Tag Archive: imigranți



ClipaCând un scriitor inteligent își face lecțiile (vedeți filmul de mai jos), el devine un ghid turistic pe cinste. Călătoriți pentru o CLIPĂ, alături de personajul principal din romanul lui Douglas Kennedy, printr-un cartier colorat (și boem) al Berlinului:

  

Următoarea oră mi‑am petrecut‑o rătăcind prin Kreuzberg. Mi‑a plăcut ce am văzut.

Clădiri rezidenţiale din secolul al nouăsprezecelea în diverse stadii de degradare, dar încă impunătoare în soliditatea lor. Graffiti peste tot, o mare parte din ele având legătură cu încălcarea drepturilor omului de către guvernul turc (mi‑am notat în carnet diverse slogane şi, mai târziu, am pus să‑mi fie traduse), iar altă parte, după cum aveam să descopăr, constând în obişnuitele chestii anar­histe germane despre eviscerarea statului burghez, capitalist.

Kreuzbergul nu avea absolut nimic burghez. Am examinat câteva cafenele mici, dar toate mi‑au amintit de versiunile germane ale vechilor taverne ale generaţiei beat care, în tine­reţea mea, străjuiau Greenwich Village. Barurile pe care le‑am remarcat erau fie genul de localuri heavy metal în care mă aventurasem seara trecută, fie obişnuitul local de stil vechi Bierstube, fie enclave turceşti. Acestea erau luminate cu tuburi fluorescente şi populate de bărbaţi cu ochii duşi în fundul ca­pului şi tichii, care fumau în draci, beau rachiu şi apoi cafea, şi fie vorbeau conspirativ, fie se uitau în gol cu privirea celor singuratici, a celor exilaţi, a celor daţi la o parte.

Aceşti băr­baţi puteau fi văzuţi peste tot pe străzi. La fel şi grupurile de turcoaice care purtau broboade musulmane (sau, foarte rar, chador‑ul complet) şi îşi plimbau copiii în landouri sau că­rucioare‑sport şi sporovăiau neîncetat între ele. Pretutindeni erau skinhead şi fete punkiste stil Sabine, toţi raşi în cap sau cu părul făcut ţepi şi cu pomeţii împodobiţi cu tatuaje. Erau şi drogaţii care săreau în ochi — pământii la faţă, emaciaţi, cu acea expresie apatică, pierdută a toxicomanului care îşi aşteaptă următoarea injecţie.

 

  

Erau o grămadă de localuri unde se serveau chiftele arăbeşti, de mazăre, şi pizzerii ieftine şi genul de buticuri care vând paltoane milităreşti şi geci de motociclişti şi cizme grele. Cei rafinaţi, cei înstăriţi, cei au courant nu aveau loc în Kreuzberg. Kreuzbergul era ieftin. Era ordinar. Era pestriţ şi profund eterogen. Era cu adevărat boem — nu unul dintre presupusele cartiere boeme în care se mutaseră muncitorii calificaţi cu bani şi în care singurii artişti care locuiau acum erau cei foarte bogaţi. După această inspecţie scurtă, am înţeles clar că era un cartier în care se adunaseră outsiderii; unde era cu putinţă să găseşti un fel de punct de sprijin într‑o lume altfel rezervată şi dificilă.

În timpul lungii mele plimbări pe străzile înguste şi lungi n‑am putut să nu‑mi spun: Acesta este unul dintre locurile alea care oferă adăpost ieftin şi discreţie absolută tuturor nou-veniţilor. Ai putea să ancorezi aici şi să trăieşti cu foarte puţin. Ai putea să renunţi la ambiţie şi să exişti pur şi simplu. Era o tabula rasa urbană, pe care puteai să‑ţi trasezi propriul set de reguli; propriul modus vivendi pentru această perioadă din viaţă.

(Pentru fotografii și alte impresii, vedeți și circuitele prin aceeași zonă propuse de Guardian și de Metropotam)

   

 


Fragment din cronica lui Marius Chivu la volumul de poezie al Athenei Farrokhzad, ALBDINALB (citiți întrega recenzie în Dilema Veche):

Născută în 1983 la Teheran, într-o familie nevoită să părăsească Iranul pentru Suedia din motive politice, Athena Farrokhzad pune în scenă în această carte a vocilor familiei un teatru imaginar, despre condiţia dezrădăcinării şi a imposibilei întoarceri, sau, în termeni politici, despre conflictul dintre identitate şi integrare, dintre tradiţie şi revoluţie, dintre cultură şi rasă.

Deschiderea acestui poem – semnificativ inclusiv din punct de vedere formal, căci versurile sînt scrise în alb, pe bande de fond negru –, conţine premisele unui „fals dialog de bucătărie“, cum îl numeşte Svetlana Cârstean, în care sînt implicaţi imaginar o mamă, un tată, o bunică, un unchi şi un fiu, toate aceste voci deopotrivă ale revoltei şi nostalgiei, avînd fiecare o anume identitate şi o anume poziţie:

 

Familia mea a ajuns aici într-o tradiţie marxistăAlbdinalb

Mama mea a umplut imediat casa cu fleacuri de Crăciun

A cîntărit argumentele pro şi contra bradului de plastic

ca şi cum asta ar fi fost problema ei

Ziua făcea diferenţa între vocalele lungi şi scurte

ca şi cum sunetele ieşite din gura ei

ar fi putut curăţa uleiul de măsline din piele

Mama mea lăsa să curgă prin sintaxă decolorantul

De cealaltă parte a punctuaţiei silabele ei deveneau mai albe

decît o iarnă norlandiană

Mama mea ne construia un viitor bazat pe cantitatea vieţii

În boxa casei de la periferie alinia cutii de conserve

ca înainte de război

(…)

Mama mea a spus: Se pare că nu ţi-a trecut niciodată prin cap

că în numele tău îşi are originile civilizaţia

Mama mea a spus: Întunericul din pîntecele meu e singurul întuneric

pe care-l stăpîneşti…

  

Cel mai intens conflict al acestei puneri în scenă a familiei de imigranţi este cel dintre mamă şi fiică, singura a cărei voce nu se aude în carte, dar a cărei revoltă se poate citi în negativul vorbelor celorlalţi, în al căror nume ea scrie, de fapt, acest poem. Mama este personajul aparent cel mai adaptabil, dispus să uite şi să se conformeze unei alte identităţi culturale, idealul ei fiind unul domestic, nicidecum politic, astfel că împotrivirea fiicei la noul statut existenţial este privit nu doar ca o formă de nerecunoştinţă, dar chiar ca pe o decădere.

Tatăl, revoluţionarul marxist de altădată, persecutatul politic şi torturatul, recunoaşte în atitudinea fiicei o anume continuitate revoluţionară, în timp ce fiul, figură mai individualistă, pare că se plasează undeva între:

  

Tatăl meu a spus: Fratele tău s-a bărbierit înainte să-i crească barba

Fratele tău a văzut faţa teroristului în oglindă

şi a vrut o placă de întins părul cadou de Crăciun

Fratele meu a spus: Aş vrea să mor cîndva într-o ţară

unde oamenii să-mi poată pronunţa numele.

  

Bunica este vocea trecutului mereu evocat în tonuri nostalgice, un trecut care există în amintire, în timpul unui prezent mai degrabă indiferent. În fine, unchiul este dublul tatălui, cel care evocă trecutul în termenii nedreptăţii, ai violenţei şi sîngelui vărsat, fiind, în acelaşi timp, şi vocea mai apropiată fiicei absente, dar retrase să scrie poemul:

 

Unchiul meu a spus: Războiul nu a încetat niciodată

Tu ai încetat să mai fii victimă de război

Unchiul meu a spus: Nu uita că singurul lucru care contează într-o revoluţie sînt verdictele

fiicelor printre rîndurile poemelor.

  

Poemul aparţine familiei, dar tot ce spune familia poate fi folosit „la timpul cuvenit“ împotriva ei.

   

%d blogeri au apreciat: