”O pagină de istorie recentă, inteligent scrisă, care se citește cu plăcere și folos”

Jan Willem Bos este profesor de română pentru olandezi și profesor de olandeză pentru români.

Traducător și filolog de forță, autorul unor antologii din literatura română care s-au bucurat de mare succes în Olanda, Jan Willem Bos a publicat, în 2009, „Verdacht“. Mijn Securitatedossier, a cărui versiune în limba română, tradusă de Alexandra Livia Stoicescu, a apărut în acest an, cu titlul „Suspect“. Dosarul meu de la Securitate, la Editura Trei, cu sprijinul Dutch Foundation for Literature.

Pretextul pentru această carte sunt cele trei dosare de Securitate, pe care le-a putut citi la CNSAS, la 12 octombrie 2007, când, în urma modificării legii, și cetățenii străini au obținut dreptul de a-și consulta dosarele întocmite de fosta poliție politică din România.

După ce, întâmplător, în 1973 alege să studieze limba română, Jan Willem Bos vine la București, în primăvara anului 1974, într-o primă vizită, care nu lasă nicio urmă în arhiva Securității. Abia în 1978, când obține o „bursă de specializare“ la Universitatea din București, i s-a deschis Dosar de Urmărire Informativă (DUI), sub numele de cod „Willy“, Securitatea fiind interesată de activitatea de translator pentru poliția olandeză și pentru organizația Amnesty International.

J.W. Bos este un caz special. Principalul informator, „Doru“, fusese gazda studentului olandez și era prietenul acestuia. În momentul în care Securitatea îi cere informații, „Doru“ se consultă cu J.W. Bos și împreună decid, la sfârșitul primăverii 1979, că este mai prudent ca „Doru“ să dea rapoarte Securității, cu informații pe care chiar studentul olandez le oferea în acest scop.

În mai puțin de un an, Securitatea crește miza, încadrându-l pe J.W. Bos la categoria „suspect de legături cu serv[iciul] de sp[ionaj] olandez“. Peste câteva luni, însă, în vara 1980, de vreme ce „obiectivul“ pleacă în SUA pentru continuarea studiilor, Securitatea decide închiderea DUI.

Nu pentru multă vreme. Pentru că, din 1982 până în 1984, revine în România ca lector de neerlandeză, la Universitatea din București. Experiența românească, traumatizantă în fond, este narată cu detașare și umor. Noul dosar de urmărire informativă, în care-și fac marcată prezența și alți agenți ai Securității, este doar un bun pretext pentru a povesti cititorului olandez și, prin această traducere, a-i reaminti celui român despre dificultățile vieții cotidiene din ultimul deceniu al dictaturii lui Ceaușescu. Viața în România l-a marcat destul de repede, nu se putea altfel, și pe profesorul olandez, care începe să se teamă de studenți, de colegi, de orice noi potențiali informatori ai Securității. Afirmația sa, potrivit căreia frica era arma cea mai puternică și eficientă a Securității, se dovedește la fel de valabilă și în cazul său. Ultima parte a dosarului de Securitate se referă la scurta ședere în București între 5 – 15 martie 1989, împreună cu Sorin Alexandrescu.

Cartea lui J.W. Bos este mult mai mult decât un dosar de Securitate, este o pagină de istorie recentă, inteligent scrisă, care se citește cu plăcere și folos.

Recenzie de Armand Goșu apărută în revista 22  

  

Aveam tendinţa să cumpăr toată cafeaua, gîndindu-mă: „Au băgat cafea!“.

Jan Willem Bos a fost lector de olandeză la Universitatea din București în anii ’80. Recent lansată, cartea sa Suspect. Dosarul meu de la Securitate prezintă România comunistă prin ochii străinului. Două răspunsuri dintr-un interviu publicat de Observatorul cultural:

   

– După cum descrieţi activitatea Securităţii, aceasta nu pare nici pe departe pe modelul orwellian, omniprezentă şi omniscientă. Atunci, cum a reuşit să instaureze un asemenea regim de teroare?
– Prin frică. Acesta era instrumentul lor principal. Nu munca pe care o făceau. Ceea ce făceau ei foarte bine era să instaureze frica: „Ce apartament frumos aveţi, tovarăşe, ce păcat ar fi să trebuiască să vă mutaţi în… Baia-Mare“, „Copilul dvs. are zece ani, ce păcat ar fi să nu poată merge la liceu…“. Pierdeai nu privilegiile, ci situaţia normală la care aspiră orice om: să aibă o casă, o slujbă cît mai bine plătită, să-şi trimită copiii la şcoală, să aibă ce pune pe masă etc. Securitatea asta a reuşit, să se creadă că totul e ţinut sub control.

– În carte, vorbiţi despre o anume atitudine uşor paranoică, pe care aţi împrumutat-o din cauza măsurilor excesive de precauţie pe care le vedeaţi peste tot în jur, astfel că, ajuns acasă, aveaţi tendinţa, de exemplu, să vorbiţi laconic la telefon. Cum aţi ajuns, relativ repede, să preluaţi acest comportament să-i spunem defensiv?
– Nu chiar atît de repede – trece aproape un an şi îţi dai seama că unele lucruri mai bine nu le spui. Pe mine, ca tînăr naiv, venit prima oară în România la vîrsta de 19 ani, m-a uimit foarte tare faptul că, acasă la Doru, cînd mergeam în vizită, mama lui punea o pernă pe telefon. Sau faimosul gest de a pipăi pe sub masă, pentru a vedea dacă sînt microfoane – pentru mine erau lucruri foarte ciudate, dar toată lumea le făcea şi te obişnuiai şi tu. Ştiam că este mai bine să nu vorbesc despre anumite lucruri – nu că îmi complicam mie situaţia, eu aveam o mare apărare, care era paşaportul olandez, eu nu am fost niciodată persecutat, nu am fost niciodată chemat la Securitate.

După experienţa românească, îmi rămăseseră anumite reflexe: de pildă, mergeam într-un supermarket din Amsterdam şi aveam tendinţa să cumpăr toată cafeaua, gîndindu-mă: „Au băgat cafea!“. Sau la Viena, căscam ochii la vitrine, unde erau haine, pantofi, lucruri obişnuite, şi spuneam: „Uite ce au ăştia aici!“. A doua zi, la micul dejun, am primit o tavă, destul de mare, pe care absolut totul era învelit în plastic: unt, în plastic, pîine în plastic, o furculiţă în plastic şi mă gîndeam ce risipă!

 

Citește întregul interviu în Observatorul cultural.

  

”Înjuram regimul şi el dădea o notă că am vorbit despre probleme de literatură comparată”

Joi, 6 iunie, de la ora 18.00, la Librăria Bastilia din București, lansăm volumul Suspect. Dosarul meu de la Securitate, de Jan Willem Bos, fost lector de limba olandeză la București și traducător în olandeză a peste 15 scriitori români. La eveniment, alături de Jan Willem Bos se vor afla Ana Blandiana, scriitoare, Matthijs van Bonzel, Ambasadorul Olandei, Stelian Tănase, scriitor, și Magdalena Mărculescu, director editorial al Grupului Editorial Trei.

Citiți mai jos un fragment dintr-un interviu acordat de autor în 2008 Observatorului cultural:

Cînd aţi revenit în România?

Între 1982 şi 1984 am fost în România, la Universitatea din Bucureşti, în calitate de lector de olandeză.

Erau diferenţe între România din 1974, cea din 1979 şi cea din 1984?

Deja, în 1978, se simţea că România mergea spre rău, economic şi politic. Nu se mai publicau cărţile de la începutul anilor ’70, televiziunea se stricase cu totul, se mai găseau unele mezeluri şi brînzeturi, în 1979, dar carnea cam dispăruse. În apartamente încă era cald, revelionul anului 1979 l-am făcut în cămăşi cu mîneci scurte. Dar în ’78-’79 se simţea un început de înrăutăţire. În 1982, cînd am revenit, am avut un şoc; era o cădere clară. Noi primisem un apartament, dar şi acolo era frig. Ne speriasem un pic, Cornelia era însărcinată cînd am ajuns în România. A născut la Amsterdam, fata noastră are acum 25 de ani, a terminat Conservatorul. În 1984, atmosfera era din ce în ce mai apăsătoare, relaţiile cu străinii erau descurajate, au fost oameni care evitau să ne viziteze, să stea de vorbă cu noi.

Se simţea acest lucru şi la ore?

Da, era destul de greu să am relaţii personale cu studenţii. Nu puteau să vină la noi acasă.

Eraţi urmărit de Securitate?

Din 1979 am ştiut că sînt urmărit de Securitate.

Cum aţi aflat că sînteţi urmărit?

De la un foarte bun prieten. Îmi este prieten şi în momentul de faţă, l-am cunoscut în prima mea călătorie în România, în 1974. În 1979, acel prieten a fost cooptat de Securitate ca să dea informaţii despre mine. A acceptat, dar a venit imediat la mine, în Grozăveşti, m-a luat la o plimbare pe cheiul Dîmbovţei şi mi-a spus că a fost căutat de Securitate şi că i s-a cerut să dea note informative despre mine.

E sau a fost din lumea literară?

Nu. Prenumele lui e Doru, dar asta are mai puţină importanţă. El fusese racolat de Securitate, dar, în acelaşi timp, m-a avertizat că va da note informative despre mine. Eu am zis: Da, ce poţi să faci? Eu mi-am citit dosarul la CNSAS şi, într-adevăr, am văzut că el a dat note informative lipsite de orice conţinut. Se şi consulta cu mine despre ce să scrie. Dacă îl rugam să nu scrie că m-am văzut cu nu ştiu care scriitor, nu scria. El era încurajat de Securitate să se vadă cu mine, venea la mine, conveneam ce să scrie şi beam o bere. Uneori mergeam eu la el acasă, înjuram regimul şi el dădea o notă în care scria că am vorbit despre cum se creşte un copil mic sau despre probleme de literatură comparată. Scria aiureli în acele note! Eu cred că nici Securitatea nu lua în seamă asemenea note; ei aveau însărcinare de sus să mă supravegheze. Cît timp era cineva care putea să le dea note, securiştii erau acoperiţi. Cît timp existau acele note informative despre mine, erau foarte mulţumiţi fiindcă aveau un dosar pe care îl puteau oricînd arăta la un control ierarhic.

  

Bună dimineaţa, conducător măreţ, gânditor de la Dunăre, cel mai iubit fiu al poporului!

Un element al culturii socialiste era „bancul politic“.

Cu siguranţă că acesta nu era o caracteristică strict românească, însă în România a luat un avânt deosebit. Bancurile politice erau văzute de către regim aproape ca un act de rezistenţă, iar bancagiii riscau să fie urmăriţi. Bancurile politice erau descrise ca fiind „glume de natură duşmănoasă“, „comentarii tendenţioase“, „prejudiciu adus conducerii partidului şi a statului“, „remarci duşmănoase la adresa sistemului socialist“. Uneori, acestea se regăsesc în dosarele Securităţii, unde erau reproduse de către informatorii care le auziseră întâmplător. Chiar şi aceştia spuneau uneori glume, pentru a provoca reacţia celorlalţi.

   

Jan Willem Bos (n. 1954, Olanda) a început să studieze româna în 1973. Pe lângă cele aproximativ 25 de cărţi traduse din română, Jan Willem Bos a scris în jur de zece cărţi despre România, printre care trei dicţionare. De asemenea, a alcătuit o antologie de proză modernă românească, Moderne Roemeense Verhalen, publicată la Editura Atlas şi care s-a bucurat de un mare succes în Olanda.

  

Ceauşescu se trezeşte de dimineaţă, iese pe balcon şi salută soarele:

— Bună dimineaţa, soare!

— Bună dimineaţa, conducător măreţ, gânditor de la Dunăre, cel mai iubit fiu al poporului, îi răspunde soarele la salut. Datorită ţie, România atinge noi culmi de bunăstare şi progres.

Ceauşescu iese după masa de prânz la o plimbare în grădină şi salută din nou soarele:

— Bună ziua, soare!

— Bună ziua, stejar al Carpaţilor, îi răspunde soarele. Datorită eforturilor Tale pentru pacea mondială, toate popoarele progresive se bucură de o existenţă lipsită de griji.

După cină, Ceauşescu salută din nou de la balcon soarele la apus:

— Bună seara, soare!

— Hai sictir, dictator afurisit, se răsteşte la el soarele. Am plecat în Vest.

    

Lectorul de olandeză urmărit de Secu’: Mi s-a dat numele conspirativ „Willy“

 

  

  

Din dosar reiese că pe data de 18 iulie 1978 Securitatea, Direcţia a III-a, a primit o comunicare de la Ministerul de Interne, departamentul UM 0920, cu înştiinţarea că voi veni în România pentru studii, în cadrul acordului cultural existent între Olanda şi România. Prescurtarea UM înseamnă Unitatea Militară, deoarece Ministerul de Interne şi toate secţiile sale erau complet militarizate. Motivul pentru care era necesar ca Securitatea să fie informată despre venirea mea în România se afla probabil în informaţia suplimentară din notă:

„Vă comunicăm că numitul BOSS WILLEM JAN, cetăţean olandez cu domiciliul în Amsterdam, str. Westerkade nr. 21, actualmente student la Universitatea Liberă din Amsterdam, secţia limba română, este folosit de autorităţile locale pentru a efectua traduceri din limba română cât şi de organele de poliţie şi de organizaţia «Amnesty International» ca translator în cadrul interogatoriului pe care aceste organe îl i-au [sic] cetăţenilor români care solicită stabilirea în Olanda“.

   

Vă așteptăm joi la lansare:

  

    

Meseria mea ca translator pentru guvernul olandez nu era poate atât de încriminatoare, însă regimul comunist din România avea motive întemeiate să privească Amnesty International cu suspiciune, pentru că această organizaţie pentru apărarea drepturilor omului publicase în acelaşi an o reclamaţie bine documentată despre regimul Ceauşescu, o listă interminabilă cu exemple de încălcare a drepturilor omului în România. Nota este însoţită de avertizarea STRICT SECRET şi de anunţul că este vorba de exemplarul nr. 1. Numele meu este scris greşit, dar până şi în ziua de azi, mi-e greu să-i conving pe români că numele meu de familie nu înseamnă că sunt un „big boss“. Nu este corect nici că studiam la Universitatea Liberă din Amsterdam. Era vorba despre Universitatea din Amsterdam, denumită în acea vreme şi GU — Gemeentelijke Universiteit, universitatea municipală.

Două persoane, după cum rezultă din scrisurile diferite, au făcut observaţii când au primit nota. Primul în scris, nedatat, este: „Măsuri de urmărire activă şi calificată, creaţi condiţii încă de pe acum“. A doua observaţie, care datează din 18.XI.1978, este: „Va fi lucrat prin DUI“. Un DUI este un Dosar de Urmărire Informativă. Această indicaţie era folosită pentru a face deosebirea între dosarele informative şi cele de urmărire penală. Judecând după scrisul de pe copertă, pe 15 februarie 1979 s-a deschis în cele din urmă un dosar, pentru a trece la „urmărire activă“. Dosarul este deschis de Ministerul de Interne, Departamentul IMB-Sec.[uritate]. IMB înseamnă Inspectoratul Municipiului Bucureşti. În mapă era inclusă şi observaţia că dosarul fusese trecut pe microfilm la data de 1 septembrie 1980 de către CID (Centrul de Informatică şi Documentare). Mi s-a dat numele conspirativ „Willy“.

  

Papanași cu șampanie. Rețetă pentru disidenții anticeaușiști

Ultima oară când numele meu apare în procesul-verbal de observaţie are legătură cu dimineaţa zilei de 11 martie, când îmi iau rămas-bun de la Sorin Alexandrescu, înaintea plecării lui la aeroport.

Eu urma să mai rămân câteva zile în Bucureşti. Din dosar nu rezultă cine i-a furnizat Securităţii detaliile după-amiezii mele din 10 martie. Printre hârtii se găseşte o însemnare nedatată, care răspunde unei cereri de informare asupra persoanei mele depuse pe 11 august 1989 de către un anume căpitan P.S. Conţinutul acestei însemnări este următorul:

„BOS JAN WILLEM, cetăţean olandez, 1982–1984 lector la Bucureşti, sosit în ţară în 5.03 a.c. ca însoţitor al lui ALEXANDRESCU SORIN. A locuit la lectorul olandez MATHEYU THOMAS şi a avut contacte permanente cu ambasadorul olandez STORK COENRAAD. În ziua de 10.03.1989, i-a contactat pe DINESCU MIRCEA şi DEȘLIU DAN la restaurantul Uniunii Scriitorilor, rezultînd că i-a încurajat pe cei doi în manifestările lor necorespunzătoare. A părăsit ţara în 15.03 ac. ora 9.00“.

Restaurantul Uniunii Scriitorilor, aflat la parterul sediului uniunii, pe Calea Victoriei nr. 150, unde este situat astăzi restaurantul italian Il Gattopardo, era un loc de întâlnire şi de luat masa pentru scriitori. Nu mai ţin minte cum se realizase legătura cu Mircea Dinescu, însă faptul că am ales uniunea Scriitorilor ca loc de întâlnire era logic. Dinescu era acompaniat de Dan Deşliu şi de criticul literar Alexandru Călinescu din Iaşi, care se afla întâmplător în capitală şi avusese o întâlnire la sediul uniunii Scriitorilor, la primul etaj. Dinescu şi Deşliu

Împărtăşeau acelaşi dispreţ faţă de regimul lui Ceauşescu, însă altceva nu păreau să mai aibă în comun. Dinescu era prototipul unui „angry young poet“ de 39 de ani, care scrisese mereu poezii la limita cenzurii. Deşliu avea în jur de şaizeci de ani şi era un fost poet propagandist al regimului comunist, care însă nu a putut păstra tăcerea după ce a văzut cum Ceauşescu transformase idealurile, în care scriitorul crezuse, într-o farsă.

În ziua respectivă, nu erau ocupate prea multe mese, iar atmosfera din localul neîncălzit şi deci rece ca gheaţa era sobră şi apăsătoare. Opţiunile meniului erau destul de limitate. Vinul se terminase, berea nu se găsea şi pentru tărie era cam devreme. Deci ne-am hotărât să comandăm o sticlă de şampanie neaoşă — dacă i se putea da titlul de şampanie — împreună cu o porţie de papanaşi pentru fiecare. Dinescu şi-a dat seama de ironia situaţiei şi a exclamat:

„O să zică: «Disidenţii mănâncă papanaşi şi beau şampanie şi mai şi înjură regimul!»“.

   

Noutati de primavara la Editura TREI

Jan Willem Bos este traducatorul in limba olandeza a peste 15 autori romani, printre care Mircea Cartarescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu si Urmuz. A studiat limba si literatura romana la Universitatea din Amsterdam. In timpul studentiei, a facut mai multe vizite in Romania. Intre 1982 si 1984, Jan Willem Bos revine in Romania in calitate de lector de olandeza la Universitatea din Bucuresti.

In 2007, Jan Willem Bos depune o cerere prin care solicita sa-si vada dosarul intocmit de politia secreta…

      

       

Un specialist in computere reuseste sa creeze un soft prin care cei vii pot comunica cu cei morti. 

Sam concepe un program care ii va permite iubitei sale sa comunice cu bunica ei (Livvie) care tocmai murise de parca nenorocirea nici nu s-ar fi intamplat. Pornind de la toata corespondenta bunii decedate – mesaje e-mail, Facebook, Skype – Sam creeaza o simulare pe computer a lui Livvie, care poate raspunde la e-mail sau videochat ca si cum ar fi vie.

    

     

Un asteroid urias apare pe orbita Pamantului si interiorul lui contine lumi neasteptate, care se deschid din una in alta.

„Poate cea mai bine construita epopee hard SF de pana acum, in linia lui Rendez-vous cu Rama de Clarke.” – Washington Post