Tag Archive: imperfecti liberi si fericiti


TOP 10 – CĂRŢI MOTIVAŢIONALE


Cele mai bune cărţi motivaţionale.

În orice librărie intri, rafturile librăriilor sunt încărcate cu fel de fel cărţi motivaţionale, care de care mai colorate şi mai promiţătoare. Cum atingi extazul în 7 paşi, cum să fii mai persuasiv decât Houdini şi mai asertiv decât un general de armată – toate acestea sună bine, dar adevărul e că nu e chiar aşa de simplu să te schimbi peste noapte.

Sfat pentru a alege o carte de ”self-help”: preferaţi autorii care nu vă fac cu ochiul şi nu vă vând soluţii miraculoase, verificaţi-le (din textul de pe copertă) experienţa profesională şi răsfoiţi cartea, pentru a vedea dacă prezintă suficiente cazuri din propria practică şi dacă vor să vă vândă soluţii miraculoase sau vă avertizează că vă aşteaptă un drum deloc uşor. Acestea sunt şi criteriile după care am ales cele 10 cărţi de mai jos (din colecţia de ”Psihologie practică” a Editurii Trei), volume folositoare în dragoste, în parentaj sau la locul de muncă.

Cartea gesturilor1. Cartea gesturilor

A devenit repede un bestseller, nu doar pentru că te învaţă cum să-i ”ghiceşti” pe ceilalţi din gesturile şi fâstâcelile lor, dar şi pentru că oferă explicaţii psihologice lămuritoare şi punctează limitele oricărei interpretări a limbajului nonverbal. Autorul, Peter Collett, este profesor la Oxford de psihologie socială şi a colaborat nu o dată cu televiziunile britanice, pentru a descifra gesturile politicienilor.

Arta de a citi gandurile2. Arta de a citi gândurile

Vine oarecum pe aceeaşi linie, doar că suedezul Henrik Fexeus, psiholog specializat în programare neuro-lingvistică, te învaţă mai curând cum să-ţi utilizezi propriul limbaj nonverbal (ton, postură, expresie facială) pentru a fi mai convingător în dialogurile tale cu partenerul sau cu şeful de la serviciu. Unul dintre capitole va interesa cu siguranţă tinerii în căutare de aventuri amoroase. Se cheamă ”Arta agăţatului inconştient”…

Retete de jocuri3. Reţete de jocuri

Este mai mult decât pare. Nu e o listă cu jocuri de copii, ci o hartă de psihologie a copilului pusă la îndemâna părinţilor de psihoterapeutul american Lawrence J. Cohen. Prin joc (de la aruncatul copilului în aer până la jocul stând aşezat pe podea) şi mai ales prin crearea de scenarii, părintele îşi poate cunoaşte copilul mai bine, îi poate afla mai uşor grijile şi anxietăţile şi îl poate ajuta chiar (printr-un joc cu păpuşi sau figurine, de pildă) să găsească cele mai bune căi pentru a depăşi dificultăţile din viaţa de la grădiniţă ori problemele legate de frica de monştri sau de greutate în exprimarea emoţiile.

Parintele Eficient4. Părintele eficient

Nominalizat în mai multe rânduri la Premiul Nobel pentru Pace, Thomas Gordon are meritul de a fi preluat tehnici folosite în cabinetul psihoterapeutic, adaptându-le la relaţia părinte-copil. ”Oglindirea” sau ”ascultarea activă” sunt două exemple de procedee pornite din munca terapeutică, dar utilizabile foarte bine în dialogurile cu un copil care fie e prea mofturos, fie e prea interiorizat şi nu ştie cum să-şi spună păsul. Miza cărţii este de a găsi calea către o negociere ”reciproc avantajoasă” între cei mari şi odraselele lor.

Exercitii de meditatie5. Exerciţii de meditaţie pentru depăşirea depresiei

O mână de psihologi anglofoni (din SUA, dar şi din Anglia sau Canada) au testat eficienţa tehnicilor corporale orientale (zen-budiste, în speţă) pentru persoanele cu depresie şi au ales ce era cu adevărat folositor pentru pacienţii lor. Sigur, meditaţia (mindfulness) nu te face bine peste noapte şi nici nu e o tehnică de sine stătătoare. E un adjuvant al psihoterapiei şi, realizată constant şi corect, meditaţia dă realmente rezultate, arată cei patru autori ai cărţii (Williams, Teasdale, Segal, Kabat-Zinn). Nu vei afla cum să te ”integrezi în absolut”, ci cum să îţi uşurezi apăsările sufleteşti ,aplicând nişte tehnici orientale străvechi validate însă ştiinţific şi adaptate recent pentru stilul de viaţă occidental.

Imperfecti liberi si fericiti6. Imperfecţi, liberi şi fericiţi

Câţi autori de cărţi de autoajutorare credeţi că vor cita şi vor folosi reflecţiile lui Cioran. Extrem de puţini! În ciuda etichetei de „nihilism” date eseisticii filosofului român, psihiatrul francez Christophe Andre îl citează adesea pe Cioran în volumele sale motivaţionale. Asumare negativului şi a imperfecţiunii noastre, acceptarea minusurilor şi folosirea cum grano salis a ”gândirii pozitive” fac parte dintr-o strategie de viaţă sănătoasă pentru minte şi inimă, crede psihoterapeutul parizian. Printre întrebările la care răspunde această carte sunt: Cum scăpăm de teama de eşec? Până unde ne putem umili? sau Cum să evităm competiţiile inutile?

Minciunile adultilor7. Minciunile adulţilor

Sper că n-aţi pierdut excelentul serial de televiziune Lie to Me – Psihologia minciunii. Eroul filmului, profilerul interpretat de Tim Roth, ghiceşte minciunile celor mai versatili vorbitori, analizându-le cu atenţie ”microexpresiile”, adică gesturile pe care le facem automat când simţim atracţie, repulsie, furie, teamă etc. Tot serialul se bazează pe ideile psihologului american Paul Ekman, consilierul de specialitate pentru scenariu, dar şi autorul cărţii de faţă. Citiţi-o şi veţi deveni un poligraf în carne şi oase!

Citeşte întregul top realizat de Victor Popescu pentru ziarul Adevarul

Lupta cu propriile complexe


  

Putem fi complexaţi de orice. Complexele sunt atât de frecvente şi atât de variate… Un sondaj realizat de revista Psychologies a arătat astfel că oamenii se îndoiesc cel mai mult de cultura lor (70%, din care 10% se îndoiesc „frecvent”), apoi de capacitatea de‑a se exprima corect (69%), de capacităţile intelectuale (67%) și de aspectul fizic (54%). Putem să ne focalizăm astfel asupra a ceea ce nu e cum trebuie (în orice caz, după părerea noastră) în înfăţişarea noastră fizică: există complexele de „prea mult(ă)” (grăsime, păr), de „prea puțin(ă)” (păr, înălţime, muşchi), de „nu e cum ar trebui” (piele, nas, sâni), în sfârşit de „nu‑ştiu‑exact‑ce‑dar‑nu‑e‑cum‑trebuie” (graţie, ţinută, mers) etc.

Ne putem focaliza deopotrivă pe defectele presupuse ale caracteristicilor noastre psihice: lipsă de cultură, de inteligenţă, de prețență de spirit (nu găseşti răspunsul pe care ar fi trebuit să îl dai decât după aproximativ două ore de la momentul când ar fi fost util), de carismă etc. Aceste complexe de inferioritate sunt un teren nesfârşit de suferinţe. Ele sunt mai puţin spectaculoase decât complexele fizice, dar uneori şi mai pernicioase. Ele dovedesc certitudinea, obscură şi dureroasă, a unei „insuficienţe de sine”.

  

  

   

Complexe: ce e adecvat. Nu există „o” soluţie care să vindece infailibil complexele, ci un întreg ansamblu de eforturi care, puse cap la cap, vor face să se retragă încetul cu încetul complexul, sau cel puţin manifestările sale excesive:

Să înţelegem, ca întotdeauna, de unde ne vin complexele. Ambianţă educativă global devalorizantă, chiar dacă nu avea scopul de‑a înjosi? Mesaje umilitoare din partea părinţilor? Complexele părinţilor înşişi? Carenţe afective? Anumite evenimente de viaţă? Am avut deja experienţa unei respingeri fiindcă dezvăluisem de ce anume mi‑era ruşine? Dar în acest caz, experienţa respectivă se poate repeta după intervale de ani de zile? Cu alte persoane? Cu persoanele pe care le frecventez actualmente?

Să îi observăm pe ceilalţi: să vedem cum „defecte” asemănătoare nu îi împiedică pe alţii să trăiască liber. Să încercăm să vedem cum trăiesc cu defectele lor, şi nu încearcă cu orice preţ să şi le ascundă. Să înţelegem că această libertate luată cu limitele lor nu este doar un noroc, ci rezultatul unor atitudini mentale şi comportamentale adaptate, precum cele despre care vom vorbi aici.

Să vorbim cu ceilalţi: complexele se hrănesc din ruşine şi izolare. Faptul de‑a vorbi despre ele cu cei apropiaţi nu le vindecă, dar le diminuează puterea. Şi dacă ceilalţi spun: „Şi eu am complexe”? Să îi ascultăm, să îi facem să vorbească, să îi întrebăm, în loc să ne închidem ca o stridie spunându‑ne: „Nu au înţeles nimic, nu îşi dau seama că mie unuia complexele îmi distrug viaţa şi mă paralizează.” Chiar dacă aveţi dreptate, la ce ar servi enervarea şi retragerea?

  

  

Să ascultăm mai atenţi părerea celorlalţi, când ne spun că nu aveţi dreptate îndoindu‑vă atât de mult. Chiar dacă adesea persoanele complexate spun: „Ştiu că ceilalţi se descurcă. Dar insatisfacţia vine din mine”, efortul de‑a vă aminti regulat părerile pozitive exterioare este benefic.

Să luptăm cu „paranoia complexului”: nu, nu toate eşecurile noastre vin din defectele care ne complexează, şi toate privirile aţintite asupra noastră nu înseamnă că ceilalţi ne observă punctele slabe. Intensitatea complexelor este uneori atât de mare încât ne determină să le atribuim toate dificultăţile pe care le avem…

Să facem experienţa de‑a ne confrunta: e cel mai bun mod de‑a eroda încetul cu încetul complexele. Punându‑ne pentru mai mult timp în situaţia de‑a ne fi ruşine, şi făcând‑o treptat, fără să ne violentăm, ajungem puţin câte puţin, prin mecanisme de atenuare progresivă a răspunsului emoţional, să contestăm mai uşor gândurile legate de complex („toţi îmi văd defectul, e groaznic, sunt ridicol…”).

Să lărgim privirea asupra noastră: să ne vedem ca pe o persoană globală, să ne lărgim viziunea de sine, şi să nu ne reducem la slăbiciunile, limitele şi defectele noastre. Să nu ne concentrăm asupra lipsurilor noastre. Să ne amintim că nu suntem doar o grămadă mare de complexe! În formele cele mai severe ale complexelor, cele care au dus de exemplu la tulburări de conduită alimentară, precum bulimia sau anorexia, s‑a demonstrat cvasi‑incapacitatea de‑a se interesa de părţile armonioase ale corpului, şi o obsesie centrată pe părţile considerate dizgraţioase, în timp ce la subiecţii „normali” lucrurile stau invers. (…)

Morala: să nu te ascunzi în întregime ca să ascunzi doar o mică parte din tine. În cele din urmă, cele două mari direcţii ale luptei anticomplex sunt, pe de o parte, acceptarea acelei părţi din sine presupuse inadecvate şi, pe de altă parte, lărgirea privirii asupra sinelui. Nu trebuie luată în considerare decât această parte din sine care nu ne palce, sau, mai rău, e chiar în inima noastră. Ea nu este decât o parte, care nu merită nici supraexpunerea pe care imaginaţia noastră i‑o acordă, nici disimularea pe care ruşinea noastră i‑o impune.

Fragment din volumul lui Chirstophe André, Imperfecți, liberi, fericiți. Practici ale stimei de sine.

Mai citește pe aceeași temă:

Terapia autoafirmării negative

Self-help cu Cioran

    

     

 


Iată o boală contemporană foarte răspândită de care nu mulţi dintre noi suntem conştienţi iar şi mai puţini îşi dau seama că ea se poate ameliora fără echipe de medici, pastiluţe sau alte proceduri invazive. Simptome? Destule: alergie la eşec, hipersensibilitatea ruşinometrului, accese de negativism, dependenţă de norme şi acceptare, ocazional paralizii provocate de lipsa de încredere, frisoanele obsesiei faţă de propria persoană. Da, e vorba de afecţiuni ale stimei de sine, acest organ psihic care ar trebui să ne ajute să savurăm viaţa în toată splendoarea ei dar care iată, ne poate transforma din actori care se bucură de spectacol, în supraveghetori mult prea preocupaţi de calitatea şi performanţa de pe scenă (cel mai adesea foarte critici şi cârcotaşi). Fie că e vorba de subdezvoltare sau de hipertrofie, excesele pozitive sau negative în ceea ce priveşte stima de sine sunt cât se poate de dăunătoare. Între convingerea că trebuie să fim mereu la înălţime (şi să acţionăm abundent şi zadarnic încercând să atingem acest ideal uniform) şi convingerea că nu suntem buni de nimic (şi că nici nu are rost să acţionăm atâta timp cât vom eşua cu prisosinţă) rămâne desigur calea de mijloc… a imperfecţiunii prin care ne recunoaştem atât ca persoane capabile de succes, dar şi de eşec, asumându-ne umanitatea dar şi individualitatea.

Psihologul Cristophe Andre oferă prin prezentul volum o pledoarie pentru imperfecţiune, dar nu una care te abandonează resemnării pasive, ci una revizuibilă care te învaţă că poţi să progresezi şi să te bucuri de viaţă în acelaşi timp, ba chiar să îţi aduci contribuţia la schimbarea lumii, doar prin faptul de a fi tu însuţi.

Unul din elementele importante care fac credibil volumul “Imperfecţi, liber şi fericiţi” sunt considerentele preliminare tratării problemei stimei de sine. Fiind o carte de psihologie practică, s-ar putea să avem aşteptări destul de mari, ca de la un tratament de scurtă sau lungă durată la finalul căruia ne aşteptăm la schimbări extraordinare. Unele cărţi de dezvoltare personală obişnuiesc să promită marea cu sarea, să te asigure că reţeta este infailibilă, că oricine poate deveni un campion, un învingător, urmând calea propusă. Volumul lui Andre ne înscrie pe linia rezonabilităţii şi onestităţii…

Citeşte întreaga recenzie semnata de Sever Gulea pe blogul: http://blog.libris.ro/2010/08/19/imperfecti-liberi-si-fericiti/

%d blogeri au apreciat: