Asta‑ţi spune Întunecatul, Genya? Aşa accepţi lucrurile mai uşor?

Când mi‑a adus tava cu mâncare, Genya m‑a găsit ghemuită în pat, cu faţa spre perete.

— Ar trebui să mănânci, a spus ea.

— Lasă‑mă în pace.

— Dacă te bosumfli, faci riduri.

— Iar dacă minţi, faci negi, i‑am răspuns eu cu amărăciune.

Genya a râs, apoi a închis uşa şi a pus tava pe masă. S‑a apropiat de hublou şi s‑a uitat la reflecţia ei în geam.

— Poate că ar trebui să mă fac blondă, a spus ea. Roşul Corporalkilor nu se asortează deloc cu părul meu.

Am aruncat o privire peste umăr.

— Ştii bine că ai putea să te îmbraci şi în haine din pânză de sac şi tot ai arăta mai bine decât orice fată din lume.

— Adevărat, a spus ea, zâmbind.

Nu i‑am răspuns la zâmbet, iar ea a oftat şi a plecat privirea.

— Mi‑a fost dor de tine.

M‑a surprins cât de tare m‑au durut vorbele ei. Şi mie îmi fusese dor de ea. Şi m‑am simţit ca o neghioabă din cauza asta.

Fragment din:

— Mi‑ai fost vreodată prietenă? am întrebat‑o.

S‑a aşezat la capătul patului.

— Mai are vreo importanţă?

— Aş vrea să ştiu cât de proastă am fost.

— Mi‑a plăcut să‑ţi fiu prietenă, Alina. Dar nu‑mi pare rău pentru ce am făcut.

— Şi pentru ce a făcut Întunecatul? Pentru asta îţi pare rău?

— Ştiu, crezi că e un monstru, dar încearcă să facă ce e bine pentru Ravka, pentru noi toţi.

M‑am ridicat brusc în coate. Ştiam de atâta vreme adevărul din spatele minciunilor scornite de Întunecatul, încât îmi era uşor să uit cât de puţină lume ştia ce era el de fapt.

— Genya, el a creat Falia.

— Ereticul Negru…

— Nu există niciun Eretic Negru, am spus eu, dezvăluindu‑i adevărul pe care îl aflasem de la Baghra cu luni în urmă, la Micul Palat. A dat vina pe strămoşul lui pentru Falie, dar n‑a existat decât un Întunecat. Şi adevărul e că nu‑i pasă decât de putere.

— Nu se poate. Întunecatul a încercat toată viaţa să elibereze Ravka de Falie.

— Cum poţi să spui asta după ce a făcut la Novokribirsk?

Întunecatul folosise puterea Faliei ca să distrugă întregul oraş — fusese o demonstraţie de putere menită să‑i intimideze pe duşmani şi să marcheze începutul domniei sale. Şi eu făcusem posibile toate astea.

— Ştiu că a fost un… accident.

— Un accident? A omorât sute de oameni, poate mii.

— Şi ce s‑a întâmplat cu toţi cei de pe vasul de nisip? a zis ea cu glas scăzut.

Am inspirat adânc şi m‑am întins pe spate. Mi‑am aţintit privirea în tavanul de scânduri şi am tăcut o vreme. Nu voiam să întreb, dar ştiam că aveam s‑o fac. Era o întrebare care mă bântuise în lungile săptămâni petrecute pe mare.

— A mai… a mai supravieţuit cineva?

— În afară de Ivan şi Întunecatul?

Am încuviinţat din cap.

— Doi Inferni care i‑au ajutat să scape, a spus ea. Au mai reuşit să iasă din Falie câţiva soldaţi din Armata Întâi şi o Furtunoasă pe nume Nathalia, care a murit câteva zile mai târziu din cauza rănilor.

Am închis ochii. Câţi oameni erau la bordul acelui vas? Treizeci? Patruzeci? Mi s‑a făcut greaţă. Îmi răsunau în minte urletele volcrelor şi ţipetele celor de la bord. Simţeam în nări mirosul de sânge şi de praf de puşcă. Îi sacrificasem pe toţi pentru Mal, pentru libertatea mea, dar până la urmă muriseră degeaba. Ajunseserăm iarăşi în mâinile Întunecatului, care era mai puternic ca niciodată.

Genya şi‑a aşezat mâna peste a mea:

— Ai făcut ce trebuia să faci, Alina.

Mi‑am retras brusc mâna, izbucnind într‑un hohot de râs aspru.

— Asta‑ţi spune Întunecatul, Genya? Aşa accepţi lucrurile mai uşor?

 

”Slăbănogii îmi ies bine. Dar grăsuții ajung să arate ca niște ouă”

Jake Marcionette este un elev dintr-a şaptea care locuieşte împreună cu mama, tata şi sora lui mai mare în Maryland. A scris Spuneţi-mi Jake când avea doar doisprezece ani. Pe lângă scris, lui Jake îi place să joace lacrosse şi s-o enerveze pe sora lui, Alexis.

  

 

 

Extras din Spuneţi-mi Jake de Jake Marcionette

 

Vrăjitor la 17 ani. ”Jumătatea rea”, cel mai tradus roman de debut

Nathan, în vârstă de 16, este fiul unei vrăjitoare albe şi al celui mai temut vrăjitor negru.

Ţinut captiv într-o cuşcă, Nathan trebuie să scape înainte să împlinească 17 ani, când va primi trei daruri de la tatăl său şi va deveni el însuşi vrăjitor. Însă dacă va da greș, va muri…

Volumul „Jumătatea Rea„, de Sally Green, care a reuşit să stabilească un nou record Guinness, fiind romanul unui autor debutant tradus în cele mai multe limbi străine, a apărut de curând la editura Trei. (Cartea este prima parte dintr-o trilogie.)

  

  

Nathan este pe jumătatea negru, pe jumătate alb. Și cum buna sa mamă și-a luat viața, iar tatăl său este cel mai rău mag negru din toată vrăjitorimea (e chiar mai nasol decât Voldemort, căci își mănâncă victimele), Consiliul Alb așteaptă cu nerăbdare să vadă încotro o va apuca Nathan când va împlini 17 ani, vârsta la care orice vrăjitor primește cele trei daruri care-l vor ajuta să pășească în întregime în lumea magicienilor. Amintind cumva de o altă franciză celebră a vremurilor noastre, de vampiricul Amurg, această transformare într-un vrăjitor deplin se face doar prin îngurgitarea sângelui uneia dintre rude,

– menționează o cronică din Guardian.

 

E o lume în care Consiliul Vrăjitoarelor Albe din Scoția și Țara Galilor poate oricând captura și ucide pe loc vrăjitori negri – iar Nathan este bănuit că ar fi unul dintre aceștia. El este vânat de-a lungul unei bune părți din roman. Uneori, e ca într-un film de urmărire pus în formă literară. Carnagiile sunt frecvente (unii vrăjitori se pare că preferă la prânz inimi care încă bat), dar există și scene tandre, cum e iubirea dintre Nathan și Annalise ori legătura emoționantă dintre el și fratele său, Arran. Jumătatea rea nu mi se pare că este complet originală (scenele sunt înfățișate pe alei misterioase), dar e o carte plină de suspans. Iar întrebarea care ne frământă este dacă Nathan va fi capabil să facă rău, așa cum i-a prezis o temută vrăjitoare: Instinctul ucigaș îl ai în sânge, Nathan. Așa ești tu plămădit.

– notează un alt cotidian britanic, Telegraph.

  

Și câte ceva depre istoria acestui debut neașteptat, în care o ingineră în minerit ajunge să fie comparată cu J.K. Rowling:

Până acum patru ani, Green (foto) era implicată în cu totul alte angajamente. ”Am studiat geologia minieră la univeristate, în Londra, dar asta nu mi-a adus prea multe oportunități pentru carieră”, spune ea. ”După aceea, la douăzeci și ceva de ani, am urmat niște cursuri de contabil. Ulterior, am lucrat în diverse departamente de contabilitate și finanțe din diferite firme”. Când a făcut un copil, la vârsta de 41 de ani, Green a devenit ”o mamă cu normă întreagă, stând acasă”. Când fiul ei, acum în vârstă de 11 ani, a mers la școală, autoarea își amintește cum ”am avut mai mult timp liber și am început să scriu și să urmez niște cursuri online pentru a obține o diplomă în literatură engleză și compoziție literară”. Într-o bună zi, în 2010, Green își amintește că a avut o idee interesantă pentru o povestire. ”Am început să scriu și m-am gândit că o să iasă ceva pe la vreo trei pagini, așa că, după un ceas, m-am oprit din scris”, își amintește ea. “Dar, mai apoi, tema a început să mă bântuie. Mi-a plăcut să scriu mai departe și nu m-am gândit, la modul serios, că va ieși cine știe ce. Povestea pur și simplu a tot crescut, până când a devenit un roman”,

– rememorează Sally Green pentru Publishers Weekly.

  

 

E-mail către Nathan: ”Nu sunt diavolul”

Din fericire, Hugo are în camera lui un laptop.

Întrucât e weekend și n-am acces la computerele de la școală, am să risc să-mi verific e-mailul. Deschid repede laptopul și găsesc ceva ce mi-a trimis Rhiannon cu doar zece minute în urmă:

A,
Sper că a mers bine ieri. Chiar acum am sunat la ea și nu era nimeni acasă — crezi că s-au dus să ceară ajutor? Vreau să iau asta ca pe un semn bun.
Între timp, iată un link pe care trebuie să-l vezi.
Treaba a scăpat de sub control.
Unde ești azi?
R

Dau click pe linkul de sub iniţiala ei și ajung la pa­gina de internet a unui tabloid important din Baltimore. Titlul anunţă zgomotos:

DIAVOLUL PRINTRE NOI!

E povestea lui Nathan, dar nu e doar povestea lui Nathan. De data asta, mai sunt cinci sau șase oameni din zonă care pretind că au fost posedaţi de diavol. Spre marea mea ușurare, niciunul în afară de Nathan nu-mi este cu­noscut. Toţi sunt mai mari ca mine. Cei mai mulţi pretind că au fost posedaţi mult mai mult timp decât o singură zi.

M-aș fi așteptat ca semnatara articolului să fie mai scep­tică, dar ea înghite poveștile fără simţ critic. Ba chiar face referire și la alte povești de posedare demonică — criminali în serie care au pretins că au fost sub influenţa forţelor sa­tanice, politicieni și predicatori care au fost prinși în situaţii compromiţătoare și au spus că ceva foarte neobișnuit ar fi pus stăpânire pe ei. Toate sună foarte convenabil.

Trec repede numele lui Nathan printr-un motor de căutare și găsesc și alte articole. Se pare că povestea se întinde. Nu doar în presa tabloidă și pe bloguri, ci și în comunitatea evanghelică.

  

  

  

În toate articolele este citată o singură persoană. În esenţă, spune de fiecare dată același lucru:

„N-am nicio îndoială că acestea sunt cazuri de posedare demonică“, spune reverendul Anderson Poole, care l-a consiliat pe Daldry. „Acestea sunt exemple de manual. Diavolul e nimic dacă nu e previzibil. Aceste posedări n-ar trebui să constituie o  surpriză. Noi, ca societate, am lăsat ușa larg dechisă. De ce n-ar intra diavolul?“

Oamenii chiar cred acest lucru. Articolele și comentariile de pe bloguri sunt cu duiumul — toate de la oameni care văd lucrarea diavolului.

Deși ar trebui să știu mai bine în ce mă bag, îi scriu repede un e-mail lui Nathan.

Nu sunt diavolul.

Îl expediez, dar asta nu mă face să mă simt mai bine.