Tag Archive: leadership



După știința mea, s-au întreprins puține demersuri sistematice de identificare a semnelor timpurii de leadership. Și totuși, au fost avansate câteva generalizări care par convingătoare.

Viitorii lideri și-au pierdut adeseori tatăl de la o vârstă fragedă. Conform unui studiu, peste 60 la sută din marii lideri politici britanici și-au pierdut un părinte în copilărie, cel mai adesea tatăl. Foarte posibil, copiii care cresc cu ambii părinți își iau indiciile sociale din comportamentul și atitudinile acestora, pe când cei care au fost de timpuriu privați de prezența unui părinte se prea poate să fie stimulați (sau să se simtă constrânși) să-și formuleze propriile reguli și practici, în ceea ce privește chestiunile sociale și cele morale. Bizuiala lor precoce pe propriile forțe e posibil să-i plaseze într-o poziție favorabilă pentru dirijarea comportamentului altora. Filosoful și scriitorul francez Jean-Paul Sartre susținea că, în absența unui tată, individul se vede obligat să-și facă singur propriile alegeri.

Fragment din:

Minti conducatoareAlt tipar recurent printre viitorii lideri este un set contradictoriu de relații cu părinții. Conform istoricului James McGregor Burns, atât Gandhi, cât și Lenin și Hitler s-au bucurat de o relație pozitivă cu unul dintre părinți și au avut o relație negativă cu celălalt părinte. Stalin a fost răsfățat de mama lui, în timp ce tatăl bețiv îl bătea cu sălbăticie. Predomină deci sentimentele ambivalente, și, se deduce de aici, imboldul de a avea pe mână puterea reprezintă o încercare de a rezolva acest conflict anxiogen. Totul ne face să credem că, în cazul președintelui Bill Clinton, copilăria i-a fost dominată de tensiune parentală: nu și-a cunoscut niciodată tatăl biologic, nu s-a înțeles deloc cu violentul său tată vitreg și a fost din ce în ce mai des chemat să medieze între adulții din casa unde a crescut. Conform relatărilor, el a început să se gândească la o carieră politică atunci când a descoperit, școlar fiind, că e în stare să rezolve conflictele dintre colegii lui.

Unii indivizi posedă trăsături care îi fac să iasă în evidență de foarte devreme. Cel puțin unii lideri charismatici, cum ar fi Charles de Gaulle și John F. Kennedy, sunt binecuvântați cu o înfățișare frapantă, care îi atrage pe ceilalți spre ei. Alții, ca Gandhi sau Hitler, par oameni obișnuiți sau chiar cam urâței. Charisma lor e posibil să-și aibă originea în personalitatea neobișnuită, în felul cum arată sau în cursul remarcabil al vieții lor de până atunci. Psihologul Mihaly Csikszentmihalyi a atras atenția că unii lideri s-au distins tocmai prin faptul că, deși nesocotesc dintotdeauna maniera general acceptată de societate prin care oamenii își ating scopurile, au reușit – în ciuda acestei atitudini de sfidare – să se bucure de succes.

Oamenii de știință au sesizat în rândul liderilor o anume înclinație, încă din copilărie, spre asumarea riscurilor, și o voință de a nu precupeți niciun efort – adeseori în ciuda celorlalți, inclusiv persoane aflate în poziții de autoritate – pentru a-și atinge scopurile. Invariabil prezentă este dorința de a obține puterea – fie de dragul puterii în sine, fie ca mijloc de îndeplinire a unui scop concret. Capacitatea de asumare a riscurilor denotă o încredere că măcar câteodată reușești în ce ți-ai propus; implacabilitatea în fața opoziției reflectă și ea voința de a te bizui pe propriile forțe și de a nu ceda în fața condamnărilor fără drept de apel și a rezervelor exprimate de ceilalți.

Teoria mea privind inteligențele multiple atrage atenția asupra unei piese lipsă din tabloul general al enigmei leadershipului. Așa cum voi ilustra în capitolele următoare, mai toți liderii sunt elocvenți în discurs, iar mulți dintre ei și în scris. Nu doar că au o poveste promițătoare; ei pot s-o spună în mod convingător. Un semn distinctiv al viitorului lider este un grad generos de inteligență lingvistică – altfel spus, capacitatea și înclinația de a folosi bine cuvintele. Când o asemenea inteligență lingvistică este înhămată la jugul unei considerabile inteligențe interumane, avem în față pe cineva cu stofă de comunicator eficace și, poate, un lider promițător.

Pasaje din

Minţi conducătoare.

Istorii de viaţă ale liderilor mondiali,

de Howard Gardner și Emma Laskin

 

    


De la Margaret Thatcher la Mahatma Gandhi, cartea ,,Minti conducatoare. Istorii de viata ale liderilor mondiali„, aparuta recent la Editura Trei, dezvaluie povestile de viata si filosofiile abordate de opt conducatori foarte populari, care au reusit sa se impuna ca lideri internationali prin strategii diferite de la un caz la altul.

Volumul ,,Minti conducatoare„, scris de Howard Gardner, profesor de psihologie la Universitatea Harvard, prezinta modalitatile prin care un individ ajunge sa fie lider, relatand povestile de viata ale mai multor conducatori ai secolului XX, provenind din domenii diferite – politica, religie, stiinta etc. Cartea vorbeste despre: Margaret Thatcher, Martin Kuther King Jr., Jean Monnet, Mahatma Gandhi, Margaret Mead, J. Robert Oppenheimer, George C. Marshall si Papa Ioan al XXIII-lea. Ca o concluzie comuna tuturor acestor studii de caz, sunt evidentiate sase trasaturi constante ale liderilor:

  • Minti conducatoarepovestea,
  • auditoriul,
  • organizatia,
  • intruparea povestii,
  • leadershipul direct si indirect,
  • competenta experta.

Autorul volumului, Howard Gardner, detine titlul de Profesor John H. si Elisabeth A. Hobbs, predand cursuri de Cognitie si Educatie la Harvard Graduate School of Education. Este, de asemenea, profesor de psihologie la Universitatea Harvard si director al Harvard Project Zero. In 1981 a beneficiat de o bursa a Fundatiei MacArthur, iar in 2011 a primit premiul Printului de Austria pentru Stiinte Sociale. A scris peste 20 de carti, printre care si revolutionara ,,Frames of Mind: The Theory of Multiple Intelligences”.

Și un exemplu de portret al lui Margart Thatcher:

”In termeni generali, Thatcher confirma tiparul liderilor viitori care se vad inca de timpuriu drept mana sortii si care manifesta o capacitate de a-i contesta pe cei aflati in pozitii de autoritate. Se cuvine sa remarcam totusi ca, fiind femeie intr-o lume a barbatilor, Thatcher trebuia sa faca o echilibristica delicata intre provocare si subminare distructiva. Ea nu si-a revelat decat treptat personalitatea ambitios-competitiva in fata celorlalti – si, poate, chiar fata de ea insasi”, spune autorul referitor la cea care a fost supranumita Doamna de Fier.

 

Pentru cei care o sustineau, Margaret Thatcher cineva care vorbeste pe sleau si gandeste limpede si departe in viitor, cineva care intruchipeaza virtutea pragmatismului autonom, a omului care sta pe picioarele lui. Tot despre Margaret Thatcher, scriitorul Julian Barnes afirma: ,,In ochii celui cu vederi liberale, ai snobului, ai metropolitanului si ai cosmopolitului, ea avea o mentalitate ingust-limitata, de mic pravalias… Dar pentru cei care o sustineau, era cineva care vorbeste pe sleau si gandeste limpede si departe in viitor, cineva care intruchipeaza virtutea pragmatismului autonom, a omului care sta pe picioarele lui, a patriotului care a vazut ca traiam de mult prea multa vreme pe datorie, din timp imprumutat si bani imprumutati”.

Ca o concluzie cu privire la stilul de conducere al lui Margaret Thatcher, cetatenii sunt dispusi sa-si sacrifice drepturile si prioritatile personale, cel putin temporar, pentru a avea siguranta unui dram de stabilitate si a absentei haosului economic. Thatcher a avut putinta sa profite de o asemenea atmosfera de criza, pentru o vreme, dar aceasta s-a disipat in final, iar eficacitatea Doamnei de Fier a luat sfarsit. Generatiile care urmeaza vor fi insa mai in masura sa-si judece la justa lor valoare contributia ca lider national si lider mondial.

Citește întreaga prezentare a cărții în ziarul Adevărul.

  


Unii dintre liderii promițători pe care i-am studiat erau în mod evident simpatizați de congenerii lor, care le căutau compania încă din copilărie.

Dar mulți alții avuseseră o copilărie marcată de singurătate, de izolare sau de un comportament fățiș antisocial (dacă nu cumva chiar infracțional). Churchill își petrecea mare parte din timp singur, iar Mussolini a fost exmatriculat de două ori din școală după ce și-a înjunghiat colegii. Unii viitori lideri de domeniu, cum ar fi Freud, și-a mărturisit fascinația timpurie față de putere și strategie, pe când alții, ca Einstein, au manifestat în general o completă lipsă de interes față de lumea altor ființe umane.

Și totuși, au fost avansate câteva generalizări care par convingătoare.

Viitorii lideri și-au pierdut adeseori tatăl de la o vârstă fragedă. Conform unui studiu, peste 60 la sută din marii lideri politici britanici și-au pierdut un părinte în copilărie, cel mai adesea tatăl. Foarte posibil, copiii care cresc cu ambii părinți își iau indiciile sociale din comportamentul și atitudinile acestora, pe când cei care au fost de timpuriu privați de prezența unui părinte se prea poate să fie stimulați (sau să se simtă constrânși) să-și formuleze propriile reguli și practici, în ceea ce privește chestiunile sociale și cele morale. Bizuiala lor precoce pe propriile forțe e posibil să-i plaseze într-o poziție favorabilă pentru dirijarea comportamentului altora.

Minti conducatoareAlt tipar recurent printre viitorii lideri este un set contradictoriu de relații cu părinții. Conform istoricului James McGregor Burns, atât Gandhi, cât și Lenin și Hitler s-au bucurat de o relație pozitivă cu unul dintre părinți și au avut o relație negativă cu celălalt părinte. Stalin a fost răsfățat de mama lui, în timp ce tatăl bețiv îl bătea cu sălbăticie. Predomină deci sentimentele ambivalente, și, se deduce de aici, imboldul de a avea pe mână puterea reprezintă o încercare de a rezolva acest conflict anxiogen. Totul ne face să credem că, în cazul președintelui Bill Clinton, copilăria i-a fost dominată de tensiune parentală: nu și-a cunoscut niciodată tatăl biologic, nu s-a înțeles deloc cu violentul său tată vitreg și a fost din ce în ce mai des chemat să medieze între adulții din casa unde a crescut.

Fragment din:

Unii indivizi posedă trăsături care îi fac să iasă în evidență de foarte devreme. Cel puțin unii lideri charismatici, cum ar fi Charles de Gaulle și John F. Kennedy, sunt binecuvântați cu o înfățișare frapantă, care îi atrage pe ceilalți spre ei. Alții, ca Gandhi sau Hitler, par oameni obișnuiți sau chiar cam urâței. Charisma lor e posibil să-și aibă originea în personalitatea neobișnuită, în felul cum arată sau în cursul remarcabil al vieții lor de până atunci.

Oamenii de știință au sesizat în rândul liderilor o anume înclinație, încă din copilărie, spre asumarea riscurilor, și o voință de a nu precupeți niciun efort – adeseori în ciuda celorlalți, inclusiv persoane aflate în poziții de autoritate – pentru a-și atinge scopurile. Invariabil prezentă este dorința de a obține puterea – fie de dragul puterii în sine, fie ca mijloc de îndeplinire a unui scop concret. Capacitatea de asumare a riscurilor denotă o încredere că măcar câteodată reușești în ce ți-ai propus.

Apoi, liderii par să se fi deosebit izbitor, încă din copilărie, de congenerii lor de aceeași vârstă. Ei au simțit că sunt altfel, și, cel puțin în unele cazuri, că sunt capabili de realizări care le depășeau pe cele ale oamenilor normali. În cazurile în care acest sentiment al deosebirii, al caracterului special, nu a fost un atribut timpuriu, putem identifica momente în care s-a confirmat percepția individului că ar fi fost „ales”. Pentru Martin Luther, momentul s-a petrecut atunci când s-a simțit copleșit de abuzurile flagrante ale bisericii; pentru Martin Luther King Jr., atunci când a descoperit că e capabil să conducă boicotul autobuzelor din Montgomery, statul Alabama.

Teoria mea privind inteligențele multiple atrage atenția asupra unei piese lipsă din tabloul general al enigmei leadershipului, care s-ar putea să fie și foarte importantă. În mod evident, majoritatea liderilor sunt înzestrați în sfera inteligenței interumane – știu foarte multe despre cum să ajungă la alte ființe umane și să aibă efect asupra lor. Știința aceasta, însă, e în pericol să rămână prizonieră înlăuntru, dacă nu există un mod de exprimare a ei. Așa cum voi ilustra în capitolele următoare, mai toți liderii sunt elocvenți în discurs, iar mulți dintre ei și în scris.

Nu doar că au o poveste promițătoare; ei pot s-o spună în mod convingător. Un semn distinctiv al viitorului lider este un grad generos de inteligență lingvistică – altfel spus, capacitatea și înclinația de a folosi bine cuvintele. Când o asemenea inteligență lingvistică este înhămată la jugul unei considerabile inteligențe interumane, avem în față pe cineva cu stofă de comunicator eficace și, poate, un lider promițător.

 


Toată lumea mînată de o curiozitate ştiinţifică normală a auzit de piramida nevoilor umane, o teorie complexă elaborată de psihologul american Abraham Maslow.

Acesta, un geniu necontestat al epocii sale şi al domeniului în care a performat, indică drept decisivă pentru edificarea culturii asigurarea nevoilor primare specifice făpturii omeneşti. Nu există performanţă socială în condiţiile în care individul se simte periclitat. Şi să nu facem vreo confuzie: reacţia defensivă disperată nu este nici creatoare, nici integrabilă mediei comportamentale. Fără hrană, adăpost şi certitudinea zilei de mîine, nici un om sănătos la minte nu va scrie Război şi pace şi nici nu va inventa laserul.

Motivatie si afaceri

Creativitatea lui Abraham Maslow nu s-a limitat însă la descifrarea universului sufletului şi minţii umane. Ideile sale au fecundat şi alte domenii ale spiritului. De pildă, foarte puţină lume are cunoştinţă despre opiniile extrem de precise formulate de acesta cu privire la progresul managementului şi al leadershipului contemporan. Numeroşi inşi au auzit de Maslow în calitate de inventator al psihologiei umaniste, însă puţini sînt la curent cu faptul că a stabilit o corespondenţă foarte interesantă cu unul dintre stîlpii industriei financiare americane, celebrul Rockefeller.

Despre toate aceste aspecte tratatează selecţia din textele lui Maslow cu referire la temă operată de Deborah C. Stephens şi apărută recent la noi sub titlul Motivaţie şi afaceri. Ca şi Freud, Maslow porneşte de la constatarea, empiric întemeiată, că majoritatea oamenilor nu sînt atinşi de boli psihice majore, ci suferă doar de variate forme de nevroză, aceasta nefiind conotabilă ca o maladie mentală, ci numai ca un deranj psihic gradual, frecvent minor – în orice caz, ameliorabil sau chiar vindecabil. Nevrotici fiind, oamenii medii, deşi cu potenţial valoros de inventivitate şi creativitate, se tem să-şi deconspire talentele şi aspiraţiile.

Ei bine, în acest plan, într-un asemenea moment ar trebui să intervină managerul companiei, cumva ca un fel de psihoterapeut. Intervenţia sa, în sensul potenţării, încurajării şi stimulării creativităţii ascunse în individ, dacă este făcută cu înţelepciune şi tact, poate prilejui adevărate minuni. Tratat astfel, angajatul nu doar că se simte băgat în seamă, respectat şi valorificat, dar el va deveni un fidel al corporaţiei, în care se va regăsi ca într-o familie lărgită. Cazul marilor structuri productive nipone exemplifică fără rest o asemenea mentalitate şi strategie. (Ceea ce nu înseamnă că experienţa japoneză este reproductibilă oriunde şi oricum, căci ea are la bază o tradiţie culturală şi etică foarte îndepărtată de paradigma occidentală, axată îndeobşte pe un individualism feroce!)

A stimula libertatea de spirit, creativitatea şi comunicarea liberă a ideilor: aşa arată viziunea lui Abraham Maslow despre managementul modern. Psihologul american a vorbit despre aceste aspecte cu mult înainte ca un Richard Branson sau un Bill Gates, de pildă, să-şi facă apariţia. Nu e deloc sigur că aceştia doi l-au citit pe Maslow, dar comportamentul lor i-au ilustrat în practică tezele. Averea lui Gates şi Branson, miliardari în dolari, a fost realizată pornind de la carisma personală, profunda cunoaştere, justa utilizare şi respectarea valorii oamenilor cu care s-au înconjurat. În cartea lui Maslow, Motivaţie şi afaceri, transpar toate aceste elemente ale unei realităţi economice dezirabile, fireşte, şi în România. Doar că în patria Mioriţei lucrurile sînt foarte-foarte complicate…

 

Citiți continuarea cronicii lui Valentin Protopopescu

în Observatorul cultural

  

%d blogeri au apreciat: