Tag Archive: jurnalul national


Cartea despre care vorbeşte toată lumea!


„Cele 50 de vicii ale Domnului Grey”: un roman erotic, primul dintr-o trilogie, devine best-seller mondial

 „Cele 50 de vicii ale Domnului Grey” (Colecţia Eroscop Editura Trei) nu a avut naşterea „obişnuită” a unui roman. E.L. James, autoarea volumului, a lucrat întreaga viaţă ca producătoare tv şi, pentru că visul ei era să scrie cărţi pentru publicul larg, a început să posteze pe un site dedicat fanilor seriei „Amurg”. Treptat, fanii „Amurg” au devenit şi fanii ei, iar un editor a publicat cartea în versiune e-book. Într-un an s-au vândut 250.000 de exemplare… A urmat, evident, ediţia tipărită…

În acest moment, avalanşa de cifre continuă. În Statele Unite, în doar şase săptămâni, volumul s-a vândut în 10 milioane de exemplare. Drepturile de publicare a trilogiei au fost vândute deja în peste 37 de ţări, între care amintim: Germania, Franţa, Finlanda, Norvegia, Italia, Spania sau Suedia.

Despre ce este vorba?

„Cartea cuprinde toate fanteziile mele erotice”, a mărturisit autoarea.
Romantic, amuzant şi încărcat de erotism, acest roman te cucereşte, te captivează şi te domină. Anastasia Steele, studentă la Filologie, îi ia un interviu lui Christian Grey, un tânăr om de afaceri de succes, pe care îl găseşte foarte atractiv şi de-a dreptul intimidant. Retrasă şi interiorizată, Ana este şocată să constate că, pentru prima dată în viaţă, este atrasă puternic de cineva. Christian o avertizează că trebuie să stea departe de el, iar ea nu face decât să-l dorească şi mai tare. Dar când descoperă gusturile erotice speciale ale acestuia, începe să ezite: dincolo de şarmul şi succesul de care se bucură, Christian Grey este un bărbat tulburat de demoni ascunşi şi ghidat de o excesivă nevoie de a-i controla pe ceilalţi. Va putea oare Ana să accepte sclavia sentimentală impusă de Christian? Şi dacă da, va mai putea oare iubi ceea ce descoperă?

Cititi intregul articol scris de Sebastian Eduard in Jurnalul national.


Gerul se lasă peste capitala Norvegiei şi un bătrân negustor de antichităţi se pregăteşte să îşi trăiască ultima zi din viaţă. Romanul „Vineri, 13” al lui K.O. Dahl, desfășurat la -20 de grade, trece dincolo de intriga polițistă, fiind aruncând o lumină asupra trecutului Norvegiei din perioada ocupației naziste.

Bătrânul înfășurat cu ață roșie

”Kjell Ola Dahl a publicat, din 1993 până acum, nu mai puţin de 11 romane. Cele mai multe sunt romane poliţiste cu accente psihologice. Cariera sa internaţională numără patru titluri traduse în limba engleză. Vineri, 13 a fost publicat iniţial în 2001, iar varianta engleză „The Man in the Window” a apărut în 2008. Inspectorii Frølich şi Gunnarstranda investighează moartea bătrânului Reidar Folke Jespersen, găsit înjungiat într-un fotoliu aşezat în vitrina magazinului său. Faptul că era dezbrăcat lasă puţine indicii pentru criminalişti. Un fir de aţă roşie care înconjoară gâtul victimei şi un cod numeric scris cu cerneală pe pieptul acesteia sunt elemente destul de misterioase pentru o poveste scrisă pentru a captiva”, scrie ziarul Ring.

Povara vremurilor naziste

Într-o cronică din Jurnalul Național, celebrul autor de romane polițiste George Arion atrage atenția asupra complexului fundalul istoric pe care se proiectează intriga thrillerului: ”Astfel se descoperă nu numai asasinul său, dar şi multe amănunte terifiante despre trecutul Norvegiei, despre o perioadă în care această ţară a fost sub ocupaţie nazistă. Vineri, 13 este o istorie cu eroi şi călăi, cu patrioţi şi trădători, cu o poveste de iubire emoţionantă şi cu acte de o cruzime înfiorătoare. Fiecare dintre personaje poartă poveri din alte timpuri, uitate sau neluate în seamă, dar care le lămureşte comportamentul. Proiecţia pe ecranul vast al istoriei asigură acestui roman complexitate şi profunzime, astfel încât o crimă din ziua de azi e legată de tribulaţiile unor oameni de odinioară”.

 


Roma arde, iar Berlusconi joacă bunga-bunga. Profesorul Peter Collett vorbește despre limbajul semnelor în politică.

Autorul „Cărţii gesturilor” şi al „Cărţii gesturilor europene” (Ed. Trei) a revenit în România după cinci ani. Expert în psihologie socială şi profesor la Universitatea Oxford, Collett a susținut la Bucureşti conferinţa „Limbajul non-verbal şi cele mai bune practici în business”, organizată de Twelve Corporate.

Cu această ocazie Jurnalul Național l-a luat la întrebări 🙂 Redau mai jos câteva dintre răspunsuri.

  

***

● În Europa e criză şi liderii europeni se întrec în tot felul de declaraţii, iar în ultima vreme au cam exagerat. Să luăm, de exemplu, declaraţia lui Berlusconi despre Angela Merkel. Ce credeţi că se ascunde în spatele acestor declaraţii?

● Sigur, aveţi dreptate – Europa e în criză. Sunt tentat să cred că Europa e în criză de sute de ani, dar trebuie să recunoaştem că natura actualei crize economice este mult mai serioasă decât orice altceva am trăit în ultima vreme. Remarca atribuită lui Berlusconi la adresa cancelarului german – cum că e grasă şi neatrăgătoare – e exact ce ne aşteptam să declare cineva ca Berlusconi, dincolo de faptul că e teribil de jenantă pentru poporul italian. Dar ce mă preocupă pe mine mai mult decât remarca în sine este felul în care bufoneriile narcisiste ale lui Berlusconi au ajuns să-i distragă pe oameni de la treburile serioase legate de rezolvarea problemelor economiei italiene.Dar, evident, asta fac mulţi politicieni cu putere – se folosesc de poziţia lor nu neapărat pentru câştiguri personale, cât pentru a se asigura că ei sunt în centrul atenţiei tuturor. În cazul politicii italiene, uneori, se pare că nimic nu s-a schimbat – în timp ce Roma arde, Berlusconi dansează/joacă bunga-bunga!
     

● Cât de important e limbajul non-verbal într-o campanie politică?

● Nu e de ajuns ca politicienii să spună lucruri bune sau să vorbească convingător despre politicile lor – trebuie ca aceştia să stâpânească şi arta limbajului corpului pentru a demonstra că ei au ce le trebuie pentru a fi nişte lideri adevăraţi, că sunt aproape de oameni şi că le pasă de soarta lor. Pentru a fi nişte politicieni eficienţi trebuie şi să fie capabili să controleze acele aspecte ale comportamentului lor care e posibil să-i trădeze. Trebuie să se asigure, de exemplu, că oamenii nu-şi pot da seama când ei sunt neliniştiţi sau nesiguri pe propria lor persoană. Când John F. Kennedy l-a întâlnit pe Richard Nixon în prima dezbatere prezidenţială televizată din 1960, ni s-a spus că oamenii care au ascultat dezbaterea la radio au fost mai impresionaţi de Nixon, în vreme ce aceia care au urmărit-o la televizor ar fi votat mai degrabă cu Kennedy. Pe sticlă Kennedy era calm, în vreme ce Nixon arăta transpirat şi neliniştit. şi rezultatul dezbaterii nu a stat în ce a spus fiecare dintre candidaţi, ci felul în care s-au prezentat în timpul ei – cu alte cuvinte, limbajul corpului lor. Dar calităţile vizibile de lider pe care le-a arătat Kennedy nu sunt importante doar în politică, ci şi la serviciu. Șeful, de exemplu, trebuie să proiecteze o imagine a autorităţii fără să pară prea distant şi una dintre cele mai eficiente metode pentru a face acest lucru este prin limbajul corpului.
    

   

   

● Îmi aduc aminte de un film cu Rowan Atkinson, „Bean – The Ultimate Disaster Movie”, în care personajul jucat de el călătoreşte în America şi provoacă tot felul de încurcături prin gesturile lui…. De ce în două state care vorbesc aceeaşi limbă gesturile sunt atît de diferite, chiar opuse? ● Nu-mi aduc aminte de filmul pe care-l menţionaţi, dar aveţi dreptate – oameni care vorbesc aceeaşi limbă pot avea comportamente diferite. Scriitorul englez George Bernard Shaw a rămas faimos pentru faptul că a descrs englezii şi americani drept două naţiuni „separate de o limbă comună”. Se întâmplă deseori ca două ţări despre care se crede că sunt asemănătoare, să fie, în realitate, mai diferite decât credeau. În privinţa gesturilor, există numeroase exemple despre cum acelaşi gest înseamnă lucruri foarte diferite pentru naţiuni care se învecinează una cu cealaltă, nu mai spun că o astfel de confuzie poate apărea şi în interiorul graniţelor unei ţări. Mă gândesc, de pildă, la felul în care oamenii îşi mişcă capul când vor să spună „nu”. În nordul Italiei, de exemplu, oamenii îşi mişcă capul dintr-o parte în alta, în vreme ce în sudul Italiei îşi dau capul pe spate – două acţiuni diferite, care au însă acelaşi înţeles.

  

Citește întregul interviu în Jurnalul Național

  


A fost numită Agatha Christie a Suediei. A reuşit să clatine un colos al vânzărilor de carte din ultimii ani, Stieg Larsson, autorul fenomenului „Millennium”, devenind aproape la fel de popular ca acesta, nu doar în ţările scandinave, ci în întreaga lume. După „Prinţesa gheţurilor”, tradusă de Ed. Trei, cititorii români pot citi acum al doilea roman din „Seria Fjällbacka”, „Predicatorul” (Editura Trei, 2010). Cu această oca­­zie, Camilla Läckberg a acordat un interviu ziarului Jurnalul Național. Citiți mai jos câteva fragmente:

  

    

  

 
Pentru că „Predicatorul” este abia a doua dvs. carte tradusă în limba română,  v-aş ruga să ne spuneţi câteva lucruri despre începuturile dumneavoastră ca scriitor.

Cred că spun poveşti de pe vremea când eram copil. Am scris prima mea „carte” la vârsta de 4 ani: era o poveste sân­ge­roa­să de patru pagini care-ţi făcea pielea de găină. Deşi ambiţiile de scri­itor nu m-au părăsit niciodată, am studiat economia în facultate şi apoi chiar am lucrat câţiva ani ca economist. Abia când am primit cadou de Crăciun un curs de creative writing visul meu de a deveni scriitoare s-a redeşteptat subit. Cursul a fost absolut grozav! Eram 12 înscrişi – numai femei! De fapt, acel curs a fost conceput special pentru femei tocmai pentru a mări numărul de scriitoare de romane poliţiste. Până la urmă, două dintre noi am ajuns să fim şi publicate.

 

Cum aţi început să scrieţi această serie?

„Seria Fjällbacka” a început cu o idee care mi se vântura prin cap de vreo câţiva ani, de când am urmărit o poveste la ştiri. Era un reportaj des­pre limitarea perioadei pentru prinderea unui criminal  în Suedia la 25 de ani. Apoi asta a devenit ideea de bază a primului roman din serie, „Prin­ţesa gheţurilor”. Erica a fost primul meu personaj. Ştiam că n-o să scriu din nou un roman care să aibă în centru un poliţist (mă rog, am fost cât pe-aci să…), ştiam că protagonistul romanelor mele va fi o femeie, o scriitoare. Dar, pe măsură ce scriam, mi-am dat seama că n-a fost tocmai uşor să pun o persoană privată, un nespecialist, adică, să rezolve cri­me, şi astfel şi-a făcut intrarea în scenă şi Patrik. În jurul lui am adunat restul personajelor de la secţia de poliţie.

     

În 2009, Camilla Läckberg a ocupat locul 6 ca vânzări în Europa, după Stieg Larsson, Stephenie Meyer, Dan Brown, Paolo Giordano şi Carlos Ruiz Zafón.

    

Cum scrieţi? Aveţi un program sau scrieţi ori de câte ori aveţi chef? Cum se împacă meseria de scriitor de carieră cu aceea de mamă?

Nu poţi să stai şi să aştepţi clipele de linişte ca să scrii, la fel cum nu poţi să aştepţi să te lovească inspiraţia. Am mai spus-o şi o repet: tot ce poţi face e să te aşezi pe un scaun. Nimic altceva nu funcţionează. Nu e ca şi cum o linişte, ca în budismul zen, s-ar pogorî deodată peste tine, după care ar începe să curgă şi cuvintele… Ritualul meu e destul de simplu: mă foiesc prin jurul computerului ca o găină clocitoare, găsindu-mi tot felul de scuze şi motive să mă aşez pe scaun şi să lucrez. Dar întotdeauna am grijă, de exemplu, să am un ibric de cafea proaspătă aproape şi o cană plină lângă mine, când mă apuc efectiv de scris. Şi de regulă scriu în living, în faţa televizorului, sau în bucătărie cu căştile în urechi, ascultând muzică. Nu-mi place să lucrez în linişte. Totuşi, trebuie să fiu sinceră şi să recunosc că ajută foarte mult şi să ai un partener de viaţă care să te sprijine. Şi fostul meu soţ, la fel ca actualul meu partener de viaţă, a fost alături de mine şi a avut grijă de copii de fiecare dată când eram absorbită în procesul creaţiei.

  

  

Aveţi un scriitor preferat? V-a influenţat acest scriitor în maniera de a scrie?

Sunt un pic obsedată de romane poliţiste, recunosc. Cam 80% din ceea ce citesc e literatură de acest gen. Printre scriitorii mei preferaţi se numără Peter Robinson, Reginald Hill, Andrew Taylor, Mari Jungstedt, Hakan Nesser şi Asa Larsson. Când eram copil am citit şi toată seria Agatha Christie şi preferatele mele erau poveştile cu Miss Marple.

   


”Toţii şefii mei de la ziarele unde am lucrat mi-au spus că subiectele mele nu se vând. Acesta este motivul pentru care am început să scriu cărţi”, povestește în Jurnalul Național suedeza Liza Marklund, fost jurnalist de investigație, autoarea romanului polițist Explozii în Stockholm.

 

Întrebată cum de s-a apucat de scris, romanciera răspunde cu un vădit simț al umorului: ”Ei bine, am crescut în mijlocul pădurii la Cercul Polar. Chiar nu era nimic de făcut acolo în afară de a citi şi a scrie”.

Mai departe, povestește cum primele sale scrieri polițiste le-a semnat pe când avea 8 ani, iar eroina de atunci purta același nume cu actualul personaj de succes: Annika. ”Cărţile erau despre mistere şi Annika le rezolva. Era isteaţă şi curajoasă şi intra mereu în bucluc, dar până la urmă izbândea”, își amintește Marklund.

Puterea și agresivitatea reprezintă tema de bază a scriitoarei:

Aşa cum am spus: puterea. Acesta e firul conductor al romanelor mele – şi lumea! Violenţa (şi consecinţele ei, ceea ce numim răul) e doar un instrument pentru a ajunge la putere. „Dacă nu faci ce spun eu sau nu eşti de acord cu mine, te bat sau chiar te omor.”

De ce a renunțat la jurnalism pentru romanul polițist?

Toată cariera mea am scris despre aceleaşi subiecte (violenţa împotriva femeilor, abuzul împotriva copiilor, drepturile omului) şi toţii şefii mei de la toate ziarele unde am lucrat mi-au spus că subiectele mele nu se vând. „Nimeni n-are nevoie de asta, e plictisitor, nimănui nu-i pasă, de ce nu renunţi?!” Iar răspunsul meu era, cu încăpăţânarea unui nebun, acelaşi: „Dar e important! Oamenilor le pasă! Sunt ca şi ceilalţi şi îmi pasă!”. Motivul pentru care am început să scriu cărţi este în principal acesta: canalelor media dominante pentru care am lucrat ca jurnalist nu le plăceau subiectele mele, răspunde Marklund

 

Citește, mai departe, în Jurnalul Național care este scriitoarea preferată a romancierei suedeze și la ce mai scrie în prezent.

%d blogeri au apreciat: