi n‑au reuşit să se lanseze cu capsulele? Simt că mă lasă picioarele. El încearcă să mă susţină, dar mă trage prea tare de braţ şi o parte detaşată din mintea mea îmi spune că mai târziu o să mă doară umărul. Mă smuceşte iar şi de data asta îmi scapă un geamăt. După o secundă pare să accepte că nu poate să mă târască prin pădure dacă nu mă străduiesc puţin.

Îmi dă drumul la braţ şi eu mă prăbuşesc la pământ. Abia am timp să întind mâinile înainte să cad cu faţa în mâzga amestecată cu frunze pe jumătate putrede ce acoperă solul pădurii. Miroase a cafea, a piele şi a gunoi; nu seamănă deloc cu pământul suplu şi omogen din hologrădinile de pe Corint. Nu mai am putere să‑mi păstrez puţină demnitate. Nu mai am putere să‑l fac să creadă că nu voi ceda. Comandantul mă lasă un moment să‑mi trag sufletul. Respir atât de puternic, încât răsuflarea mea spulberă bucăţi de frunze murdare. Când el se apleacă lângă mine, tresar.

— Lilac… Haide! În curând se înnoptează şi trebuie să ajungem la capsulă înainte să se lase întunericul. Hai că poţi! Nu mai este mult.

Regret că nu se mai comportă ca un ticălos. Mă simt dezarmată în faţa compasiunii lui.

— Nu mai pot. Nu mai pot, comandante. Nu mai vreau. Eu n‑ar trebui să fiu aici!

El ridică din sprâncene şi asprimea de pe chipul lui parcă se topeşte. Se uită la mine cu o expresie neobişnuit de duioasă care simt că mă scoate din starea mea de durere şi neputinţă. Apoi totul se năruie.

— Încearcă să rămâi în picioare. Crezi că eşti în stare de atâta lucru, Alteţă?

E mult mai bine aşa.

— Îţi baţi joc de mine? îl reped eu.

— Doar un imbecil şi‑ar bate joc de tine, domnişoară LaRoux.

 


MincinosiiPovestea mea incepe inainte de accident. In iunie, in vara in care am implinit cincisprezece ani, tata a fugit cu o femeie pe care o iubea mai mult decat pe noi.

Tata era profesor de istorie militara, cu un relativ succes. Pe vremea aceea il adoram. Purta sacouri din tweed. Era numai piele si os. Bea ceai cu lapte. Ii placeau jocurile de societate si ma lasa sa castig, ii placeau barcile si ma invasase sa merg cu caiacul, ii placeau bicicletele, cartile si muzeele de arta.

In luna aceea de iunie, vara in care implineam cincisprezece ani, tati ne-a anuntat ca pleaca, lucru pe care l-a si facut doua zile mai tarziu.

I-a spus mamei mele ca el nu este un Sinclair si se saturase sa incerce sa devina unul. Nu putea sa zambeasca, nu putea sa minta, nu putea face parte din familia aceea minunata, traind in casele acelea minunate. Nu putea. Pur si simplu nu putea. Si nici nu voia.

Deja angajase un camion care sa-i mute lucrurile. Isi inchiriase si o casa. Tata si-a dus o ultima valiza pe bancheta din spate a Mercedesului (ii lasa lui mami doar Saabul) si a pornit motorul.

Apoi a scos un pistol si m-a impuscat in piept. Stateam pe peluza si am cazut lata. Gaura facuta de glont s-a deschis larg si inima mi s-a rostogolit din cusca coastelor pe un pat de flori. Sangele imi tasnea ritmic din rana deschisa,

apoi din ochi,

din urechi,

pe gura.

Avea gustul sarii si al ratarii. Rusinea de-a nu fi iubita, de un rosu stralucitor, imbibase iarba din fasa casei, caramizile de pe poteca, treptele spre veranda. Inima imi salta spasmodic, ca un pastrav, in stratul de bujori. Mami s-a rastit la mine sa-mi tin firea.

In clipa asta vreau sa te porti normal, mi-a zis. In clipa asta, mi-a zis.


Nathan, în vârstă de 16, este fiul unei vrăjitoare albe şi al celui mai temut vrăjitor negru.

Ţinut captiv într-o cuşcă, Nathan trebuie să scape înainte să împlinească 17 ani, când va primi trei daruri de la tatăl său şi va deveni el însuşi vrăjitor. Însă dacă va da greș, va muri…

Volumul „Jumătatea Rea„, de Sally Green, care a reuşit să stabilească un nou record Guinness, fiind romanul unui autor debutant tradus în cele mai multe limbi străine, a apărut de curând la editura Trei. (Cartea este prima parte dintr-o trilogie.)

  

Poster-jumatatea rea   

Nathan este pe jumătatea negru, pe jumătate alb. Și cum buna sa mamă și-a luat viața, iar tatăl său este cel mai rău mag negru din toată vrăjitorimea (e chiar mai nasol decât Voldemort, căci își mănâncă victimele), Consiliul Alb așteaptă cu nerăbdare să vadă încotro o va apuca Nathan când va împlini 17 ani, vârsta la care orice vrăjitor primește cele trei daruri care-l vor ajuta să pășească în întregime în lumea magicienilor. Amintind cumva de o altă franciză celebră a vremurilor noastre, de vampiricul Amurg, această transformare într-un vrăjitor deplin se face doar prin îngurgitarea sângelui uneia dintre rude,

– menționează o cronică din Guardian.

 

E o lume în care Consiliul Vrăjitoarelor Albe din Scoția și Țara Galilor poate oricând captura și ucide pe loc vrăjitori negri – iar Nathan este bănuit că ar fi unul dintre aceștia. El este vânat de-a lungul unei bune părți din roman. Uneori, e ca într-un film de urmărire pus în formă literară. Carnagiile sunt frecvente (unii vrăjitori se pare că preferă la prânz inimi care încă bat), dar există și scene tandre, cum e iubirea dintre Nathan și Annalise ori legătura emoționantă dintre el și fratele său, Arran. Jumătatea rea nu mi se pare că este complet originală (scenele sunt înfățișate pe alei misterioase), dar e o carte plină de suspans. Iar întrebarea care ne frământă este dacă Nathan va fi capabil să facă rău, așa cum i-a prezis o temută vrăjitoare: Instinctul ucigaș îl ai în sânge, Nathan. Așa ești tu plămădit.

– notează un alt cotidian britanic, Telegraph.

  

Și câte ceva depre istoria acestui debut neașteptat, în care o ingineră în minerit ajunge să fie comparată cu J.K. Rowling:

Sally Green, whose first novel Half Bad has been bought by publishers in 36 countriesPână acum patru ani, Green (foto) era implicată în cu totul alte angajamente. ”Am studiat geologia minieră la univeristate, în Londra, dar asta nu mi-a adus prea multe oportunități pentru carieră”, spune ea. ”După aceea, la douăzeci și ceva de ani, am urmat niște cursuri de contabil. Ulterior, am lucrat în diverse departamente de contabilitate și finanțe din diferite firme”. Când a făcut un copil, la vârsta de 41 de ani, Green a devenit ”o mamă cu normă întreagă, stând acasă”. Când fiul ei, acum în vârstă de 11 ani, a mers la școală, autoarea își amintește cum ”am avut mai mult timp liber și am început să scriu și să urmez niște cursuri online pentru a obține o diplomă în literatură engleză și compoziție literară”. Într-o bună zi, în 2010, Green își amintește că a avut o idee interesantă pentru o povestire. ”Am început să scriu și m-am gândit că o să iasă ceva pe la vreo trei pagini, așa că, după un ceas, m-am oprit din scris”, își amintește ea. “Dar, mai apoi, tema a început să mă bântuie. Mi-a plăcut să scriu mai departe și nu m-am gândit, la modul serios, că va ieși cine știe ce. Povestea pur și simplu a tot crescut, până când a devenit un roman”,

– rememorează Sally Green pentru Publishers Weekly.

  

 

%d blogeri au apreciat: