Tag Archive: Hotul de umbre



Hotul de umbreDespre cate tipuri de iubire e vorba in Hotul de umbre? Exista o alegorie, o fabula acolo?

M.L.: Am vrut sa scriu despre o prietenie puternica, despre acea prima dragoste pe care, orice s-ar intampla, o vei tine minte toata viata, despre iubirea unei mame pentru fiul ei si despre iubirea copilului pentru mama lui.

E vreo urma autobiografica in vocea acestui baietel care fura umbrele celor din jur?

M.L.: Sunt un om prea discret ca sa scriu despre mine insumi, dar, ca orice scriitor, cred ca exista intotdeauna elemente autobiografice, mai mult sau mai putin constiente, care se strecoara in romanele mele. Cu siguranta, exista ceva din propria mea copilarie in protagonistul din Hotul de umbre, dar am realizat asta abia dupa ce am terminat de scris cartea. Si, ca sa fiu sincer, nu-mi amintesc sa fi fost un elev atat de silitor ca naratorul din romanul meu. Probabil ar trebui s-o intreb pe mama

Unul dintre cele mai frumoase pasaje din carte e acela in care Cléa, fetita surdomuta, il intreaba pe hotul de umbre daca umbra ei are o voce frumoasa. Ce semnifica „umbra“ in romanele dumneavoastra?

M.L.: Un suflet, cred, sau oglinda unui suflet, o voce capabila sa spuna toate lucrurile pe care noi nu le-am spus niciodata.


Baietelul din carte are vreo legatura cu eroul lui Salinger din De veghe in lanul de secara? Uneori, cei doi „vorbesc“ la fel…

M.L.: Daca vi se pare asa, ma bucur. E un mare compliment, pentru ca eu il admir mult pe Salinger.

Fragment din interviul publicat de revista Psychologies.

  


Dintre romancierii francezi contemporani, Marc Levy se poate lăuda cu statutul de “cel mai citit”. În  Hoțul de umbre, cunoscutul autor scrie despre despărţirea de copilărie a unui personaj aflat în clasa a şasea. Romanul este prefaţat de un citat din Shakespeare – „Există oameni care nu îmbrăţişează decât umbre; aceştia nu cunosc decât umbra fericirii”, amintește ziarul Ring.

  

  

  

Iată și un fragment din cel mai recent roman al lui Marc Levy:

Panoul ruginit atârna de acelaşi lanţ. Din Trecerea interzisă, nu se mai vedeau decât e‑urile şi i‑urile. Am păşit peste el, am împins uşa de fier a cărei broască — roasă de aerul sărat — dispăruse de multă vreme şi am urcat pe scară, până la balconul de veghe. Treptele parcă se micşoraseră, eu le ţineam minte mai înalte. M‑am căţărat pe scăriţa mobilă ce ducea în cupolă. Geamurile acesteia erau intacte, însă negre de murdărie. Le‑am şters cu pumnii şi mi‑am aruncat ochii prin cele două cercuri pe care le făcusem, două cercuri ca un binoclu întors spre trecut.

Deodată, m‑am împiedicat de ceva. Pe podea, sub un strat de praf, am descoperit o cutie de lemn. Am îngenuncheat şi am deschis‑o. Înăuntru, am găsit un zmeu foarte vechi. Armătura acestuia era neatinsă, dar aripile de vultur se aflau într‑o stare foarte proastă. Am luat pasărea în braţe şi i‑am mângâiat, cu mii de precauţii, aripile. Părea atât de fragilă. Apoi m‑am uitat în fundul cutiei şi mi s‑a tăiat respiraţia. Un firişor de nisip încă mai închipuia conturul unei jumătăţi de inimă. Alături, stătea o foaie de hârtie făcută cornet. Am desfăcut‑o şi am citit:

Te‑am aşteptat patru veri la rând. Nu ţi‑ai ţinut promisiunea, nu te‑ai mai întors niciodată. Zmeul a murit, l‑am îngropat aici; cine ştie, poate că ai să‑l găseşti într‑o bună zi.

Biletul era semnat Cléa.

Patruzeci de metri. Sfoara fusese înfăşurată, cu perfectă minuţiozitate, pe mosor. Am coborât pe plajă, mi‑am întins vulturul pe nisip şi i‑am reasamblat beţişoarele. Am verificat nodul care ţinea la un loc piesele componente, am desfăşurat cinci metri de sfoară şi am început să alerg împotriva vântului.

Aripile vulturului s‑au umflat. Pasărea a pornit spre stânga, a virat la dreapta şi s‑a înălţat spre cer. Am încercat să fac „S”‑uri şi „8”‑uri perfecte, dar pânza găurită răspundea cu greu la comenzile mele. Am mai desfăşurat puţină sfoară, iar zmeul s-a înălţat şi mai mult. Umbra lui făcea zigzaguri pe nisip, iar dansul ei mă îmbăta. Şi m‑am simţit luat în stăpânire de râsul acela incontrolabil, un râs care se auzea din străfundul
copilăriei mele, un râs neasemuit, cu timbru de violoncel.

Ce se întâmplase cu micuţa mea confidentă de o vară, cu fetiţa căreia îi destăinuisem toate secretele mele, pentru că nu le putea auzi?

Am închis ochii… Alergam cu răsuflarea tăiată, traşi de vulturul nostru care deschidea alaiul. Tu te pricepeai mai bine decât oricine să‑l înalţi, iar oamenii care se plimbau pe plajă se opreau de multe ori în loc, ca să‑ţi admire îndemânarea. De câte ori nu te‑am luat de mână chiar în locul ăsta? Ce s-a întâmplat cu tine? Unde trăieşti acum? Pe ce plajă îţi petreci verile?

   


Marc Levy este cel mai bine vândut autor francez contemporan, dar acest lucru nu l-a împiedicat să aleagă să trăiască, de 10 ani încoace, oriunde, mai puţin în Franţa. Romanul „Hoţul de umbre”, publicat în Franţa în 2010, tocmai a apărut la Editura Trei, aşa că România liberă a profitat de ocazie pentru a-i punee autorului câteva întrebări.

     
Ce semnifică această metaforă: „a fura umbra celorlalţi”?
M.L:
Cred că, într-un anumit sens, Hoţul de umbre e o carte alegorică, şi are câteva metafore, nu ştiu însă dacă ele trebuie explicate. Nu de către mine, oricum. Am vrut să spun, de fapt, că nu suntem întotdeauna atenţi unii cu alţii, că nu ne pasă suficient de cei pe care declarăm sus şi tare că-i iubim. De multe ori nu suntem atenţi la acele mici semne care sunt extrem de importante atunci când cuvintele nu mai sunt de-ajuns pentru a exprima ce e în interiorul nostru. Iubirea e făcută din lucruri extrem de mărunte.

Avem nevoie, din când în când, de vocea unui copil pentru a spune adevăruri simple sau dureroase?
M.L:
Poate că asta e, de fapt, vocea copilului care există în fiecare dintre noi. E important să nu pierdem acel copil când ne maturizăm. Şi, în fond, de ce l-am alunga din noi, din moment ce toată lumea ştie că adevărul iese la suprafaţă cel  mai adesea prin gura unui copil?

Care e mesajul esenţial al cărţii?
M.L:
Foarte mulţi dintre cititorii acestei cărţi mi-au scris mărturisindu-mi că au trăit experienţe similare cu aceea despre care eu vorbesc în Hoţul de umbre. Că au trăit, ca o coincidenţă stranie, sentimente şi situaţii pe care le descriu ca făcând parte din viaţa personajelor cărţii. Eu nu scriu niciodată pentru a transmite un mesaj, pur şi simplu, scriu.

V-aţi gândit la „Micul prinţ“ al lui Saint-Exupéry când aţi scris „Hoţul de umbre”?
M.L:
Nu m-am inspirat propriu-zis din Micul prinţ – deşi îl admir mult pe Saint-Exupéry – dar pot să înţeleg de ce v-aţi gândit la el citind „Hoţul de umbre„. Sau poate că eu m-am gândit la cartea lui Saint-Exupéry când am scris acest roman, nu ştiu precis să vă spun. Oricum, Micul prinţ a fost o sursă de inspiraţie pentru multe lucruri şi momente din viaţa mea.

   

Citește întregul interviu în România Liberă.

  


Iată‑mă în faţa lucarnei. Stau cât se poate de drept, ca să privesc răsăritul lunii pline, a cărei lumină se aşterne pe scândurile podului. Se văd până şi particulele de praf ce plutesc în aer: asta îi dă locului o anumită pace. E atâta linişte aici. În seara asta, înainte să se întoarcă mama, m‑am dus în fostul birou al tatei ca să caut tot ce era de citit despre umbre.

Definiţia din enciclopedie era cam complicată, dar, mulţumită ilustraţiilor, am putut afla o mulţime de chestii despre felul în care puteai să le faci să apară, să le deplasezi sau să le orientezi. Stratagema trebuia să funcţioneze de îndată ce luna avea să se situeze pe axa lucarnei. Pândeam, nerăbdător, acel moment, sperând ca ea să fie în locul care trebuie, înainte să se sfârşească episodul serialului urmărit de mama. În sfârşit, s‑a produs fenomenul pe care îl aşteptam. Drept în faţa mea, am văzut umbra care se întindea pe scândurile podului. Am tuşit uşor, mi‑am luat inima în dinţi şi am afirmat cu tărie faptul de care, de acum, eram sigur.

  

   

   

— Tu nu eşti umbra mea!

Nu sunt nebun şi mărturisesc că m‑au trecut toţi fiorii când am auzit răspunsul şoptit al umbrei.

— Ştiu.

Tăcere mormântală. Atunci am continuat, cu gura uscată şi cu un nod în gât.

— Eşti umbra lui Marquès, nu‑i aşa?

— Da, așa e, mi‑a şoptit ea la ureche.

Când umbra îmi vorbeşte, e cam ca atunci când îţi răsună o melodie în cap: nu există niciun muzicant, însă auzi totul într‑un mod atât de real, încât ai putea jura că lângă tine cântă o orchestră nevăzută. Efectul este exact acelaşi.

— Te implor să nu spui nimănui, m‑a rugat umbra.

— Ce cauţi aici? De ce eu? am întrebat îngrijorat.

— Am evadat, nu ţi‑ai dat seama?

— De ce ai evadat?

Ştii tu ce înseamnă să fii umbra unui imbecil? Este ceva imposibil de îndurat. Şi aşa îmi era greu când era el mic, dar acum, cu cât creşte, cu atât îl suport mai puţin. Celelalte umbre şi în special a ta râd de mine. Dacă ai şti ce noroc are umbra ta şi dacă ai şti cât de arogantă e cu mine… Şi, toate astea, pentru că tu eşti altfel.

— Sunt altfel?

— Uită ce ţi‑am spus. Celelalte umbre cred că n‑ai de ales: eşti umbra unei singure persoane, şi, asta, pentru totdeauna. Pentru ca soarta ta să devină mai bună, ar trebui ca acea persoană să se schimbe. Cu Marquès, pot spune că viitorul care mă aşteaptă nu e dintre cele mai glorioase. Îţi imaginezi cât am fost de surprinsă când am simţit că mă pot desprinde de el atunci când i te‑ai aşezat alături? Tu ai o putere extraordinară, aşa că n‑am stat nicio clipă pe gânduri: era momentul s‑o iau la  sănătoasa. Am profitat puţin de faptul că eram mai mare, dar am toate scuzele, doar sunt umbra lui Marquès. Am împins‑o puţin pe a ta şi i‑am luat locul.

 

  

   

— Şi cu umbra mea ce‑ai făcut?

— Tu ce crezi? Trebuia să se agaţe şi ea de ceva, aşa că a plecat cu fostul meu proprietar. În momentul ăsta, îmi închipui că face un booot!

— E o porcărie ceea ce i‑ai făcut umbrei mele! De mâine, te duc înapoi lui Marquès şi mi‑o recuperez pe a mea.

— Te rog, lasă‑mă să rămân cu tine. Vreau să ştiu şi eu cum e să fii umbra unui tip de treabă.

— Eu sunt un tip de treabă?

— Poţi deveni.

— Nu, e cu neputinţă să te păstrez. Până  la urmă, oamenii or să‑şi dea seama că e ceva în neregulă.

— Nu sunt ei, oamenii, atenţi nici la semenii lor, aşa că, despre umbre, ce să mai vorbim?… Şi apoi, e în firea mea să rămân în umbră. Cu puţin antrenament şi cu puţină complicitate, o să ne descurcăm.

— Dar tu ai cel puţin de trei ori înălţimea mea.

— N‑o să fie întotdeauna aşa, e doar o chestiune de timp. Să zicem că, până mai creşti, va trebui să rămâi şi tu ceva mai în umbră, dar, după ce ai să termini de crescut, eu o să fiu aceea care o să te trag la lumină.
Gândeştete, e un avantaj straşnic să ai umbra unui tip mare. Fără mine, nu te‑ai fi prezentat niciodată la alegerile pentru şefia clasei. După părerea ta, cine ţi‑a dat încredere în tine?

— Tu m-ai împins de la spate?

— Cine altcineva? s‑a destăinuit umbra.

Deodată, am auzit glasul mamei, care mă întreba, de la picioarele scării care urcă în pod, cu cine Dumnezeu vorbesc. I‑am răspuns, fără să stau pe gânduri, că vorbesc cu umbra mea. Ea mi‑a replicat, evident, că aş face mai bine să mă duc la culcare, în loc să spun prostii. Adulţii nu te cred niciodată când le destăinuieşti lucruri serioase.

  

Fragment din HOȚUL DE UMBRE de Marc Levy   

  

%d blogeri au apreciat: