Tag Archive: Jeffrey Kottler



Jeffrey A. Kottler (poate că unii l-ați și întâlnit deja la workshopul din vara trecută de la București) este, vorba unui jurnal interbelic, un tip greu de mulțumit. Nu-i place să se cantoneze în vreo orientare anume, fiind mai degrabă adept al integrativismului, și este dușmanul pe față al terapeuților mulțumiți de sine, care nu-și mai pun întrebări și se amăgesc că totul merge ”ca la carte” în cabinetul lor.

Tocmai am dat peste un interviu spumos (publicat de site-ul psychotherapy.net), ce pleacă de la cea mai recentă carte a sa tradusă la Ed. Trei: În culisele psihoterapiei. Redau mai jos trei din răspunsurile pline de miez și autoironie ale terapeutului american. Restul le găsiți aici.

***

Despre ambiguitatea psihoterapiei:

Nu mi se pare deloc că înțelegem cum funcționează psihoterapia. E clar că are efect, dar sunt prea multe explicații diferite pentru asta. Ceea ce clientul aduce cu el în cabinet este atât de copleșitor și de plin de miez, încât simțim că suntem depășiți de situație. Or, terapeuții trebuie să găsească un mod de a se împăca cu acest lucru, un mod de a trăi cu toată această incertitudine, cu tot acest mister, cu toată această ambiguitate.

Clientul percepe ședința într-un fel, pacientul în cu totul alt fel:

Mi se pare nu doar amuzant, dar chiar iratant, faptul că terapeuții și clienții au percepții atât de diferite asupra ceea ce se întâmplă într-o ședință. Câțiva dintre doctoranzii pe care-i coordonez au făcut o serie de interviuri calitative cu pacienți și terapeuți. Iar concluzia e completamente aiuritoare: pur și simplu, nu putem ști niciodată când am făcut o treabă bună! Ora de terapie s-a terminat, noi suntem în al nouălea cer, dar clientul nu mai revine niciodată. Ce s-o fi întâmplat? Ne amăgim, zicându-ne: ”Deh, s-o fi vindecat! Intervenția mea a fost așa de bună, că n-a mai avut nevoie să revină la terapie”. Îmi amintesc că Albert Ellis mi-a spus într-un interviu pentru cartea Când terapeuții ratează: ”Atunci când clienții mai revin în terapie, înseamnă că nu le mai trebuie; că sunt vindecați”. Ei, ce să zic, l-am invidiat că se putea amăgi atât de ușor cu acest gând…

Subiecte considerate ”tabu” în comunitatea terapeuților:

Am scris despre cum e ca în majoritatea timpului să te simți ca un păcălici. Mai ales atunci când nu ești în stare să faci acele lucruri pe care le ceri clienților să le facă. Am scris despre cum e când mințim, când nu putem ține pasul cu discuția, când nu pricepem ce facem de fapt și de ce funcționează, când propriile noastre probleme revin în mod constant la suprafață. A, uite încă un subiect interzis care face toți banii: faptul că noi nu ne ascultăm clienții decât jumătate din timpul pe care îl consumăm cu ei – jumătate din cât petrecem în cabinet, suntem în cu totul altă parte, în timp ce dăm din cap și ne facem că înțelegem.

  


Psihoterapeutul Jeffrey A. Kottler a lansat joi, 10 iunie, la București, volumul

Clientul care m-a schimbat,

scris în colaborare cu psihologul Jon Carlson.

Scurta prezentare a cărții s-a întâmplat la finalul primei zile din workshopul lui Kottler În culisele psihoterapiei.

Energic și cu simțul umorului, Kottler a povestit cum s-a născut seria de volume dedicate unor cazuri inedite de psihoterapie, serie din care face parte și mai vechea traducere Mumia de la masa din sufragerie.

Jon Carlson îi  știe pe toți, pune mâna pe telefon și îi convinge să ne dea un interviu. Eu nu am forța sa de persuasiune. Schițăm interviul și vorbim la telefon, pentru că sunt prea ocupați ca să ne răspundă în scris”.

Clientul care m-a schimbat a fost cartea ”cu cele mai multe probleme, pentru că mulți au refuzat să ne vorbească”, a mai spus Kottler. Iar alții, chiar dacă au acceptat să dea un interviu, nu le-au fost de nici un ajutor. ”Un celebru terapeut, nu pot să-i spun numele, ne-a zis: ‘În 50 de ani, nimeni, nici un client nu m-a schimbat’. A venit apoi o pauză lungă, pentru că nu mai știam cu ce vom umple o oră întregă, după care el a spus: ‘Dar sunt cărți care m-au influențat, nu vreți să vorbim despre cărți?’”, își amintește Kottler.

Pe de altă parte, volumul Clientul care m-a schimbat reprezintă pentru Kottler momentul din care ”nu am mai fost bântuit de supervizori”. E drept că a învățat multe de la ei, dar nu totul. Noul volum arată că terapeuții nu sunt afectați doar de ”contratransfer”, ci sunt realmente schimbați ca persoane, dar și în modul lor de lucru. De fapt, ”clienții sunt profesorii noștri”, a conchis Kottler.

Un exemplu din carte este cel al terapeutului Robert Neimeyer, care a re­nun­ţat la obi­ceiul său de a uti­li­za strict te­ra­pia cog­ni­tiv-com­por­ta­men­ta­lă şi a apelat la lim­ba­ju­lui me­ta­fo­ric, atunci când a trebuit să comunice cu o pacientă diagnosticată cu ”borderline” și dovedind o verbalizare foarte săracă. Iată un exemplu din carte, o discuție despre ”zidul” ridicat între ea și lume:

— Ca­rol, poţi să mă iei cu tine de cea­lal­tă par­te a zi­du­lui ăs­tu­ia?

— Nu ştiu.

Şi tăcu apoi vre­me în­de­lun­ga­tă.

— Cred că dacă aş avea un cu­ţit, aş pu­tea să mă eli­be­rez, dar nu pot să fac asta fără să scri­je­lesc zi­dul.

— Aşa e. Dar ori­cum sunt deja atâ­tea scri­je­li­turi pe zid.

— Şi pe mine.

Ca­rol rosti aceste cu­vin­te cu un glas foar­te slab. Apoi vorbi de­spre cum se sim­te ca o fe­ti­ţă.

— Ce face fe­ti­ţa în spa­te­le zi­du­lui?

— Um­blă în­co­lo şi în­coa­ce. Ca un paz­nic.

— Ce pă­zeş­te?

— Lu­mea.

— De cine anu­me?

Ca­rol tăcu, gân­di­toa­re, apoi îl privi pe Ne­i­me­yer drept în ochi.

— De tine.

— De mine? Ce lu­cruri i-aş pu­tea face eu lu­mii de care fe­ti­ţa să tre­bu­ias­că să o pă­zeas­că?

— Păi, ai pu­tea să în­cepi să des­trami zi­dul, şi atunci nu ar mai avea unde să stea.

UPDATE

Tocmai ce am dat peste un interviu interesant în România Liberă realizat cu însuși Kottler. Mi-a plăcut răspunsul dat la întrebarea ”Care e cea mai bună orientare terapeutică?”

Ceea ce contează nu este terapia, ci terapeutul, ca persoană şi felul în care îşi face treaba, cum ştie să construiască relaţia cu clientul său. Desigur, există o clasificare a tipurilor de psihoterapie în funcţie de felul problemelor cu care se confruntă un pacient. De pildă, depresia şi anxietatea pot fi tratate cu aproape orice tip de psihoterapie. Au existat timp de 100 de ani contraziceri în comunitatea psihoterapeuţilor în această privinţă, care terapie este potrivită decât alta pentru o tulburare psihică sau alta, dar răspunsul meu este simplu: niciuna, ci toate! 


Despre unele din cărțile proaspete de mai jos am apucat să fac vorbire pe blog, despre altele nici n-am avut cum să postez vreun cuvințel, căci abia au sosit din tipar. Iată câteva noutăți pe care le veți găsi la standul de la târg al grupului editorial Trei.

 

7. Socrii toxici. Brrrrr… Mai e nevoie de lămuriri suplimentare? Poate doar pentru fericiții căsătoriți care n-au dat peste socrii șantajiști, care îți fac program sau îți manipulează partenerul(a), explicându-i cât de neadecvat(ă) ești. Autoarea, terapeuta Susan Forward, vă este cunoscută cu o altă carte de la Trei, Șantajul sentimental.

 

6. Explozii în Stockholm. Dacă ați prins gustul policierului nordic și al femeilor-detectiv (Stieg Larsson, Camila Läckberg), aveți o nouă ocazie să o luați pe urmele unor căutări detectivisto-jurnalistice,  întreprinse de această dată de reporterița Annika Bengtzon. Autoarea noului roman, Lisa Marklund, este proprietara uneia dintre cele mai importante edituri suedeze, dar își găsește inspirația sub soarele mediteranean, locuind de ceva vreme în Spania. Așa să tot scrii…

 

5. Clientul care m-a schimbat. Încă o porție de ciudățenii (bărbatul abuzat de extratereștrii, femeia care făcea ca o pisicuță, adolscenta îndopată abuziv cu medicamente de urâciosul director al unei clinici psihiatrice), culese din ședințele de terapie de către psihologii americani J.A. Kottler și Jon Carlson, autorii celebrului bestseller Mumia de la masa din sufragerie.

 

4. Jurnalul unei femei adultere. Colecția Eroscop (Belle de Jour, Sade, Bruckner) este deja o vedetă în sine. Ce are special noua carte din această colecție? Ajunge să vă spun că straniul triunghi amoros format dintr-un psiholog, pacienta sa (o violoncelistă) și un fotograf (toți absolvenți ai aceleiași școli evreiești) este urzit de mintea unui profesor universitar, specialist în studii iudaice – Curt Leviant predă la Rutgers University din New Jersey.

 

3. Fiul Hamasului. Autorul autobiografiei incluse în noua colecție de la Pandora M Reality Shock a crescut în Cisiordania, visând să devină un luptător Hamas. Totuși Mosab Hassan Yousef, fiul unuia dintre fondatorii mișcării Hamas, deschide la un moment dat ochii, se creștinează și devine agent dublu, lucrând pentru serviciul de spionaj al Israelului.

 

2. Ora de intimitate. Cu un dar al povestirii care mi-a amintit de Irvin Yalom, psihologul clinician Susan Baur pleacă de la discutabilele legături erotice inițiate de Anton Mesmer, Carl Gustav Jung sau Otto Rank cu pacientele lor și ajunge în prezent, când orice semn de intimitate devine un imens scandal de presă și de deontologie. Or, meritul autoarei este găsirea unei căi de mijloc între abuzurile ca-n thrillerele hollywoodiene și reglementările excesive, apărând ideea că terapia nu poate funcționa fără grijă și implicare afectivă.

 

1. Acolo unde tigrii sunt la ei acasă. Dacă aveți gustul ușor escapist al romanului de aventuri, împănat desigur cu citate și ironii postmoderne, dacă v-au plăcut Harta sferică a lui Arturo Perez-Reverte sau Insula din ziua de ieri a lui Umberto Eco, atunci o să citiți pe nerăsuflate povestea autorului de origine alegeriană Jean-Marie Blas de Robles. Papagalul Heidegger, iezuitul scrântit din povestea alternativă și aventurile gen Indiana Jones din jungla amazoniană o sa vă prindă, bag mâna-n foc!


— Alo, aş pu­tea vorbi cu doc­to­rul Pit­tman?

— Eu sunt Frank Pit­tman, răs­pun­se ama­bil psi­hia­trul.

— Păi, e vor­ba de so­ţul meu, spu­se şo­vă­iel­ni­că fe­me­ia. Poa­te că aţi ci­tit în zia­re de­spre so­ţul meu, răs­pun­se ea. S-a scris o groa­ză în vre­mea din urmă.

— Păi, au fost o mul­ţi­me de lu­cruri în zia­re în ul­ti­ma vre­me.

— Da, dom­nu­le, dar cred că vă veţi aminti de asta. În­ţe­le­geţi, so­ţul meu a fost ră­pit de o far­fu­rie zbu­ră­toa­re, de un fel de OZN, cum au spus ei.

— Da, în­cu­vi­in­ţă Pit­tman, îmi amin­tesc de ca­zul so­ţu­lui dum­nea­voas­tră.

— Nu în­ţe­leg de ce cei de la Baza Aviatică vor ca el să mear­gă la un psi­hia­tru. Niciunul dintre noi nu am fost nici­o­da­tă la doc­tor — la ci­ne­va ca dum­nea­voas­tră. Nu sun­tem ge­nul ăla de oa­meni.

— Păi, eu sunt ge­nul de om care văd oa­meni în îm­pre­ju­rări in­te­re­san­te, dar tre­buie să re­cu­nosc că am foar­te pu­ţi­nă ex­pe­rien­ţă cu far­fu­ri­i­le zbu­ră­toa­re. Aş­tept cu ne­răb­da­re să vă cu­nosc şi o să-mi gă­sesc tim­pul ne­ce­sar. Pu­teţi veni amân­doi mâi­ne.

Chi­lo­ţii lip­să

Când tâ­nă­rul cu­plu şi-a fă­cut apa­ri­ţia, Pit­tman ob­ser­vă că so­ţul, Ro­ger, era de­o­se­bit de ve­sel pen­tru ci­ne­va care tre­cu­se re­cent printr-o ase­me­nea ex­pe­rien­ţă. În timp ce Ruby era stân­je­ni­tă de toa­tă po­ves­tea, Ro­ger era cât se poa­te de bu­cu­ros de aten­ţia care i se acor­da şi era ne­răb­dă­tor să ob­ţi­nă ori­ce fel de pu­bli­ci­ta­te, chiar şi cea re­pre­zen­ta­tă de vi­zi­ta la ca­bi­ne­tul unui psi­hia­tru.

— Deci, abor­dă Frank în cele din urmă su­biec­tul prin­ci­pal care îi adu­se­se la el, poa­te vreţi să-mi spu­neţi ce s-a în­tâm­plat. Am au­zit că aţi avut o ex­pe­rien­ţă mai de­gra­bă ne­o­biş­nui­tă.

Ro­ger în­cu­vi­in­ţă din cap, grav şi în­tru­cât­va cu un aer de su­fi­cien­ţă.

— Cred că a fost pu­ţin ie­şit din co­mun. Dar a fost exact aşa cum le-am spus ce­lor de la zia­re. Am vă­zut lu­mi­ni­le alea scli­pi­toa­re pe cer. Mă ui­tam la ele, vă­zând cum se apro­pie din ce în ce mai mult. Şi era ca şi cum m-ar fi hip­no­ti­zat sau aşa ceva — aprin­zân­du-se şi stin­gân­du-se atât de ra­pid, în­cât pă­reau niş­te pul­sa­ţii co­lo­ra­te care pă­trun­deau cu to­tul în mine.

— Pul­sa­ţii de lu­mi­nă? re­pe­tă Pit­tman.

— Aşa cum toc­mai v-am spus. Le-am spus-o ce­lor de la bază şi de la zia­re. I-am spus şi lui Ruby, adău­gă el, ară­tând cu ca­pul spre so­ţia lui.

Aşa că Ro­ger re­pe­tă încă o dată to­tul, re­ci­tând cu pre­ci­zie po­ves­tea de-acum fa­mi­lia­ră. Mai în­tâi ful­ge­ră­ri­le, lu­mi­ni­le pul­sând. Apoi, ur­mă­to­rul lu­cru de care îşi amin­tea era că se afla la bor­dul na­vei.

— Mi-au fă­cut lu­cru­ri­le alea, spu­se Ro­ger cu un glas şop­tit, mai cu­rând con­spi­ra­tiv, con­vins că aţâ­ţa cu­rio­zi­ta­tea lui Pit­tman. Niş­te lu­cruri cum­pli­te. Lu­cruri în­gro­zi­toa­re.

— Ce fel de lu­cruri, mai exact? in­sis­tă Pit­tman, ce­rând de­ta­lii.

Tot ce îşi pu­tea aminti era că fă­ceau ex­pe­rien­ţe­le ace­lea ne­bu­neşti pe el, în­cer­când să îl fe­cun­de­ze. Îşi amin­tea că le spu­nea că era băr­bat şi că băr­ba­ţii din spe­cia noas­tră nu pot avea co­pii. Dar ei nu vo­iau să îl as­cul­te şi con­ti­nuau să im­plan­te­ze să­mân­ţă în el.

Ur­mă­to­rul lu­cru de care îşi pu­tea aminti Ro­ger era de după mai mul­te zile — nu ştia exact câte — şi anu­me că mer­gea pe dru­mul ace­la. Pă­rea ex­trem de su­pă­rat că nu ştia unde îi erau chi­lo­ţii.

…………..

Din OZN, se făcu o camionetă 

— Ro­ger, eşti si­gur că ai fost luat de un OZN? în­tre­bă Pit­tman.

Preţ de câ­te­va cli­pe, se lăsă o tă­ce­re în­cor­da­tă, după care Ro­ger re­cu­nos­cu că se pu­tea să fie vor­ba de o mică ne­în­ţe­le­ge­re.

— Păi, poa­te că, de fapt, nu a fost un OZN.

Îna­in­te ca Ruby să apu­ce să sară în sus, Pit­tman îl în­tre­bă cu blân­de­ţe dacă nu cum­va, în re­a­li­ta­te, nu fu­se­se luat de nici­un ­fel de ve­hi­cul in­ter­pla­ne­tar, ci de unul de pe pla­ne­ta noas­tră.

Ro­ger mor­măi ceva de­spre o ca­mio­ne­tă Ford al­bas­tră.

— Pof­tim?

— Am zis că tre­buie să fi fost o ca­mio­ne­tă, spu­se Ro­ger mai tare. Una din alea lungi.

— Ex­tra­te­reş­trii con­du­ceau o ca­mio­ne­tă Ford? în­tre­bă Pit­tman, ză­pă­cit acum.

Ro­ger scu­tu­ră din cap.

— Nu, de fapt nu ex­tra­te­reş­trii.

Îna­in­te de-a pu­tea ex­pli­ca mai mul­te, Ruby fu cu­prin­să cu to­tul de in­dig­na­re.

— Ştiam eu! urlă ea că­tre Ro­ger. Ai fost cu fata aia nouă de la ser­vi­ciu. Cum o chea­mă? Ca­rin sau Ke­rin. Me­reu şi-l scrie alt­fel, ca să fie cât mai ha­ios. Are un tre­cut du­bios. Toa­tă lu­mea ştie. Şi tu, smin­tit bă­trân — ai fost cu ea. Şi în tot tim­pul ăsta le-ai spus tu­tu­ror, până şi afu­ri­si­ţi­lor ălo­ra de re­por­teri, că te-au ră­pit ex­tra­te­reş­trii şi, de fapt, te-ai tă­vă­lit cu târ­fa aia.

………….

Oa­me­nii cei mai ne­fe­ri­ciţi sunt cei care în­cear­că să eva­de­ze din vie­ţi­le lor ba­na­le, ca şi cum ele ar fi mai de­gra­bă ru­şi­noa­se de­cât ono­ra­bi­le.

Pit­tman ex­pli­că:

E ca şi cu oa­me­nii care în­cear­că să-şi ţină o par­te din ei în afa­ra că­să­to­riei. E ca şi cum ai în­cer­ca să-ţi ţii o par­te din tine în afa­ra unui sub­ma­rin sau a unui avion. Or, nu vei atin­ge în veci des­ti­na­ţia dacă nu eşti cu to­tul înăun­tru. La fel e şi în că­să­to­rie.

(fragment din volumul Clientul care m-a schimbat de Jeffrey A. Kottler și Jon Carlson)

***

 

Coautorul cărții Mumia de la masa din sufragerie, Jeffrey A. Kottler,

AJUNGE LA BUCUREȘTI

în perioada 10-11 iunie, când va fi actorul principal al workshopului “ÎN CULISELE PSIHOTERAPIEI”.

Cu această ocazie, pe 11 iunie, Editura Trei va lansa noua traducere, Clientul care m-a schimbat (scrisă de J.A. Kottler în colaborare cu Jon Carlson).

Consilierul și activistul J.A. Kottler are la activ peste 80 de cărți și este profesor la California State University, Fullerton.


Un pacient le cere doctorilor să-i taie nasul, pentru că este obsedat de mirosul de la fermă. O clientă povestește în terapie cum s-a culcat cu tatăl pe care-l cunoscuse abia la 40 de ani. Un soț își îmbălsămează soția și ia cina cu mumia sa șapte ani la rând. O fată mănâncă resturi de dulciuri găsite în gunoaie, doar pentru a-i face în ciudă mamei abuzive. Iată doar o parte din ciudățeniile pe care le veți întâlni în volumul Mumia de la masa din sufragerie reeditat anul trecut.

Cartea psihologilor Jeffrey A. Kottler și Jon Carlson, un bestseller în lumea psihologilor,

”nu intenționează să glorifice cele mai bizare aspecte ale comportamentului uman, ci este o colecție de povestiri despre relații psihoterapeutice care au produs transformări majore și semnificative atât în viața terapeuților, cât și a clienților lor”,

ne avertizează autorii. Dincolo de nota bizară, cazurile prezentate au în comun un lucru mult mai important: fiecare poveste psihoterapeutică prezintă câte un impas clinic pentru care terapeutul nu era pregătit, trebuind să improvizeze, să încalce principiile psihologice pe care le învățase. 

Un nume sonor intervievat în volum este teoreticianul terapiei comportamentale, Arnold Lazarus (foto dreapta). Iată cazul său. O femeie de 45 de ani pornește în căutarea tatălui care o părăsise la naștere. Îl găsește pe bătrânul de 70 de ani și, oroare!, face dragoste cu genitorul ei. Lazarus nu-i dă lecții de etică pacientei incestuoase și nici nu se grăbește să speculeze în jurul abuzului tătălui și al idealizărilor nutrite de fiica sa. Preferă, în schimb, să reformuleze situația: bătrânul nu e tatăl ei psihologic, ci doar cel biolgic, așa că nu e cazul să fie puse etichete patologice.

Dacă ea ar fi fost în căutare de rude cu care să aibă relații sexuale, într-adevăr, am fi avut o problemă. Dar este absolut clar că aceasta a fost o aventură unică pentru ea. Așa că de ce să o patologizăm?”, se întreabă Lazarus, apelând la principiul acceptării necondiționate a pacientului.

Un alt caz insolit, de schizofrenie am putea spune, este povestit de terapeuta cu origini asiatice Insoo Berg. Pacienta ei suținea că e urmărită de vocea fostului soț, un bărbat abuziv care încerca tot timpul să-i impună ce să facă. Ajunsese chiar s-o oprească să-și viziteze fratele. Terapeuta începe un dialog cu ”vocea” din capul pacientei. Atacă vocea fantomatică până când aceasta se retrage, spunând prin glasul pacientei: ”Ticăloaso! N-am nevoie să vorbesc cu tine”. Imediat, terapeuta se adresează spre pacientă, ajutând-o să țină la respect vocea abuzivă:

– Nu numai că este nepoliticos, dar nici măcar nu este în stare să vorbească pentru el însuși.

– Da, replică pacienta, e ca un șoricel, nu-i așa?

Despre mireasa care purta frac, alcoolica de trei ani și penisul care nu avea permisiunea bisericii aflați mai multe din Mumia de la masa din sufragerie.

***

Jeffrey A. Kottler

Coautorul cărții Mumia de la masa din sufragerie, Jeffrey A. Kottler,

AJUNGE LA BUCUREȘTI

în perioada 10-11 iunie, când va fi actorul principal al workshopului „ÎN CULISELE PSIHOTERAPIEI”. Cu această ocazie Editura Trei va lansa noua traducere, Clientul care m-a schimbat (scrisă de Kottler tot în colaborare cu Jon Carlson). Consilierul și activistul J.A. Kottler are la activ peste 80 de cărți și este profesor la California State University, Fullerton.

%d blogeri au apreciat: