Tag Archive: Lisbeth Salander



Steaua lui StrindbergHotnews: Aţi vrut să faceţi din personajul dumneavoastră Don Titelman un anti-erou? Vi se pare că «eroismul» e o valoare demodată astăzi?

Jan Wallentin: Sincer, eroii din viaţa reală mi se par grozavi, dar când e vorba de protagonistul unei cărţi, prefer un anti-erou. E mult mai uşor să te identifici cu o persoană care are multe defecte, şi asta e o sursă minunată de umor şi de satiră. Mie îmi place mult Don Titelman, cu toate obiceiurile lui proastă şi toate slăbiciunile lui.

De ce credeţi că cititorii au văzut asemănări între personajul Elena din romanul dumneavoastră şi Lisbeth Salander? Aţi fost influenţat de scrisul lui Stieg Larsson?

Cred că «tânăra-cu-probleme-înzestrată-cu-puteri-nemaivăzute» e, probabil, mai curând un clişeu sau un arhetip decât ceva care ţine de scrisul lui Stieg Larsson. Eu, de fapt, m-am gândit mai mult la Carrie decât la Lisbeth Salander când am creat-o pe Elena. Am scris  mare parte din romanul Steaua lui Strindberg vrând să mă joc, să amestec mai multe elemente din genuri diferite – literatură poliţistă, literatură de aventuri, fantasy – ca să obţin, în final, ceva interesant şi complet nou.

Ce importanţă are în economia romanului acel poem din Baudelaire? Poetul francez e printre scriitorii dumneavoastră preferaţii?

În timp ce scriam această carte mă interesau foarte mult teme precum deziluzia, îmbătrânirea, decăderea, şi poemul din Charles Baudelaire a fost, într-un fel, o întrupare a a tuturor acestor teme. Şi da, chiar îmi place Baudelaire, împreună cu alţi scriitori decadenţi. Huysmans, de exemplu.

Cartea dumneavoastră are multe detalii istorice. E foarte importantă documentarea în cazul unui roman de acest gen?

Nu-mi place documentarea superficială, făcută doar pe jumătate. Nu ştiu dacă e foarte importantă pentru un roman ca acesta sau nu. Eu vreau, pur şi simplu, să prezint lucrurile foarte clar. Şi cred că acest palier al detaliilor e foarte important pentru credibilitatea poveştii. Orice teorie a conspiraţiei bine alcătuită conţine o grămadă de amănunte istorice cât se poate de reale şi, de multe ori, numai când ajungi la final şi la concluzii, îţi dai seama că totul era, de fapt, o mare nebunie.

Fragment din interviul cu Jan Wallentin, publicat de HotNews.

  


Sâmbătă, 23 noiembrie 2013, ora 13.00,

vă invităm să o întâlniţi pe Salla Simukka, la standul Invitatului de Onoare (nivel 0.00, stand 3).

Autoarea finlandeză va lansa volumul Roşu ca sângele.

Alături de Salla Simukka se vor afla:

ES Dna Ulla Väistö (Ambasadorul Finlandei în România) și

Magdalena Mărculescu (Director editorial Editura Trei).

   ***

Roșu ca sângele este primul volum din trilogia Albă-ca-Zăpada 

EROINA trilogiei, Lumikki Andersson, este considerată o Lisbeth Salander pentru adolescenți!

slideuri7  

Fata nu se mai zărea. Urmele duceau la intersecţia cu un traseu de alergat. Cu siguranţă, fata sperase să dea peste cineva care să o salveze. Speranţă deşartă. Pe frigul ăsta nu iese nimeni la alergat. Viivo Tamm privi în ambele direcţii. Fata dispăruse. La dracu. Apoi văzu ceva roşu mai departe de traseul de alergat. Căciula fetei. Îi căzuse de pe cap, acum indicându‑i lui drumul.

Vai, vai, Scufiţă Roşie. N‑ar trebui să laşi semne aşa de clare pentru lupii cei răi. Boris Sokolov şi Linnart Kask se iviră chiar atunci din pădure. Viivo Tamm alerga deja în direcţia indicată de căciulă. Le strigă să‑l urmeze. Fata nu putea fi departe.

De pe creangă, cu corpul lipit de trunchi, Lumikki privi cum cei trei bărbaţi fugeau în direcţia greşită. Alergase până la traseu, apoi o luase spre copac, lăsând cât mai puţine urme, şi se cocoţase suficient de sus. Apoi îşi aruncase căciula cât mai departe pe traseul de alergat.

Funcţionase.

Însă nu‑i va încurca pentru mult timp. Se lăsă să cadă jos din copac, ignorând şocul dureros pe care‑l resimţi în picioare. Apoi o luă iarăşi la fugă. Gerul îi ardea acum şi urechile, nu doar plămânii. Abia dacă‑l simţea.

(Fragment din ROȘU CA SÂNGELE)

Punainen kuin veri   

   


Vârî jetonul în sistemul automat ce controla secţiunea 37, apoi auzi un clic metalic şi clar, iar dulapul 43 se deschise.

Înăuntru era o valiză de piele maro-închis şi bine lustruită, oarecum de modă veche, cu o lungă despicătură laterală, astfel că i se vedea căptuşeala verde. În rest, nu se remarca prin nimic. Ştia c-ar fi fost un gest prostesc s-o deschidă acum. Oamenii care-şi ridică bagajul nu-l deschid să vadă ce-i înăuntru. În plus, Karin o sfătuise la fel: Să n-o deschizi până n-ajungi într-un loc sigur. Şi să ai grijă să nu te vadă nimeni.

Baiatul din valizaOf, Karin! În ce te-ai băgat? se gândi Nina. Îi venea greu să creadă că era vorba despre ceva atât de groaznic sau de grav. Karin era atât de… lipsită de spirit de aventură — poate nu era un termen potrivit, dar totuşi. Pur şi simplu, era greu să ţi-o închipui pe Karin cea relaxată şi o hedonistă implicată în ceva necurat, ilegal sau periculos. Dar glasul ei vădise o frică neobişnuită: Nu aşa ne-a fost înţelegerea? Oare ce-o fi vrut să spună cu asta?

Nina scoase valiza din compartimentul îngust. Era mai grea decât părea, bănuia că avea aproape douăzeci de kilograme. Trebuia să facă un efort să o care, iar parcarea subterană din Nyropsgade, unde îşi lăsase Fiatul, era la o distanţă de vreo două intersecţii. Dar Gara Centrală din Copenhaga nu punea la dispoziţie cărucioare gratuite precum acelea din aeroporturi, aşa că n-avea de ales.

  

„Nina Borg e o versiune mai tulburătoare a lui Lisbeth Salander.” 

– Publishers Weekly

   

O deschise abia când se văzu în parcare. Şi dădu peste un băieţel. Era inconştient. Avea pielea rece, dar nu alarmant de rece. Profesionista din ea îşi dădu automat seama că avea pulsul slab, dar, iarăşi, nu periculos de slab, că respira profund şi, totodată, rar şi că avea pupilele uşor contractate. Puţin probabil să fi fost drogat, se gândi ea. Nu urma să-i moară în braţe, avea nevoie de tratament — de lichide şi poate de un antidot, dacă reuşeau să-şi dea seama ce substanţă îi fusese administrată.

Undeva se auzi zgomot de paşi, nişte portiere trântite, apoi hârâitul unui motor pornit. Zgomotele răzbăteau din spatele zidurilor de beton, iar Nina se ascunse instinctiv în spatele coşului de gunoi, să n-o vadă nimeni. De ce? N-ar fi fost mai bine să iasă la lumină, să ceară ajutor? Dar n-o făcu. Zări cu coada ochiului capacele metalice şi lucioase ale roţilor, apoi maşina se făcu nevăzută. Trebuia să-l ducă pe copil la maşina ei, dar cum? N-o lăsa inima să închidă valiza şi să-l care aşa, ca pe-un bagaj.

Dădu fuga la Fiat şi luă o pătură în dungi din portbagaj, îl înveli pe băiat în ea, îl puse pe umăr şi-l duse la maşină. Mama şi copilul, îşi zise în sinea ei. Dacă mă vede cineva, sunt o simplă mamă ce abia şi-a luat copilul ostenit de la grădiniţă. Părea uşor ca fulgul, mult mai uşor decât atunci când fusese în valiză. Îi simţea respiraţia pe gât, mică şi caldă. Doamne, Dumnezeule! Cine ar fi putut să-i facă asta unui copil?

Îl lăsă jos, pe bancheta din spate, şi-i mai verifică o dată pulsul. Deja bătea mai repede, ca şi cum ar fi reacţionat la mediul din jur. Luă sticla cu apă dintre scaunele din faţă, îşi înmuie un deget în ea şi-i umezi buzele. Băiatul mişcă limba. Nu era total inconştient.

Spital, poliţie. Poliţie, spital. Dar dacă n-ar fi fost vorba decât să sune la 112, de ce n-o făcuse Karin? La naiba, Karin, înjură Nina în tăcere. Eşti băgată-n asta? „Eu nu pot s-o fac. Dar tu poţi“, îi zisese ea. Însă ce naiba ar fi trebuit să facă?

  


 

„Gazeta Sporturilor” va ieși joi cu cea de-a doua jumătate din volumul „Bărbaţi care urăsc femeile”, cel care deschide trilogia Millenium și care poate fi și vizionat pe marile ecrane românești într-o adaptare suedeză excelentă.

O bună ocazie pentru GSP de a-i cere expertiza unuia dintre fanii noului roman polițist nordic, Dan C. Mihăilescu.

Iată câteva bucăți din interviu:

       

  

Ce aduce nou „Bărbaţi care urăsc femeile” în literatura poliţistă?
Doamne fereşte, dar cine aşteaptă cu adevărat ceva nou în detectivism?!? Aici nu este ca-n „haute couture”, să se extazieze lumea văzând reverele montate peste fese ori şliţul pe post de papion. În romanul poliţist, care lucrează exclusiv în cultul tradiţiei, pe tipare vechi şi îndelung verificate, nu de noutate e nevoie, ci de forţa de continuitate şi inventivitate a talentului. Dacă vii cu intriga picantă şi labirintica detectivistă din Conan Doyle, cu suspansul sufocant pe urmele Agathei Christie, cu substanţă psihologică mustoasă ca-n Maigret-ul lui Simenon şi cu pitorescul monologal din Chandler sau Chase, ai dat gata piaţa. Exact acesta-i cazul lui Stieg Larsson.    

        

Prin urmare, romanul lui are din toate câte ceva?
Da, noutatea lui aiuritoare şi teribila forţă de impact rezidă tocmai în contopirea marilor reuşite din canonul genului. Trilogia Millennium, pe care vă felicit că o publicaţi, este un amestec halucinant de reflexivitate şi tuşe horror, de psihologism alambicat (inclusiv psihanaliză), tensiune, macabru, violenţă atroce, sociologie şi ţicneală postmodernă.

         

  

        

În Suedia, romanul lui Stieg Larsson se vinde mai bine ca Biblia. „Ce-i drept, conţine mai multe orori decât Biblia”, comentau cronicarii americani. După părerea dvs., care e punctul forte al cărţii lui Larsson?
Aluatul psihologic. Fascinaţia exercitată de Lisbeth Salander, un personaj  demenţial, amestec de suferinţă, resemnare, foc răzbunător şi cruzime, de monomanie, solitudine debusolată, genialitate de hacker, forţă şi vulnerabilitate, senzualism derutant şi infantilism înduioşător. Împreună cu înţeleapta, protectoarea virilitate, de amant semipatern şi profesionist desăvârşit, a cuceritorului Mikael Blomkvist, ea compune un cuplu absolut ataşant. Cui i-a plăcut serialul „Nikita”, cu Peta Wilson, mă va înţelege numaidecât.

      

Acest roman este un fenomen izolat în lumea literară, sau are „rude” şi va produce „urmaşi” pe piaţa de carte?

Ce ştiu e că la editura Trei, după trilogia lui Larsson, au apărut deja câteva romane de Anne Holt şi Camilla Läckberg, deci Suedia şi Norvegia, ceea ce indică o serioasă schimbare de geografie literară în domeniu, de pe axa anglo-americană şi franceză către Nordul înfrigurat, plin de fiorduri, singurătăţi pustiite şi pulsiuni incontrolabile. Iar dacă ne gândim cât de mult au însemnat romanele lui Umberto Eco, „Numele trandafirului” şi „Pendulul lui Foucault” pentru re-înnobilarea literară a intrigii poliţiste, cred că ne putem aştepta la surprize dintre cele mai plăcute.

  


Ziarul britanic ”Telegraph” tocmai a publicat un dosar dedicat lui Stieg Larsson, autorul care le calcă pe urme maeștrilor bestsellerului J.K. Rowling, Dan Brown și Stephenie Meyer. (În Marea Britanie, ultima parte din trilogia Millenium, Castelul din nori s-a sfărâmat, s-a vândut în primele trei zile în 100.000 de exemplare.)

Telegraph reia și ultimul interviu acordat de Larsson, în 2004, cu trei săptămâni înainte de moartea sa. La acea dată, autorul nu cucerise încă lumea cu trilogia sa ”Millenium” și își câștiga pâinea ca editor la revista ”Expo”, îndreptată contra extremismului de dreapta.

De unde ideea seriei ”Millenium”?

Larsson povestește că prima oară când i-a dat prin minte să scrie un roman polițist a fost când, prin anii ’90 a scris, în calitate de jurnalist, un documentar despre romanele cu detectivi gustate de conaționalii săi în ultimele decade.

Însă, impulsul hotărâtor a fost în clipa în care ”m-am gândit la Pippi Longstocking și la ce ar fi devenit ea dacă ar fi crescut mare. Cum s-ar fi purtat ca adult? Ar fi fost catalogată ca psihopată, ca hiperactivă?”, s-a întrebat Larsson. (fata cu pricina e un personaj ficțional de succes printre copiii din Suedia, un soi de Peter Pan cu codițe, o puștoaică de nouă ani care nu vrea să crească mare și dorește să devină pirat).

 

 

Ei, și așa s-a născut, dragii moșului, Lisbeth Salander (de pe 9 iulie o veți putea vedea în acțiune în filmul The Girl With the Dragon Tattoo). Și pentru că avea nevoie și de un pandant masculin, a fost inventat jurnalistul Mikael Bomkvist, șeful revistei Millenium.

 

 

Abia după ce a terminat cele trei cărți, Larsson a început să-și caute un editor.

DE CE N-A ÎNCERCAT SĂ-L CAUTE DUPĂ CE A TERMINAT PRIMUL VOLUM?

”Pentru că le-am scris din plăcere și nu cu convingerea că vor fi publicate. Plus că lucrurile nu încep să se lege decât în al treilea volum”, răspunde Larsson.

Există și un al patrulea manuscris?

Lasse Winkler, jurnalistul suedez care i-a luat ultimul interviul lui Larsson sugerează că există așa ceva, pentru că la ultima discuție cu autorul trilogiei, acesta spunea că ar avea deja pe laptop vreo 150 de pagini. Însă, cum viața bate filmul, după moarte lui Larsson, partenera acestuia a înapoiat laptopul redacției revistei ”Expo”, iar mai departe nimeni nu mai știe nimic despre destinul computerului buclucaș. Ca-ntrun roman polițist, dovada crimei s-a evaporat…

%d blogeri au apreciat: