Tag Archive: Jon Carlson



Editura Trei și Institutul de Psihologie și Psihoterapie Adleriană vă invită mâine, pe 15 mai, de la orele 18.30, în librăria Cărturești-Verona la o întâlnire cu celebrul psihoterapeut american Jon Carlson, coautor al cărților: Mumia de la masa din sufragerie și Clientul care m-a schimbat.

În cadrul evenimentului se va discuta despre limitele și vulnerabilitățile terapeutului, despre cum acesta poate fi afectat de comportamentul unor pacienți și despre cum se poate redresa când face o greșeală. Alături de Jon Carlson vor vorbi psihoterapeuții adlerieni: Ramona Covrig, Elena Șerban și Anda Păcurar. Moderatorul întâlnirii va fi Victor Popescu, redactor la Editura Trei.

Jon Carlson este profesor emerit de psihologie și consiliere la Universitatea Governors State, Illinois. A scris peste 25 de cărți dedicate terapiei de familie și psihologiei adleriene.
 Psihoterapeutul american va fi prezent în Bucuresti pentru a susține un workshop dedicat perfecționării psihoterapeuților. Detalii despre programul workshopului „Cum să devii un maestru psihoterapeut”, susținut de Jon Carlson în zilele de 16-17 mai 2015 în Bucuresti, găsiți aici.

***

Iată ce scrie Jon Carlson (alături de Jeffrey Kottler) despre schimbările bune care li se întâmplă terapeuților cabinet:

clientulSchim­bă­ri­le aso­cia­te cu te­ra­pia sunt de­se­ori con­si­de­ra­te în ter­meni ne­ga­tivi. Prac­ti­cie­nii sunt pre­ve­niţi să mo­ni­to­ri­ze­ze cu gri­jă efec­te­le no­ci­ve care pot re­zul­ta din apro­pie­rea prea mare de pro­ble­me­le clienţilor lor. Un me­saj ge­ne­ral este de­se­ori co­mu­ni­cat în­ce­pă­to­ri­lor din do­me­niu: „Fiţi foar­te, foar­te atenţi, sau veţi fi «in­fec­taţi» cu ener­gia ne­ga­ti­vă a clienţilor voştri. Pu­teţi sfârşi prin a pro­vo­ca alte pro­ble­me dacă le per­mi­teţi să ajun­gă la voi.“

Ceea ce s-a ig­no­rat frec­vent to­tuşi sunt ace­le mo­men­te în care te­ra­pe­u­ţii sunt schim­baţi în bine. Unii din­tre cei mai tim­pu­rii psih­ana­lişti re­vi­zio­nişti, pre­cum Carl Jung şi Har­ry Stack Sul­li­van, au re­cu­nos­cut mo­men­te­le când te­ra­pe­u­ţii şi clienţii îşi in­ver­sea­ză ro­lu­ri­le. Ir­vin Ya­lom, cu­nos­cut pen­tru fran­che­ţea re­fe­ri­toa­re la in­ti­mi­ta­tea pe care a ex­pe­ri­men­tat-o în câ­te­va re­la­ţii te­ra­pe­u­ti­ce (Ya­lom, 2008), dez­vă­luie de­o­po­tri­vă cum a fost aju­tat de clienţii săi. El îi de­scrie chiar pe te­ra­pe­ut şi pe clientul său drept „to­va­răşi de drum“ an­ga­jaţi îm­pre­u­nă într-o că­lă­to­rie de des­co­pe­ri­re (Ya­lom).

Ceea ce ne in­te­re­sea­ză sunt schim­bă­ri­le re­al­men­te mari pe care te­ra­pe­u­ţii le-au su­fe­rit ca re­zul­tat di­rect al ac­ti­vi­tă­ţii lor. Vor­bim de­spre trans­for­mări uni­ce pe care te­ra­pe­u­ţii se stră­duiesc încă să le in­te­gre­ze în via­ţa lor.

În ciu­da in­ter­dic­ţi­i­lor ati­tu­di­nii con­tra­re şi a unei re­ţi­neri de-a vorbi de­spre acest su­biect aproa­pe tabu în pu­blic, exis­tă o mul­ţi­me de mo­ti­ve pen­tru care acest fe­no­men al schim­bă­ri­lor re­ci­pro­ce în te­ra­pie poa­te apă­rea atât de uşor, ca­u­za prin­ci­pa­lă fi­ind poa­te sim­ţă­min­te­le in­ten­se şi apă­să­toa­re care cir­cu­lă în ca­bi­net.

Ori­cât de in­di­fe­renţi am pre­tin­de că sun­tem, exis­tă mo­men­te în care sun­tem tot atât de im­pli­caţi emo­ţio­nal ca şi pa­cien­ţii noştri.

  • Une­ori ne sim­ţim spe­riaţi, dacă nu în­gro­ziţi.
  • Nu e ceva ne­o­biş­nuit să ne sim­ţim frus­traţi sau chiar fu­rioşi, chiar dacă ne stră­duim din toa­te pu­te­ri­le să ră­mâ­nem ne­utri.
  • Con­ver­sa­ţi­i­le sunt de­se­ori in­va­da­te de con­fu­zie, com­ple­xi­ta­te şi am­bi­gui­ta­te.
  • În şe­din­ţe apa­re une­ori câte o dra­mă (un spec­ta­col) care ri­va­li­zea­ză cu ori­ca­re din­tre fil­me­le sau pie­se­le noas­tre pre­fe­ra­te.

Exis­tă o in­ti­mi­ta­te re­a­lă în re­la­ţii, con­strui­tă pe mul­te­le ore pe­tre­cu­te vor­bind de­spre cele mai per­so­na­le lu­cruri ce se pot ima­gi­na. Când lu­cru­ri­le merg bine, e un soi de em­pa­tie trans­cen­den­tă, în care par­că sim­ţim ini­ma pa­cien­tu­lui bă­tând şi su­fle­tul lui vor­bind. Cum am pu­tea să nu fim afec­taţi de un ni­vel atât de in­tens de im­pli­ca­re?

Apoi mai sunt şi toa­te mo­da­li­tă­ţi­le ne­po­tri­vi­te şi ne­in­ten­ţio­na­te prin care pa­cien­ţii ne fac să creş­tem şi să în­vă­ţăm lu­cruri noi, fără să aibă nici cea mai mică idee de­spre clo­co­tul di­năun­trul nos­tru.

În sfâr­şit, exis­tă schim­bări in­con­ştien­te pe care le re­sim­ţim ca pe un re­zul­tat al lup­tei din tran­şee. În timp, mo­du­ri­le în care pri­vim lu­mea, mo­du­ri­le în care in­ter­ac­ţio­năm cu cei­lalţi, mo­du­ri­le în care ne ve­dem pe noi în­şi­ne se schim­bă gra­dat ca o con­se­cin­ţă a în­tâl­ni­ri­lor noas­tre cu pa­cien­ţii. Pu­tem fi vă­zuţi de pu­blic ca niş­te guru, vră­ji­tori, tă­mă­dui­tori, ora­co­le pe care pe­le­ri­nii le vi­zi­tea­ză pen­tru a cău­ta ilu­mi­na­rea, dar cât de mult câş­ti­găm de pe urma aces­tor în­tre­ve­deri aju­tă­toa­re este unul din­tre se­cre­te­le noas­tre cel mai bine pă­zi­te.

Fragment din vol. Clientul care m-a schimbat 

 

Reclame

Mumia de la masaEditura Trei și Institutul de Psihologie și Psihoterapie Adleriană vă invită vineri, 15 mai, ora 18.30, în librăria Cărturești-Verona la o întâlnire cu celebrul psihoterapeut american Jon Carlson, coautor al cărților: Mumia de la masa din sufragerie și Clientul care m-a schimbat.

În cadrul evenimentului se va discuta despre limitele și vulnerabilitățile terapeutului, despre cum acesta poate fi afectat de comportamentul unor pacienți și despre cum se poate redresa când face o greșeală. Alături de Jon Carlson vor vorbi psihoterapeuții adlerieni: Ramona Covrig, Elena Șerban și Anda Păcurar. Moderatorul întâlnirii va fi Victor Popescu, redactor la Editura Trei.

Jon Carlson este profesor emerit de psihologie și consiliere la Universitatea Governors State, Illinois. A scris peste 25 de cărți dedicate terapiei de familie și psihologiei adleriene.
Psihoterapeutul american va fi prezent în Bucuresti pentru a susține un workshop dedicat perfecționării psihoterapeuților. Detalii despre programul workshopului „Cum să devii un maestru psihoterapeut”, susținut de Jon Carlson în zilele de 16-17 mai 2015 în Bucuresti, găsiți aici.

 ***

 Despre ce e vorba în Mumia de la masa din sufragerie:

 Un pacient le cere doctorilor să-i taie nasul, pentru că este obsedat de mirosul de la fermă. O clientă povestește în terapie cum s-a culcat cu tatăl pe care-l cunoscuse abia la 40 de ani. Un soț își îmbălsămează soția și ia cina cu mumia șapte ani de-a rândul (cazul este chiar al lui Jon Carlson!). O fată mănâncă resturi de dulciuri găsite în gunoaie, pentru a-i face în ciudă mamei abuzive. Sunt doar o parte din ciudățeniile pe care le veți întâlni în volumul Mumia de la masa din sufragerie coordonat de psihologii Jeffrey A. Kottler și Jon Carlson.

Bestseller în lumea psihologilor, volumul cuprinde o serie de interviuri luate câtorva dintre notabilitățile psihoterapiei din SUA, Canada sau Australia. Cei doi coordonatori ne avertizează încă din introducere că ”nu intenționează să glorifice cele mai bizare aspecte ale comportamentului uman, ci este o colecție de povestiri despre relații psihoterapeutice care au produs transformări majore și semnificative atât în viața terapeuților, cât și a clienților lor”.

Straniile cazuri strânse în volumul ”Mumia de la masa din sufragerie” prezintă câte un impas clinic pentru care terapeutul nu era pregătit, trebuind să improvizeze, să treacă dincolo de principiile psihologice pe care le învățase. Printre numele pe care le veți găsi în volum, sunt:

  • Albert Ellis, arhicunoscut pentru terapia rațional-emotivă,
  • Arnold Lazarus, celebru promotor al terapiei comportamentale,
  • Michael Yapko, somitate în hipnoterapie
  • Jay Haley, pionier al terapiei de familie
  • și mulți alți psihoterapeuți deschizători de drumuri…

 


Psihoterapeutul Jeffrey A. Kottler a lansat joi, 10 iunie, la București, volumul

Clientul care m-a schimbat,

scris în colaborare cu psihologul Jon Carlson.

Scurta prezentare a cărții s-a întâmplat la finalul primei zile din workshopul lui Kottler În culisele psihoterapiei.

Energic și cu simțul umorului, Kottler a povestit cum s-a născut seria de volume dedicate unor cazuri inedite de psihoterapie, serie din care face parte și mai vechea traducere Mumia de la masa din sufragerie.

Jon Carlson îi  știe pe toți, pune mâna pe telefon și îi convinge să ne dea un interviu. Eu nu am forța sa de persuasiune. Schițăm interviul și vorbim la telefon, pentru că sunt prea ocupați ca să ne răspundă în scris”.

Clientul care m-a schimbat a fost cartea ”cu cele mai multe probleme, pentru că mulți au refuzat să ne vorbească”, a mai spus Kottler. Iar alții, chiar dacă au acceptat să dea un interviu, nu le-au fost de nici un ajutor. ”Un celebru terapeut, nu pot să-i spun numele, ne-a zis: ‘În 50 de ani, nimeni, nici un client nu m-a schimbat’. A venit apoi o pauză lungă, pentru că nu mai știam cu ce vom umple o oră întregă, după care el a spus: ‘Dar sunt cărți care m-au influențat, nu vreți să vorbim despre cărți?’”, își amintește Kottler.

Pe de altă parte, volumul Clientul care m-a schimbat reprezintă pentru Kottler momentul din care ”nu am mai fost bântuit de supervizori”. E drept că a învățat multe de la ei, dar nu totul. Noul volum arată că terapeuții nu sunt afectați doar de ”contratransfer”, ci sunt realmente schimbați ca persoane, dar și în modul lor de lucru. De fapt, ”clienții sunt profesorii noștri”, a conchis Kottler.

Un exemplu din carte este cel al terapeutului Robert Neimeyer, care a re­nun­ţat la obi­ceiul său de a uti­li­za strict te­ra­pia cog­ni­tiv-com­por­ta­men­ta­lă şi a apelat la lim­ba­ju­lui me­ta­fo­ric, atunci când a trebuit să comunice cu o pacientă diagnosticată cu ”borderline” și dovedind o verbalizare foarte săracă. Iată un exemplu din carte, o discuție despre ”zidul” ridicat între ea și lume:

— Ca­rol, poţi să mă iei cu tine de cea­lal­tă par­te a zi­du­lui ăs­tu­ia?

— Nu ştiu.

Şi tăcu apoi vre­me în­de­lun­ga­tă.

— Cred că dacă aş avea un cu­ţit, aş pu­tea să mă eli­be­rez, dar nu pot să fac asta fără să scri­je­lesc zi­dul.

— Aşa e. Dar ori­cum sunt deja atâ­tea scri­je­li­turi pe zid.

— Şi pe mine.

Ca­rol rosti aceste cu­vin­te cu un glas foar­te slab. Apoi vorbi de­spre cum se sim­te ca o fe­ti­ţă.

— Ce face fe­ti­ţa în spa­te­le zi­du­lui?

— Um­blă în­co­lo şi în­coa­ce. Ca un paz­nic.

— Ce pă­zeş­te?

— Lu­mea.

— De cine anu­me?

Ca­rol tăcu, gân­di­toa­re, apoi îl privi pe Ne­i­me­yer drept în ochi.

— De tine.

— De mine? Ce lu­cruri i-aş pu­tea face eu lu­mii de care fe­ti­ţa să tre­bu­ias­că să o pă­zeas­că?

— Păi, ai pu­tea să în­cepi să des­trami zi­dul, şi atunci nu ar mai avea unde să stea.

UPDATE

Tocmai ce am dat peste un interviu interesant în România Liberă realizat cu însuși Kottler. Mi-a plăcut răspunsul dat la întrebarea ”Care e cea mai bună orientare terapeutică?”

Ceea ce contează nu este terapia, ci terapeutul, ca persoană şi felul în care îşi face treaba, cum ştie să construiască relaţia cu clientul său. Desigur, există o clasificare a tipurilor de psihoterapie în funcţie de felul problemelor cu care se confruntă un pacient. De pildă, depresia şi anxietatea pot fi tratate cu aproape orice tip de psihoterapie. Au existat timp de 100 de ani contraziceri în comunitatea psihoterapeuţilor în această privinţă, care terapie este potrivită decât alta pentru o tulburare psihică sau alta, dar răspunsul meu este simplu: niciuna, ci toate! 


— Alo, aş pu­tea vorbi cu doc­to­rul Pit­tman?

— Eu sunt Frank Pit­tman, răs­pun­se ama­bil psi­hia­trul.

— Păi, e vor­ba de so­ţul meu, spu­se şo­vă­iel­ni­că fe­me­ia. Poa­te că aţi ci­tit în zia­re de­spre so­ţul meu, răs­pun­se ea. S-a scris o groa­ză în vre­mea din urmă.

— Păi, au fost o mul­ţi­me de lu­cruri în zia­re în ul­ti­ma vre­me.

— Da, dom­nu­le, dar cred că vă veţi aminti de asta. În­ţe­le­geţi, so­ţul meu a fost ră­pit de o far­fu­rie zbu­ră­toa­re, de un fel de OZN, cum au spus ei.

— Da, în­cu­vi­in­ţă Pit­tman, îmi amin­tesc de ca­zul so­ţu­lui dum­nea­voas­tră.

— Nu în­ţe­leg de ce cei de la Baza Aviatică vor ca el să mear­gă la un psi­hia­tru. Niciunul dintre noi nu am fost nici­o­da­tă la doc­tor — la ci­ne­va ca dum­nea­voas­tră. Nu sun­tem ge­nul ăla de oa­meni.

— Păi, eu sunt ge­nul de om care văd oa­meni în îm­pre­ju­rări in­te­re­san­te, dar tre­buie să re­cu­nosc că am foar­te pu­ţi­nă ex­pe­rien­ţă cu far­fu­ri­i­le zbu­ră­toa­re. Aş­tept cu ne­răb­da­re să vă cu­nosc şi o să-mi gă­sesc tim­pul ne­ce­sar. Pu­teţi veni amân­doi mâi­ne.

Chi­lo­ţii lip­să

Când tâ­nă­rul cu­plu şi-a fă­cut apa­ri­ţia, Pit­tman ob­ser­vă că so­ţul, Ro­ger, era de­o­se­bit de ve­sel pen­tru ci­ne­va care tre­cu­se re­cent printr-o ase­me­nea ex­pe­rien­ţă. În timp ce Ruby era stân­je­ni­tă de toa­tă po­ves­tea, Ro­ger era cât se poa­te de bu­cu­ros de aten­ţia care i se acor­da şi era ne­răb­dă­tor să ob­ţi­nă ori­ce fel de pu­bli­ci­ta­te, chiar şi cea re­pre­zen­ta­tă de vi­zi­ta la ca­bi­ne­tul unui psi­hia­tru.

— Deci, abor­dă Frank în cele din urmă su­biec­tul prin­ci­pal care îi adu­se­se la el, poa­te vreţi să-mi spu­neţi ce s-a în­tâm­plat. Am au­zit că aţi avut o ex­pe­rien­ţă mai de­gra­bă ne­o­biş­nui­tă.

Ro­ger în­cu­vi­in­ţă din cap, grav şi în­tru­cât­va cu un aer de su­fi­cien­ţă.

— Cred că a fost pu­ţin ie­şit din co­mun. Dar a fost exact aşa cum le-am spus ce­lor de la zia­re. Am vă­zut lu­mi­ni­le alea scli­pi­toa­re pe cer. Mă ui­tam la ele, vă­zând cum se apro­pie din ce în ce mai mult. Şi era ca şi cum m-ar fi hip­no­ti­zat sau aşa ceva — aprin­zân­du-se şi stin­gân­du-se atât de ra­pid, în­cât pă­reau niş­te pul­sa­ţii co­lo­ra­te care pă­trun­deau cu to­tul în mine.

— Pul­sa­ţii de lu­mi­nă? re­pe­tă Pit­tman.

— Aşa cum toc­mai v-am spus. Le-am spus-o ce­lor de la bază şi de la zia­re. I-am spus şi lui Ruby, adău­gă el, ară­tând cu ca­pul spre so­ţia lui.

Aşa că Ro­ger re­pe­tă încă o dată to­tul, re­ci­tând cu pre­ci­zie po­ves­tea de-acum fa­mi­lia­ră. Mai în­tâi ful­ge­ră­ri­le, lu­mi­ni­le pul­sând. Apoi, ur­mă­to­rul lu­cru de care îşi amin­tea era că se afla la bor­dul na­vei.

— Mi-au fă­cut lu­cru­ri­le alea, spu­se Ro­ger cu un glas şop­tit, mai cu­rând con­spi­ra­tiv, con­vins că aţâ­ţa cu­rio­zi­ta­tea lui Pit­tman. Niş­te lu­cruri cum­pli­te. Lu­cruri în­gro­zi­toa­re.

— Ce fel de lu­cruri, mai exact? in­sis­tă Pit­tman, ce­rând de­ta­lii.

Tot ce îşi pu­tea aminti era că fă­ceau ex­pe­rien­ţe­le ace­lea ne­bu­neşti pe el, în­cer­când să îl fe­cun­de­ze. Îşi amin­tea că le spu­nea că era băr­bat şi că băr­ba­ţii din spe­cia noas­tră nu pot avea co­pii. Dar ei nu vo­iau să îl as­cul­te şi con­ti­nuau să im­plan­te­ze să­mân­ţă în el.

Ur­mă­to­rul lu­cru de care îşi pu­tea aminti Ro­ger era de după mai mul­te zile — nu ştia exact câte — şi anu­me că mer­gea pe dru­mul ace­la. Pă­rea ex­trem de su­pă­rat că nu ştia unde îi erau chi­lo­ţii.

…………..

Din OZN, se făcu o camionetă 

— Ro­ger, eşti si­gur că ai fost luat de un OZN? în­tre­bă Pit­tman.

Preţ de câ­te­va cli­pe, se lăsă o tă­ce­re în­cor­da­tă, după care Ro­ger re­cu­nos­cu că se pu­tea să fie vor­ba de o mică ne­în­ţe­le­ge­re.

— Păi, poa­te că, de fapt, nu a fost un OZN.

Îna­in­te ca Ruby să apu­ce să sară în sus, Pit­tman îl în­tre­bă cu blân­de­ţe dacă nu cum­va, în re­a­li­ta­te, nu fu­se­se luat de nici­un ­fel de ve­hi­cul in­ter­pla­ne­tar, ci de unul de pe pla­ne­ta noas­tră.

Ro­ger mor­măi ceva de­spre o ca­mio­ne­tă Ford al­bas­tră.

— Pof­tim?

— Am zis că tre­buie să fi fost o ca­mio­ne­tă, spu­se Ro­ger mai tare. Una din alea lungi.

— Ex­tra­te­reş­trii con­du­ceau o ca­mio­ne­tă Ford? în­tre­bă Pit­tman, ză­pă­cit acum.

Ro­ger scu­tu­ră din cap.

— Nu, de fapt nu ex­tra­te­reş­trii.

Îna­in­te de-a pu­tea ex­pli­ca mai mul­te, Ruby fu cu­prin­să cu to­tul de in­dig­na­re.

— Ştiam eu! urlă ea că­tre Ro­ger. Ai fost cu fata aia nouă de la ser­vi­ciu. Cum o chea­mă? Ca­rin sau Ke­rin. Me­reu şi-l scrie alt­fel, ca să fie cât mai ha­ios. Are un tre­cut du­bios. Toa­tă lu­mea ştie. Şi tu, smin­tit bă­trân — ai fost cu ea. Şi în tot tim­pul ăsta le-ai spus tu­tu­ror, până şi afu­ri­si­ţi­lor ălo­ra de re­por­teri, că te-au ră­pit ex­tra­te­reş­trii şi, de fapt, te-ai tă­vă­lit cu târ­fa aia.

………….

Oa­me­nii cei mai ne­fe­ri­ciţi sunt cei care în­cear­că să eva­de­ze din vie­ţi­le lor ba­na­le, ca şi cum ele ar fi mai de­gra­bă ru­şi­noa­se de­cât ono­ra­bi­le.

Pit­tman ex­pli­că:

E ca şi cu oa­me­nii care în­cear­că să-şi ţină o par­te din ei în afa­ra că­să­to­riei. E ca şi cum ai în­cer­ca să-ţi ţii o par­te din tine în afa­ra unui sub­ma­rin sau a unui avion. Or, nu vei atin­ge în veci des­ti­na­ţia dacă nu eşti cu to­tul înăun­tru. La fel e şi în că­să­to­rie.

(fragment din volumul Clientul care m-a schimbat de Jeffrey A. Kottler și Jon Carlson)

***

 

Coautorul cărții Mumia de la masa din sufragerie, Jeffrey A. Kottler,

AJUNGE LA BUCUREȘTI

în perioada 10-11 iunie, când va fi actorul principal al workshopului “ÎN CULISELE PSIHOTERAPIEI”.

Cu această ocazie, pe 11 iunie, Editura Trei va lansa noua traducere, Clientul care m-a schimbat (scrisă de J.A. Kottler în colaborare cu Jon Carlson).

Consilierul și activistul J.A. Kottler are la activ peste 80 de cărți și este profesor la California State University, Fullerton.

Din culisele psihoterapiei


Jeffrey A. Kottler, co-autorul renumitei cărți de cazuri de psihoterapie Mumia de la masa din sufragerie susține la București în perioada 10-11 iunie, workshop-ul „IN CULISELE PSIHOTERAPIEI”.

În urma atragerii unor sponsori, organizatorii evenimentului

oferă o TAXĂ REDUSĂ de 250 RON/zi .

La finalul celei de-a doua zile de workshop, Editura Trei va lansa ediția în limba română a cărții lui Jeffrey A. Kottler și Jon Carlson

„Clientul care m-a schimbat”

Iată un fragment dintr-un caz de terapie de grup relatat de Jeffrey A. Kottler, iritat la acea dată de clienții săi superficiali și cu gândul la o nouă călătorie în Nepal (foto).

***

Într-un sens, cea care mă trans­for­mă cel mai mult este tot tim­pul ul­ti­ma mea şe­din­ţă.

Să luăm sea­ra tre­cu­tă, de exem­plu. Con­du­ceam un grup de te­ra­pie în care par­ti­ci­pan­ţii îşi fă­ceau in­tro­du­ce­rea obiş­nui­tă cu care în­ce­pe fie­ca­re şe­din­ţă. Este un grup des­tul de di­ver­si­fi­cat, cel pu­ţin din punct de ve­de­re cul­tu­ral, care in­clu­de o trei­me la­ti­no-ame­ri­cani, o trei­me asia­tici şi ul­ti­ma trei­me este îm­păr­ţi­tă în­tre arabi din Orien­tul Mij­lo­ciu şi albi. Cu toa­te aces­tea, este acel fel de omo­ge­ni­ta­te la care te-ai aş­tep­ta de la un grup de con­si­lie­re com­pus din stu­denţi care iau par­te la şe­din­ţe în ca­drul cur­su­ri­lor lor de formare.

— Mi-a mers foar­te bine săp­tă­mâ­na asta, a spus o fe­me­ie. Chiar că nu am mul­te de spus. Doar ace­leaşi lu­cruri, ace­leaşi lu­cruri.

A of­tat, ca şi cum s-ar fi scu­zat pen­tru sta­bi­li­ta­tea pe care o sim­ţea.

— Mda, ştiu ce vrei să spui, a în­cu­vi­in­ţat alt­ci­ne­va. Sunt doar în­gri­jo­rat de lu­cra­rea pe care o am de fă­cut la alt curs. După ce o s-o ter­min, o să fie bine. Acum însă nu mă pot gândi de­loc la alt­ce­va.

Şi aşa au mers lu­cru­ri­le în ur­mă­toa­rea ju­mă­ta­te de oră, în care fie­ca­re par­ti­ci­pant a vor­bit de­cla­rând că efec­tiv nu avea mul­te de spus pen­tru săp­tă­mâ­na aceas­ta. Au fost câ­te­va ex­cep­ţii, de­si­gur, re­pre­zen­ta­te de doi par­ti­ci­panţi care chiar aveau ceva pro­ble­me la care vo­iau să lu­cre­ze, dar ma­rea ma­jo­ri­ta­te emi­tea lim­pe­de mai mul­te me­sa­je:

(1) „Nu vreau re­al­men­te să fiu aici“;

(2) „Sunt plic­ti­sit, dar o să în­cerc să fiu atent“;

(3) „Chiar dacă aş avea su­fi­cien­tă în­cre­de­re în tine ca să vor­besc de­spre pro­ble­me­le mele (încredere pe care nu o am), mai de­gra­bă nu le-aş aţâ­ţa. Dacă nu te su­peri, aş pre­fe­ra să le ţin as­cun­se.“

După o vre­me, am gă­sit că e greu să as­cult mai de­par­te. Frus­tra­rea mea ini­ţia­lă lă­sa­se lo­cul tris­te­ţii, apoi îm­buf­nă­rii to­ta­le. Îmi zi­ceam că, dacă e să fiu sin­cer, nici eu nu vo­iam să fiu aici. Pă­rea o pier­de­re de timp să fa­cem to­tul ma­şi­nal, să ne pre­fa­cem că de­pu­nem un efort, când, de fapt, cei mai mulţi îşi iro­seau tim­pul.

Mi-am dat sea­ma că eram atât de ne­a­tent, în­cât nici nu mai as­cul­tam. Mă gân­deam la o că­lă­to­rie apro­pia­tă în zo­ne­le ru­ra­le ale Ne­pa­lu­lui, unde urma să par­ti­cip la niş­te ate­lie­re de lu­cru. Îmi re­pre­zen­tam fe­ţe­le ce­lor pe care vo­iam să îi în­tâl­nesc şi în mod spe­cial ale co­pi­i­lor pe care vo­iam să îi văd.

— … aşa că mă gân­deam că poa­te o să îmi fac un pro­gram di­fe­rit, poa­te să mă scol mai de­vre­me ca să nu mai în­târ­zii me­reu la şe­din­ţe­le de grup, aşa cum am fă­cut şi azi. Îmi pare rău, dar tra­fi­cul pe auto­stra­dă a fost cum­plit. A fost un ac­ci­dent sau aşa ceva…

Vo­cea unei mem­bre ale gru­pu­lui pă­trun­se în fan­te­zi­i­le mele eva­zio­nis­te. Tot vor­be goa­le, mi-am zis im­pa­cien­tat. Ce pier­de­re de timp!

Tre­bu­ia să o las să con­ti­nue? Tre­bu­ia să spun ceva de­spre mo­du­ri­le în care oa­me­nii as­cund şi evi­tă atât de evi­dent in­ti­mi­ta­tea re­a­lă cu cei­lalţi? Tre­bu­ia să abor­dez spai­me­le ade­vă­ra­te care in­hi­bă asu­ma­rea mai au­ten­ti­că a ris­cu­lui de-a vorbi? […]

%d blogeri au apreciat asta: