Psihologii nu sunt poeţi

Dar unii dintre ei pot fi surse de inspiraţie. Iuliana Alexa a consemnat peste treizeci de interviuri cu psihologi şi psihoterapeuţi români, o categorie profesională discretă în societatea românească.

Intervievatoarea însăşi menţionează în prefaţa volumului: „Sunt cei care nu apar în presă, de obicei, care, prin natura meseriei, cultivă discreţia, dar care au de spus lucruri mult mai interesante şi mai importante decît cei care populează spaţiul media mainstream. Sunt cei care gândesc aplicat la realitate, care pot oferi soluţii sau care te ajută să le vezi şi singur. Cred că ei fac realmente lumea un pic mai bună şi mai deşteaptă.” Tematica interviurilor este la fel de diversă pe cît este paleta orientărilor psihoterapeutice ale profesioniştilor invitaţi: de la educaţia copiilor, la adulter, relaţiile reuşite sau nefericite, de la depresie la educarea optimismului, de la singurătate la criza vîrstei de mijloc. Prin urmare, toate temele vieţii umane, care pot pune o persoană în dificultate sau îi pot oferi resurse pentru a se dezvolta.

Un simplu interviu nu produce schimbare, dar poate confirma unele idei pe care le avem sau poate însemna acel declic care să ducă la schimbare. De exemplu, Ion Vianu subliniază că „nu există izvor mai mare de nereuşită şi amărăciune ca angajarea pe o cale care nu ţi-e proprie”(p. 114), într-o discuţie despre autenticitate, caracter şi viaţă împlinită. Pe de altă parte, Vasile Dem. Zamfirescu, vorbind despre nevroza românească, arată cum calea proprie a românilor, ca manifestare a resentimentului social general, este de a lucra nu pentru binele propriu, ci pentru răul altuia.
În contrast cu multe din comentariile psihanaliştilor (care constituie, se pare, procentul cel mai mare de terapeuţi intervievaţi), unii văd lucrurile mai simplu (şi în acelaşi timp, atît de complex!): „copiii moştenesc de la tată comportamentul sexual” (p. 106), iar atractivitatea se învaţă.

Oricare ar fi forma sub care se prezintă cunoştinţele psihologice actuale, unele lucruri sunt constante:
– Starea de bine se învaţă
– Un interior „amenajat” prin conştientizarea de sine şi acceptare previne depresia şi moderează reacţiile la stres
– Mintea şi corpul nostru transmit mesaje corecte în ceea ce ne priveşte, de cele mai multe ori, dar ţine de noi să facem interpretarea
– Iubirea se învaţă, iar inteligenţa fără emoţie nu ne duce prea departe
– Singurătatea poate fi o decizie asumată
– Fiecare perioadă social-istorică are o modă în patologie. În meniul contemporan: atacurile de panică.
– Traumele interioare sunt oportunităţi de învăţare
– Hipercontrolul este sursă de nefericire

Prin urmare….

Citește continuarea recenziei scrisa de Mihaela Butnaru pe Bookblog.ro

„Psihanaliza există!“ Vizionarismul unui psihiatru nobelizat

Ceea ce i-a atras pe mulți psihiatri spre psihanaliză, la sfîrșitul anilor 1950 și începutul anilor 1960 a fost, spune Kandel, curiozitatea ei îndrăzneață – zelul ei iscoditor. El speră că entuziasmul și succesul biologiei actuale vor reaprinde curiozitatea exploratoare a comunității psihanalitice și că disciplina unificată alcătuită din neurobiologie, psihologie cognitivă și psihanaliză va ajunge la o nouă înțelegere, mai profundă, a psihicului, scrie psihiatrul și psihanalistul Ileana Botezat-Antonescu în recenzia publicată în Observatorul cultural.

  

L-am cunoscut pe Eric Kandel în anul 2000 – povestește specialista în sănătate mintală -, cu ocazia unui congres de psihiatrie desfășurat la Stockholm, unde a prezentat o comunicare despre memoria implicită și declarative și despre bazele ei moleculare, pe care le demonstrase experimental. Pentru aceste descoperiri, alături de alte contribuții fun­damentale în neuroștiințe, tocmai căpătase Premiul Nobel pentru Medicină.

Or, la acea dată, psihanaliza din România abia se punea pe picioare. Decalajul istoric și tehnologic, obstrucția psihanalizei și a psihoterapiei, în general prin arbitrariul deciziilor politice și chiar represive (vezi interzicerea activității facultății de psihologie și a altor instituții din domeniul educației timp de 8 ani) luate de către cuplul dictatorial ceaușist, toate acestea mă făceau să mă simt ca un copil la grădiniță față în față cu un om de știință.

Mi-am învins acea stare de inferioritate și, la recepția care s-a organizat în aceeași seară pe celebra corabie a vikingilor recuperată din adîncurile mării și transformată în muzeu, am intrat în discuție cu acest omuleț care s-a dovedit a fi  bonom și lipsit de orice urmă de aroganță, lucruri la care te-ai fi așteptat din partea unui premiant Nobel.

M-am prezentat, i-am spus cîteva cuvinte despre psihanaliza și psihoterapia din România și l-am întrebat plină de curiozitate: „De ce ați hotărît să părăsiți psihanaliza pentru cercetarea în neuroștiințe?“, la care el mi-a răspuns simplu: „Pentru a dovedi că psihanaliza există!“.

Această întîlnire tulburătoare a constituit o dovadă pentru mine că procesul de formare psihanalitică în care mă aflam atunci reprezenta un alt nivel de dezvoltare al identității mele profesionale, de psihiatru, care urma să mă poarte către un viitor fascinant: acela în care se vor face pași din ce în ce mai numeroși în descifrarea suportului biologic molecular și a conexiunilor funcționale între neuroni, care susțin viața psihică. (…)

Citește continuarea recenziei în Observatorul cultural.