Tag Archive: intrigă polițistă


Răzbunătorul spirit al ramurilor de soc


Pregătiţi-vă de o nouă aventură în compania Flaviei de Luce, copilul-detectiv!

  

Mi-am dat seama imediat că nu înţelesesem prea bine care era starea de sănătate a ţigăncii. Ea se prăbuşise la pământ şi se ţinea cât o ţineau puterile de spiţele uneia dintre roţile mari de lemn. Când am ajuns în dreptul ei, ea a început să tuşească iarăşi, mai îngrozitor ca înainte.

Sunteţi epuizată, am zis. Trebuie să vă întindeţi.

Ea mormăi ceva şi închise ochii.

Într-o clipită m-am căţărat pe osia caravanei şi am deschis uşa. Orice mi-aş fi imaginat despre interiorul ei, n-ar fi fost câtuşi de puţin aproape e adevăr.

Înăuntru, caravana era o poveste pe roţi. Cu toate că nu am avut timp să arunc decât o scurtă ocheadă în jurul meu, am observat o splendidă sobă de fontă în stilul Queen Anne şi, deasupra ei, un raft plin cu porţelanuri pictate cu albastru. Apă fierbinte şi ceai, m-am gândit — de bază în toate cazurile de urgenţă. La geamuri atârnau perdele de dantelă, bune de făcut bandaje, în caz de nevoie, şi pe nişte suporturi stăteau două lămpi argintii cu parafină, din sticlă roşie, oferind, la nevoie, o lumină constantă, puţină căldură şi o flacără pentru sterilizarea acelor. Instruirea mea ca cercetaşă, deşi de scurtă durată, nu fusese cu totul şi cu totul în zadar. În spate, două plăci cioplite de lemn stăteau pe jumătate deschise, scoţând la iveală un pat încăpător care ocupa aproape întreaga lăţime a caravanei.

M-am întors afară şi am ajutat-o pe ţigancă să se ridice, aruncându-i unul dintre braţe peste umărul meu.

Am lăsat scările în jos, i-am spus. O să te ajut să te urci în pat.

Am reuşit cumva să o conduc către partea din faţă a caravanei unde, împingând, trăgând şi aşezându-i mâinile pe puncte de sprijin nimerite, am izbutit în cele din urmă să o instalez. Aproape pe întreg parcursul acestor operaţiuni, ea nu păru să fie prea conştientă de locul unde se afla sau de faptul că mă aflam şi eu acolo. Însă odată vârâtă în pat, păru să reînvie într-o oarecare măsură.

Mă duc după doctor, am zis.

Nu, nu face asta, zise ea, apucându-mă strâns de mână. Fă o ceaşcă de ceai bun şi dă-mi pace. N-am nevoie decât de un somn bun.

Probabil că mi-a văzut expresia sceptică de pe chip.

Adu medicamentul, zise ea. O să gust doar puţin din el. Găseşti lingura printre chestiile pentru ceai.

„Să începem cu ceea ce este mai important”, m-am gândit, identificând tacâmul respectiv prin harababura de argintărie uzată şi umplându-l cu vârf cu siropul de tuse care părea foarte dulce.

Gura mare, păsărico, am zis, cu un rânjet.

Era formula cu care doamna Mullet obişnuia să mă determine să înghit tonicele şi uleiurile acelea dezgustătoare pe care tata insista că trebuie să le ingurgiteze fiicele lui. Cu ochii fixaţi într-ai mei (mi se părea, sau erau ceva mai calzi?), ţiganca deschise gura cu supunere şi îmi permise să-i vâr lingura plină ochi.

Înghite, înghite, şi ia-ţi zborul, am zis, pronunţând ultimele cuvinte ale ritualului, şi îndreptându-mi apoi atenţia către sobiţa cea încântătoare.

Uram faptul că trebuia să-mi recunosc ignoranţa: nu aveam nici cea mai vagă idee cum să aprind chestia respectivă. Ai fi putut la fel de bine să-mi ceri să întreţin focul boilerelor de pe vasul Queen Elizabeth.

Nu aici, zise ţiganca, văzând că ezit. Afară. Fă un foc.

Fragment din:

M-am oprit la capătul scărilor pentru a arunca o privire în jur, prin luminiş.

Tufişurile de soc, după cum am spus, creşteau pretutindeni. Am tras de vreo câteva crengi, încercând să le rup, însă nu era o sarcină uşoară.

„Prea pline de viaţă”, m-am gândit, „prea verzi”. După o luptă decisivă şi după ce am sărit energic pe vreo câteva dintre crengile mai joase, am reuşit în cele din urmă să le smulg.

Cinci minute mai târziu adunasem, în mijlocul luminişului, suficiente rămurele şi crengi pentru a alcătui unui foc de tabără satisfăcător.

Plină de speranţă, în timp ce mormăiam rugăciunea cercetaşelor („Arzi, să te ia naiba!”), am aprins unul din chibriturile pe care le găsisem în dulăpiorul caravanei. În momentul în care flacăra atinse rămurelele, sfârâi şi se stinse. La fel se întâmplă şi la a doua încercare.

Deoarece nu sunt renumită pentru răbdarea mea, am lăsat să-mi scape o înjurătură blândă.

„Dacă aş fi acasă în laboratorul meu de chimie”, am gândit, „aş face totul ca o persoană civilizată, adică aş folosi un arzător Bunsen ca să fierb apă de ceai; şi nu aş pierde vremea, în genunchi, într-un luminiş, cu un mănunchi de rămurele verzi în faţă.”

După cum s-a observat, aveam toate ingredientele necesare pentru un foc mistuitor — toate, cu excepţia unuia singur.

„Oriunde există lămpi cu parafină”, m-am gândit, „parafina nu poate fi departe”. Am coborât panoul lateral, rabatabil, al caravanei şi, spre încântarea mea, am găsit un galon din chestia respectivă. Am deşurubat dopul recipientului, am stropit puţin lemnele care aşteptau cuminţi, şi cât ai zice „Baden-Powell”[1], apa din ceainic dăduse voios în clocot.

Eram mândră de mine. Chiar eram.

„Flavia cea descurcăreaţă”, gândeam. „Flavia, fată bună şi pricepută.”

Chestii de genul ăsta.

Am urcat treptele abrupte ale caravanei, cu ceaiul în mână, legănându-mă pe vârfuri ca un acrobat pe sârmă.

I-am înmânat cana ţigăncii şi am privit-o în timp ce sorbea lichidul aburind.

Te-ai mişcat repede, zise ea.

Am ridicat cu modestie din umeri. Nu era nevoie să-i spun de parafină.

Ai găsit vreascuri uscate în dulap? întrebă ea.

Nu, am zis. Eu…

Ochii i se măriră de groază şi ţinu cana la distanţă de un braţ.

Doar nu tufişurile! Doar nu ai tăiat tufişurile de soc?

Păi, ba da, am zis cu modestie. Nu a fost deloc greu, am…

Cana îi căzu din mâini cu un zăngănit şi ceaiul fierbinte se împrăştie în toate părţile. Cu o viteză uluitoare, făcu un salt din pat şi se ghemui într-un colţ al caravanei.

Hilda Muir! ţipă ea, cu un vaier ciudat şi pustiitor, care se înălţă şi coborâ asemeni unei sirene antiaeriene.

Hilda Muir!

Arăta înspre uşă. M-am întors să mă uit, dar nu era nimeni acolo.

Pleacă de lângă mine! Ieşi afară! Ieşi afară!

Mâna ei tremura ca o frunză moartă.

Am rămas acolo, năucită. Ce făcusem?

Oh, Dumnezeule! Hilda Muir! Suntem morţi cu toţii! gemu ea. Acum suntem morţi cu toţii!

   


[1] Robert Stephenson Smyth Baden-Powell, primul Baron Baden-Powell (n. 22 februarie 1857–d. 8 ianuarie 1941), denumit şi B-P sau Lord Baden-Powell, a fost general-locotenent al armatei britanice, scriitor şi fondator al Mişcării Cercetaşilor. (N.tr.)

   

Răzbunarea Păpușilor Ninja


Bănuiesc că o cunoașteți deja pe bătăioasa și abila jurnalistă de investigații Annika Bengtzon. După ce-a murit de frig în Explozii în Stockholm, acum, în cel de-al doilea volum din serie, se plânge de zăpușeala lui august.

În Studio 69, cea mai apreciată autoare suedeză de romane polițiste, Lisa Marklund, se întoarce în timp, și povestește debutul jurnalistic al eroinei sale.

Când nu se aventurează prin dubioase cluburi de noapte, Annika stă la redacție și răspunde la ”telefonul ciudaților”:

   

    

             

Carl s‑a ridicat de pe birou, apoi i‑a zis peste umăr:

— Mă duc în parc să stau de vorbă cu cei strânşi la locul crimei.

Annika a dat din cap şi s‑a întors spre monitorul computerului. A creat un nou document şi a început să scrie pe un ton grav: „Poliţia a făcut un pas important în cadrul anchetei privind moartea Josefinei Liljeberg…”

Atât a reuşit să scrie înainte să sune Telefonul Ciudaţilor. Annika a tras o înjurătură şi a ridicat receptorul:

— Gata, ajunge! a zis vocea răguşită a unei femei.

— Sunt de acord.

— Nu vrem să ne mai supunem normelor patriarhatului!

— N‑am nimic împotrivă.

— Vrem să ne răzbunăm!

— Sună distractiv, a zis Annika, nereuşind să‑şi stăpânească tonul batjocoritor.

„Aveți de-a face cu o reporteriță curajoasă si bătăioasă! Iar încrâncenarea cu care ea se dă peste cap pentru a afla adevărul face din aceasta carte un thriller captivant și cinematografic.” – The Times

Femeia s‑a enervat:

— Ascultaţi‑mă bine! Suntem Păpuşile Ninja. Am declarat război opresiunii şi violenţei la care sunt supuse femeile. N‑o mai tolerăm aşa ceva. Tânăra din parc a fost picătura care a umplut paharul. Femeilor n‑ar trebui să le fie teamă să umble pe străzi. Veţi vedea că şi bărbaţii vor începe să se teamă de violenţă. Vom începe cu poliţiştii, ipocriţii Sistemului!

Annika asculta cu atenţie. Femeia părea nebună de legat:

— Şi de ce ne‑aţi sunat?

— Vrem ca mesajul nostru să apară în presă. Vrem să avem parte de cât mai multă publicitate. Şi oferim ziarului Kvällspressen ocazia de a lua parte la primul nostru raid.

Şi dacă vorbea serios? Annika s‑a uitat în jurul ei, încercând să dea cu ochii de cineva şi să‑i facă un semn.

— Cum adică? Ce vreţi să spuneţi? a întreba ea pe un tot ezitant.

— Mâine. Vreţi să veniţi sau nu?

Annika se uita cu disperare prin redacţie, dar nimeni nu‑i dădea atenţie.

— Vorbiţi serios? a întrebat ea cu glas stins.

— Iată condiţiile noastre. Înainte de publicare, vrem să verificăm întregul material: titlul, textul şi pozele. Să ni se garanteze anonimatul absolut. Şi să ni se dea în avans cincizeci de mii de coroane. Bani gheaţă.

Annika a respirat în tăcere preţ de câteva secunde:

— E imposibil! Nici nu se pune problema.

— Sunteţi sigură?

— Mai sigură decât am fost vreodată în viaţa mea.

— Atunci o să sunăm la ziarul rival, i‑a răspuns femeia.

— N‑aveţi decât. Chiar vă rog. O să primiţi acelaşi răspuns. N‑am niciun dubiu.

S‑a auzit un clic, iar linia s‑a întrerupt. Annika a pus receptorul în furcă şi a închis ochii, acoperindu‑şi faţă cu palmele. Dumnezeule, oare ce trebuia să facă? Să sune la poliţie? Să‑i spună lui Spike? Să se poarte ca şi când nimic nu s‑ar fi întâmplat? Avea impresia că, orice‑ar fi făcut, ar fi fost luată la rost.

Fragment din romanul polițist Studio 69

         

 

O victimă greu de-nghițit


Cum nu există senzaţie mai mulţumitoare decât să fii cinstit cu privire la cineva pe care îl deteşti, mi-ar plăcea să pot spune multe lucruri drăguţe despre Raymond Gentry. Ei bine, nu pot.

Din clipa în care a intrat în casă i-a călcat pe nervi pe toţi. Şi Roger şi Mary erau în mod vădit iritaţi de prezenţca lui aici, niciunul socotindu-se obligat să găzduiască încă un musafir, de ultim moment — şi total străin pe deasupra. Dar, mă rog, sunt părinţi aşa că ştiu mai bine decât oricare dintre noi cât de nepăsători pot fi tinerii faţă de ceea ce, pentru generaţia noastră, sunt cele mai elementare formalităţi şi politeţuri.

Chiar şi aşa, Raymond era aparte. Ţin minte că atunci când colonelul l-a rugat să-şi parcheze maşina, o Hispano-Suiza, în garaj alături de maşinile familiilor Rolfe şi Wattis, el, în ciuda aşteptărilor, a căscat — adică, în ciuda aşteptărilor, i-a căscat efectiv în faţă lui Roger! — şi a spus cu acea neruşinare sfruntată a lui, de care am ajuns să ne fie groază: „Îmi pare rău, moşule, dar e aşa o corvoadă să bagi în garaj o maşină noaptea! Dimineaţă — dacă pot fi deranjat”. Dacă pot fi deranjat! (…)

În orice caz, ceva la el, totul la el ne enerva pe toţi, şi mă durea inima atât pentru Selina cât şi pentru bietul Don, căci până şi un prost putea să-şi dea seama că, văzându-l pentru prima dată în viaţa ei în mijlocul celor dragi şi apropiaţi, descoperea ce soi rău era el în realitate. E ca atunci când probezi un articol de îmbrăcăminte în magazine, ştii, unde arată minunat, şi pe urmă îl probezi iar la lumina naturală. Noi, familia şi prietenii ei, eram lumina naturală, iar Selinei, asta ne era extrem de clar tuturor, nu-i mai plăcea ce vedea.

Nici chiar eu, inspectore-şef, şi eu sunt vestită pentru caracterizările vii şi pline de culoare — nici chiar eu n-aş şti să transmit scârboşenia acestui om! E prea puţin să spun că vorbea tărăgănat. Tot corpul i se tărăgăna, dacă înţelegi ce vreau să spun. Când mergea, picioarele i se tărăgănau. Când gesticula, mâinile i se tărăgănau. Când şedea, corpul lui fără oase părea să se lăbărţeze şi să lase bale pe toată mobila. (…)

Pe scurt, Raymond era dubios — pur şi simplu dubios incurabil. Purta haine nepotrivite. O cravată de mătase de culoarea somonului peste puloverul în dungi în nuanţe greţos de pastelate, unul care recunosc că putea fi numai bun pentru plajă la Juan-les-Pins dar era absolut deplasat într-o casă englezească de ţară în decembrie. Şi o pereche de pantaloni largi, marca Oxford, îndesaţi în cizme de culoare verde-Nil. Ce bine ar fi dacă am putea fi toţi atât de neglijenţi cu ţinuta noastră! Totuşi, cei mai mulţi dintre noi, nu au timpul sau răbdarea necesare.

Era bronzat, spunea el, dar toată lumea îşi dădea seama că în vine îi curgea sânge de negru. Ne spunea tot timpul tuturor, fără discriminare „Dragă!”, şi nici chiar Cora nu face asta. Închipuie-ţi, l-am prins întâmplător alungând o muscă ce se aşezase pe buza paharului său cu cocteil şi chiar l-am auzit spunând „Pleacă, dhragă!” O muscă! Pe de altă parte, la el totul trebuia să fie un superlativ. Când trăncănea neîncetat că aia e cea mai frumoasă şi ailaltă e cea mai grozavă, te simţeai scuipat cu semne de exclamaţie. Şi era genul care cunoaşte pe toată lumea, aruncând nu doar nume, ci şi porecle. Conversaţia lui era numai Binkie şi Larry şi Gertie şi Viv — jumătate din timp era ca şi cum ascultai limbajul copiilor mici. (…)

Oh, şi avea cuvântul ăsta — penetrant. Poeziile lui Tagore erau penetrante. Filosofia lui Spengler era penetrantă. Şi pământul cu hortulani de la Turnul Eiffel era penetrant. Şi, apropo, când spun Turnul Eiffel mă refer la restaurantul din Londra, nu la monumentul de la Paris, o gafă pe care a făcut-o Mary şi pentru care a plătit scump. Ea a mai confundat şi The Rite of Spring cu The Rustle of Spring, o greşeală pe care putea să o facă oricine, dar ea a suferit pentru asta! Oh, era dubios, dubios, dubios! Ştii, nu era de-al nostru. Nu ştiu cum să mă exprim altfel.

Fragment din romanul

Înscenarea lui Roger Murgatroyd

Un cadavru antipatic


Capitolul unu

— Nu poţi să-ţi închipui că un lucru ca ăsta se poate întâmpla aievea şi nu doar în cărţi!

Cu o mână tremurătoare, colonelul îşi aprinse trabucul şi adăugă:

— La naiba, Evadne, putea să fie în una dintre ale tale!

— Ha! pufni doamna în cauză, îndreptându-şi pincenez-ul care îi stătea strâmb pe nas. Asta nu face decât să dovedească ce am bănuit tot timpul.

— Ce vrei să zici?

— Că spuneai gogoşi când îmi spuneai că îţi plac tare mult cărţile mele.

— Spuneam gogoşi? Tocmai…

— Dacă într-adevăr mi-ai fi citit romanele, Roger ffolkes, în loc să te prefaci doar că le-ai citit, ai şti că eu nu folosesc camere încuiate. I le las lui John Dickson Carr.

 

 

    

Colonelul calcula în mod clar cum să iasă cu bine din buclucul în care se băgase când fiica lui, Selina, care până în acea clipă şezuse lângă mama ei pe canapea cu faţa îngropată în mâini, îi făcu dintr-o dată pe amândoi să tresară, strigând:

— Oh, pentru Dumnezeu, încetaţi amândoi! Sunteţi absolut îngrozitori, vă purtaţi de parcă ne-am juca de-a Crima! Ray zace mort — făcu un gest teatral în direcţia vagă a mansardei — împuşcat în inimă! Vouă nici nu vă pasă!

Aceste ultime cinci cuvinte fură rostite cu sunete apăsate, audibile: VOUĂ NICI NU VĂ PASĂ! E drept că atunci când Selina se hotărâse să studieze arta în loc să se facă actriţă e posibil să fi ales chemarea nepotrivită, însă în această împrejurare nimeni nu s-ar fi putut îndoi de sinceritatea ei. Abia se oprise din hohotitul care ţinuse o întreagă jumătate de oră după descoperirea cadavrului. Şi deşi el şi soţia lui făcuseră ce putuseră pentru a o linişti, colonelul, în agitaţia şi deruta acelei descoperiri, uitase deja de tăria sentimentelor fiicei lui pentru victimă. Trăsăturile lui roşcovane aveau acum o expresie cam spăşită.

— Scuze, scumpo, scuze. Sunt îngrozitor de nesimţitor. Doar… doar că această crimă este atât de ieşită din comun încât încă nu mi-am revenit! O cuprinse cu braţul pe după umeri. Iartă-mă, iartă-mă.

 

     

Apoi, ca de obicei, pierdu iar firul gândurilor.

— N-am auzit niciodată ca în viaţa reală să fi avut loc o crimă într-o cameră încuiată, mormăi el pentru sine. Poate ar merita să scriu la The Times.

— Ohhh, tată!

În vreme ce soţia colonelului continua să îşi bată uşurel şi fără efect fiica pe genunchi, Donald, americanul pe care Selina îl cunoscuse la şcoala de artă, se învârtea îngrijorat pe lângă ea. Era, totuşi, prea sfios ca să facă ceea ce sigur tânjea să facă, adică să o cuprindă în braţe. (Apropo, acesta e Donald Duckworth, un nume nefericit, însă părinţii lui nu avuseseră cum să anticipeze asta în 1915, când îl botezaseră.)

În realitate, colonelul nu era nicicum singurul în culpă. Deşi e corect să spunem că toţi cei prezenţi simpatizau cu Selina, unii prin viu grai, alţii pe tăcute, nu se putea ocoli faptul că, dintre toţi musafirii, numai ea îl jelea cu adevărat pe cel mort. Chiar dacă minţile nu le-ar fi fost monopolizate de uluitoarele particularităţi ale crimei, ceilalţi, fără excepţie, ar fi avut fiecare motivele lui ca să nu piardă prea mult timp cu formularea expresiilor convenţionale de regret cu privire la plecarea din această lume a lui Raymond Gentry. Pe scurt, nimeni nu era gata să verse lacrimi de crocodil, şi numai Selina ffolkes vărsa lacrimi adevărate.

  

Fragment din romanul 

Înscenarea lui Roger Murgatroyd

de Gilbert Adair 

%d blogeri au apreciat: