Ești un părinte prea sobru sau ”fără imaginație”? Cum te joci cu cei mici?

Joaca este foarte importanta pentru dezvoltarea copiilor. Dar, ca parinti, nu avem mereu timp sau nici chef sa ne jucam cu cei mici. Cum se joaca un parinte mai serios?

Larry Cohen, renumit psiholog specializat in terapia prin joaca, explica ce poti face in caz ca ai o personalitate mai sobra, mai stricta. In alte cuvinte, afla cum sa te joci chiar si atunci cand esti mai putin jucaus!

De exemplu, unul din sfaturile sale este ca, atunci cand ai ajuns acasa, sa te schimbi din hainele de munca in imbracamintea special pregatita pentru joaca. Iar daca ai uitat cum sa te joci, micutul tau te va ajuta sa-ti amintesti pe loc.

Urmareste mai departe sfaturile lui Larry Cohen, autorul cartilor Retete de jocuri si Retete impotriva ingrijorarii, ambele traduse la Editura Trei:

 

  

Sursa text si video: http://www.itsybitsy.ro/scapa-de-anxietati-prin-joc/

  

Lawrence J. Cohen: De ce am scris „Reţete împotriva îngrijorării“

Am scris această carte pentru că văd în cabinetul meu din ce în ce mai mulţi copii care se luptă cu anxietatea.

De asemenea, mai văd anxietate şi când vizitez şcolile, apoi aud despre mai multă anxietate a copiilor când discut cu grupurile de părinţi. Părinţii sunt, şi ei, mai anxioşi. De fapt, sintagma de „părinte elicopter“ a intrat în vocabular pe când scriam această carte. Mulţi dintre colegii mei relatează acelaşi lucru — o creştere semnificativă a numărului de copii care au venit la terapie din cauza fricii, anxietăţii, îngrijorării sau perfecţionismului. Cred că ar fi potrivit s‑o numim epidemie.

În timpul unei convorbiri cu părinţii la o şcoală elementară, am auzit despre copii cărora le era prea frică de apă ca să înoate sau chiar să facă o baie fără un enorm consum emoţional; copii prea speriaţi de a face vreo greşeală, ca să se descurce bine la şcoală; copii care nu voiau să încerce nimic nou; copii paralizaţi şi de cele mai simple alegeri, cum ar fi cu ce să se îmbrace ca să meargă la şcoală; şi copii care nu suportau să fie într‑o altă încăpere decât aceea unde se aflau părinţii, nici măcar ca să se ducă la baie.

  Nu uitați de lansarea de vineri:

 

 

Niciunul dintre copiii aceştia sau din familiile lor nu era înscris într‑un program de terapie — deşi eu împărţisem numeroase cărţi de vizită! O educatoare cu îndelungată experienţă mi‑a spus că, de zeci de ani, le povestea basme copiilor. Dar, de curând, în fiecare grupă avea cel puţin un copil care nu suporta să asculte poveştile, aceleaşi dintotdeauna, pentru că erau prea înfricoşătoare. O profesoară la gimnaziu mi‑a mărturisit că un părinte stăruise ca lucrările copilului să nu fie corectate cu cerneală roşie, pentru că aceasta îl făcea prea nervos.

Nimeni nu ştie de ce anxietatea infantilă este în creştere, dar printre cauzele probabile sunt competitivitatea crescută la şcoală, stresul crescut de acasă, părinţii copleşiţi şi ritmul general al vieţii. Mulţi părinţi se simt neputincioşi când copiii lor devin anxioşi, mai ales când încercările de a‑i linişti nu dau rezultat. E o luptă grea. Sunteţi frustraţi, mânioşi şi îngrijoraţi de viitorul copiilor voştri. Vedeţi cum anxietatea, frica şi îngrijorarea le limitează vieţile şi îi împiedică să fie fericiţi. Vreţi să‑i ajutaţi. Din fericire, puteţi să‑i ajutaţi, în moduri la care probabil nu te‑ai gândit niciodată.

Va exista întotdeauna loc pentru profesioniştii în sănătate mentală, mai ales în tratarea anxietăţii severe, dar lucrarea mea este destinată părinţilor, pentru a o folosi cu copiii lor. Chiar dacă aveţi un copil într‑un program de terapie, puteţi folosi aceste tehnici de joc şi de expresie emoţională acasă, în plus faţă de ceea ce se întîmplă la cabinet. Eu sunt un mare adept al terapiei — cu asta mă ocup —, dar terapiei îi lipseşte puterea relaţiei părinte‑copil, care poate fi o resursă importantă de vindecare şi schimbare. Majoritatea abordărilor anxietăţii infantile îi lasă deoparte pe părinţi, ceea ce eu cred că este o mare greşeală. Abordarea din această carte pune parentajul în centru. Sper că ea va îmbunătăţi relaţia cu copiii voştri, care ar putea fi chinuiţi de anxietate. Veţi găsi, de asemenea, un ajutor pentru propria anxietate — dacă, din întîmplare, suferiţi de aşa ceva.

Fragment din Introducerea lui Lawrence J. Cohen la cartea

Reţete împotriva îngrijorării. O abordare prin joc a anxietăţii şi fricii copiilor

 

Nu-i spuneți niciodată ”Urăsc jocul ăsta”. Chiar dacă sunt păpuși Barbie…

Jo­cul e mo­da­li­ta­tea co­pi­i­lor de a ne po­vesti de­spre via­ţa lor. Ju­când ceea ce vor ei, aşa cum vor ei, îi as­cul­tăm cu ade­vă­rat.

Ni s-a în­tâm­plat tu­tu­ror să vrem să spu­nem cui­va ceva, iar acea per­soa­nă să ne în­tre­ru­pă în­tru­na, să schim­be su­biec­tul sau să ne spu­nă ce să fa­cem ori ce să sim­ţim. De­tes­tăm acest lu­cru, şi to­tuşi aşa ne pur­tăm mai me­reu cu co­piii. Le spu­nem: „De­test jo­cul ăsta“ sau pre­luăm con­du­ce­rea jo­cu­lui, ară­tân­du-le cum tre­buie ju­cat co­rect. Nu e cea mai bună ma­nie­ră de a arun­ca o pri­vi­re în via­ţa co­pi­i­lor noştri, de a ve­dea ce gân­desc şi simt cu ade­vă­rat. Asta o pu­tem face ju­cân­du-ne cum vor ei, în con­di­ţi­i­le ale­se de ei.

Fragment din:

De­si­gur că, îna­in­te de a pu­tea să ju­căm ori­ce vor ei, tre­buie ca, în pri­mul rând, să ne ju­căm cât de cât cu ei. Din pă­ca­te, când spu­nem „Nu vreau să mă joc“, co­piii in­ter­pre­tea­ză asta drept: „Nu vreau să vin lân­gă tine, în lu­mea ta“. Şi atunci nu-i de mi­ra­re că ne spun: „Nu vreau să merg la şcoa­lă“, „Nu vreau să merg la mă­tu­şa Mar­ga­ret“… Co­pi­lul spu­ne pur şi sim­plu că nici el nu vrea să in­tre în lu­mea noas­tră. Cu cât in­trăm mai mult în lu­mea sa, cu atât va fi mai co­o­pe­rant când îl vom târî după noi în lu­mea noas­tră.

Şi nu mer­ge nici să stăm ca niş­te mo­mâi în timp ce el se joa­că, ori­cât de mult am vrea acest lu­cru după o zi grea. Co­pi­lul are ne­vo­ie să fim par­ti­ci­panţi ac­tivi la joc, aşa cum as­cul­ta­rea ne­ce­si­tă aten­ţie. Nu ne îm­păr­tă­şim gân­du­ri­le cele mai in­ti­me oa­me­ni­lor care pri­vesc în gol în timp ce vor­besc cu noi, se uită me­reu la ceas sau schim­bă în­tru­na su­biec­tul. Poa­te fi di­fi­cil să par­ti­ci­paţi ac­tiv la joc şi tot­o­da­tă să vă lă­saţi că­lău­ziţi de co­pil. Asta poa­te pre­su­pu­ne ca, dacă sun­teţi afa­ră şi ju­caţi bas­chet, voi să fiţi re­cu­pe­ra­to­rii en­tu­ziaşti ai min­gii şi să-i daţi co­pi­lu­lui min­gea ca să mai în­cer­ce o dată arun­ca­rea, în loc să vă mân­driţi cu pro­pri­i­le arun­cări de trei punc­te (ex­cep­tând si­tua­ţia în care co­pi­lul vrea să ară­taţi ce pu­teţi sau să fa­ceţi toa­te efor­tu­ri­le ca ad­ver­sari, caz în care vă con­formaţi).

La ate­lie­re le cer une­ori pă­rin­ţi­lor să-mi spu­nă ce le pla­ce să facă mai mult de­cât ori­ce pe lume. La fie­ca­re răs­puns re­plic: „Plic­ti­si­tor… O tâm­pe­nie… Scâr­bos… Ci­ne-ar vrea să facă aşa ceva?… Glu­meşti?“ şi aşa mai de­par­te. Îna­in­te să mă lin­şe­ze, le ex­plic de ce i-am pro­vo­cat şi i-am in­sul­tat în fe­lul aces­ta. Cred că, fără voie, le trans­mi­tem per­ma­nent co­pi­i­lor acest me­saj.

Mi-am dat sea­ma în­tr-o zi, cu o re­ve­la­ţie şo­can­tă şi du­re­roa­să, că, atunci când îi spun fiicei mele: „De­test să mă joc cu pă­pu­şi­le Bar­bie“, de fapt îi spun: „Ceea ce-ţi pla­ce să faci mai mult ca ori­ce pe lume e un lu­cru care mie îmi pare plic­ti­si­tor, stu­pid, se­xist şi o pier­de­re de timp“ — nu toc­mai me­sa­jul pe care vrea cu ade­vă­rat să-l trans­mi­tă un tată iu­bi­tor (şi psi­ho­log care lu­crea­ză cu co­pii). Aşa­dar, am în­ce­put, aşa cum am de­scris în ca­pi­to­lul an­te­rior, să mă joc cu ea cu pă­pu­şi­le Bar­bie şi am gă­sit îm­pre­u­nă o mo­da­li­ta­te de a face jo­cul amu­zant şi nu chiar aşa de groaz­nic.

Jocul cu ”Mingea Sentimentelor”

Jocul “Mingea Sentimentelor” este foarte potrivit pentru a-i face pe copii să vorbească despre oricare dintre sentimentele pe care le consideraţi importante pentru ei, arată pediatrul Lawrence E. Shapiro în cartea sa Limbajul secret al copiilor. Cum să-ţi înţelegi mai bine copilul:

Sunt sigur că va funcţiona şi în cazul familiei voastre chiar de prima dată şi că veţi fi surprinşi cât de uşor este să îi faceţi pe copii să se deschidă în faţa voastră. Am folosit acest joc ca pe un exerciţiu de încălzire, în cadrul unor conferinţe la care participau peste cinci sute de oameni şi întotdeauna am găsit trei patru participanţi care să vorbească despre sentimentele şi experienţele lor – şi credeţi-mă, nu voiau să facă asta!

Am prescris acest joc multor familii şi totodată profesorilor. Niciodată nu a dat greş în a-i ajuta pe copiii de orice vârstă (de cinci ani sau mai mari) să vorbească despre sentimentele lor. Dacă îl jucaţi des, copii se vor obişnui să vorbească despre sentimentele lor, în loc să le exteriorizeze pur şi simplu.

Iată cum se joacă acest joc. Este nevoie de doi până la zece jucători, o minge de plajă şi o cariocă. Umflaţi mingea şi scrieţi pe ea diferite sentimente, cum ar fi fericire, tristeţe, furie, teamă, curaj şi aşa mai departe. Alegeţi trăirile potrivite nivelului vârstei copilului vostru. Puteţi scrie aceleaşi sentimente de mai multe ori dacă mingea este mare.

Jocul va fi început de un adult pentru a arăta cum se joacă. Aruncaţi mingea în aer, şi apoi prindeţi-o cu ambele mâini. Uitaţi-vă la „sentimentul” cel mai apropiat de degetul mare de la mâna dreaptă. Apoi spuneţi când aţi simţit ultima dată acel sentiment. În continuare, aruncaţi mingea persoanei din dreapta voastră, care trebuie să facă acelaşi lucru. Nu comentaţi ce spun ceilalţi – doar ascultaţi. Continuaţi până când fiecare persoană a prins mingea de cel puţin două ori.