Weekendul Saptamanii Psi: filosofie & psihanaliza; cuplu & divort

In acest weekend, atelierele Saptamanii Psi tintesc atat aspecte practice (somatizari, divort) ale vietii cotidiene, dar si momente esentiale din istoria psihologiei autohtone.

Toate intalnirile se vor desfasura in librariile retelei Carturesti, iar intrarea va fi libera. Workshopurile de vineri debuteaza la 18.30, iar atelierul de sambata de la Brasov incepe de la ora 11. Nu uitati: pana la finele acestei saptamani, cartile de psihologie ale Editurii Trei vor fi reduse cu 25% in toata reteaua Carturestilor. Iata si atelierele de vineri si sambata:

 

• Bucuresti (Verona): Saptamana Psi se incheie in Capitala cu un eveniment special dedicat Psihanalizei si filosofiei.
 Psihanalistul (si directorul general al Ed. Trei) Vasile Dem. Zamfirescu va fi secondat de patru muschetari ai filosofiei: Leonid Dragomir (cel care l-a intervievat in recenta carte De la filosofie la psihanaliza si retur), Valentin Protopopescu si Dorin-Liviu Bitfoi (jurnalisti versati in psihanaliza aplicata) si Horia Patrascu, adept al Terapiei prin Cioran. Intalnirea va fi si un bun prilej de a discuta cartea profesorului Zamfirescu ÎN CĂUTAREA SINELUI, care tocmai a aparut intr-o a treia editie.
• Cluj-Napoca (Iulius Mall): De ce dragostea este atat de grea?, se intreaba
 Adela Moldovan, psihoterapeut de orientare cognitiv-comportamentala. Tot din aceeasi bransa psihologica vine si celebrul Aaron Beck, tradus la Ed. Trei cu o carte ce ne vorbeste despre necesitatea tolerentei si compromisului in cuplu, Iubirea nu e de ajuns.
• Constanta: Psihologii Iulia Ciorbea, Catalin Nedelcea, Nina Petre si Victoria Pana aduc in discutie un eveniment de viata care a devenit tot mai des odata cu occidentalizarea stilului nostru de viata: Divortul. Cine sufera mai mult?
• Brasov (vineri): De la psihic la fizic si inapoi. Simptomele si boala din viata noastra vor fi aduse in discutie de Laura Teodora David, lector de psihologie la Universitatea ”Transilvania” și psihoterapeut cu formare in psihodrama.
• Brasov (sambata, de la 11.00): O privire asupra Contributiilor la dezvoltarea psihologiei romanesti vor
 arunca doua personalitati ale psihologiei autohtone: Mihai Anitei, presedintele Colegiului Psihologilor din Romania și Marcela Rodica Luca, profesor universitar la Universitatea ”Transilvania”.

   

EFECTUL CIORAN: terapia gândirii negative

O lectură din Emil Cioran provoacă mereu în cititor stări ambivalente, contradictorii. Nu înţelegem de ce un autor considerat în mod unanim (şi superficial) un pesimist şi un nihilist radical poate insufla o euforie şi o exuberanţă care au asupra spiritului efectul unui balsam tonifiant.

În ultima sa carte, recent apărută la Editura Trei (Terapia prin Cioran. Forța gândirii negative), Horia Pătraşcu ne furnizează atît o reconstruire a parcursului proiectului de doctorat al lui Cioran, cît şi o explicaţie revelatoare a acestei aparente contradicţii (în general lichidată prin eticheta lapidară a efectului Cioran), instruindu-ne în mod magistral asupra izvoarelor fascinaţiei textelor cioraniene. Meritul autorului, printre altele, este acela de a demola adînc înrădăcinatele prejudecăţi interpretative cu care cititorii lui Emil Cioran au fost obişnuiţi pînă acum, şi anume acelea ce ne livrează un Cioran certat cu filozofia (nu doar cu viaţa!), un Cioran gînditor antisistematic şi paradoxal.

Horia Pătraşcu spulberă definitiv acest clişeu:

„Ideea că imediat după terminarea facultăţii Cioran a fugit, în urma multor nopţi de nesomn, din gospodăria ordonată a filozofiei în pădurile literaturii, misticii şi poeziei, unde s-a sălbăticit se dovedeşte a fi doar un mit“ (p. 50).

Aflăm aşadar că Emil Cioran, din contră, a elaborat un sistem de gîndire coerent, o noologie, o psihologie a sentimentelor spirituale, metafizice ale omului, că a catalogat cu cea mai mare subtilitate analitică aceste sentimente, menţinîndu-se, de-a lungul anilor şi al operelor sale, cît se poate de fidel propriilor categorii interpretative. Autorul ne aminteşte şi de marea înrîurire pe care Henri Bergson a exercitat-o în plăsmuirea gîndirii cioraniene, un alt fapt trecut cu vederea în mod inexplicabil de către majoritatea exegeţilor.

Meritul acestei cărţi este, însă, acela de a constitui un instrument cît se poate de real şi de practic în vederea exercitării unei terapii spirituale prin aşa-zisa gîndire negativă. În epoca actuală a hipertrofiei gîndirii pozitive şi a proliferării tiranice a tot felul de manuale de dezvoltare personală (self-help), autoeducare şi motivare, nu ne mai este îngăduit să ignorăm prezenţa constantă şi paradoxală a unui fenomen ce capătă proporţii din ce în ce mai îngrijorătoare şi care cuprinde toate păturile sociale: este vorba de fenomenul depresiei. Horia Pătraşcu nu eludează acest paradox, din contră, el ne propune atît o analiză lucidă a acestei realităţi descumpănitoare, cît şi o soluţie viabilă, de-a dreptul revoluţionară: terapia prin Cioran.

Citiți întreaga recenzie în Observatorul cultural

    

În căutarea tatălui bun

Trăirea originară a lui Vasile 
Dem. Zamfirescu, sentimentul său fundamental, pare să fie căutarea părintelui bun, a tatălui drept, a celui care răspunde cu iubire iubirii, cu adevăr adevărului şi cu bine binelui.

 

E ceea ce-l face să-l caute pe Noica şi să intre în lumea lui, supunându-se la nenumărate cazne pentru a afla în realitate idealul sinelui – Tatăl cel drept. Un tată bun, spre deosebire de cel real care i-a trezit puternice sentimente de aversiune, un tată care l-a făcut să-şi descopere ideea, dar care îşi dezvăluie la rândul său părţile sale de subiectivism, arbitrariul din spatele atitudinilor şi relaţionărilor sale.

Este ceea ce-l face să prefere să nu recunoască existenţa lui Dumnezeu mai curând decât să accepte un Dumnezeu rău, un Tată ceresc rău, origine primă a tuturor nedreptăţilor vieţii şi în primul rând a nedreptăţii supreme, moartea. De aceea, Vasile Dem. Zamfirescu va vorbi despre o „nedreptate ontică“, altfel spus o nedreptate pentru care nimeni nu poate fi tras la răspundere, o nedreptate unde nu există vinovat, ci doar victime.

Putem descifra în felul în care Vasile 
Dem. Zamfirescu rezolvă problema metafizică a răului şi o „răzbunare“ – inconştientă – exprimată indirect prin anihilarea, prin aneantizarea, prin „uciderea“ Tatălui ceresc, presupus nedrept. Fiindcă este nedrept, Tatăl ceresc este „ucis“ în această proclamare a unei nedreptăţi ontice, lipsite de cauză.

În acelaşi castel „pur“ al spiritului nicasian Vasile Dem. Zamfirescu face experienţa destructurării unei prietenii „absolute“, cea cu Gabriel Liiceanu, veche de douăzeci de ani, ca urmare a unei referinţe sarcastice a autorului Jurnalului de la Păltiniş la adresa lui, nedreptate dureros resimţită. (Din nefericire pentru cazuistica psihologică, filosofică, dar şi pentru literatura epistolară, nu avem publicat schimbul de scrisori dintre cei doi mari prieteni din momentul producerii rupturii. Îi rugăm pe această cale pe distinşii noştri scriitori să se mai gândească o dată asupra refuzului de publicare a acestor preţioase documente, deosebite, suntem siguri, şi prin valoarea lor literară). Deşi Noica nu este direct responsabil pentru acest episod, totuşi, dat fiind că încuraja competiţia între discipoli, se poate spune că, într-o anumită măsură, a creat condiţiile producerii lui.

Intenţia fundamentală a lui Vasile Dem. Zamfirescu, de a găsi în cultură, în spirit ceea ce nu a găsit în viaţă – dreptatea – este contrazisă de realitatea de la faţa locului. Episodul traumatic al nedreptăţii relaţiei cu tatăl real nu-şi găseşte „rezolvarea“ în această evaziune spirituală, culturală. Dimpotrivă, Vasile Dem. Zamfirescu vede cum pereţii de cleştar palpită viu, visceral, umoral şi cum aerul îngheţat al culturii de performanţă miroase greu a sânge, fiere şi flegmă.

De aceea, următorul pas al lui Vasile Dem. Zamfirescu va fi să se reîntoarcă la viaţă, să dovedească rădăcinile organice ale acestei construcţii, să deconspire „impuritatea“ spiritului. Pe lângă interesul clar, teoretic, putem citi aici şi o formă de răzbunare a dezamăgirilor suferite. Vasile Dem. Zamfirescu însuşi interpretează „despărţirea de Noica“ drept un nou act de revoltă împotriva părintelui. Despărţirea constă în alegerea psihanalizei ca domeniu de expertiză, prin urmarea unei analize personale cu Eugen Papadima şi, finalmente, prin îmbrăţişarea profesiei de psihanalist.

O răzbunare pe faţă, câtă vreme pentru Noica psihanaliza şi psihologia – al căror obiect de studiu este „sufletul“, „sufleţelul“ – erau discipline demne de tot dispreţul. În rezistenţa lui Noica faţă de psihanaliză se poate intui prezenţa a ceva ascuns, ascuns pe care Vasile Dem. Zamfirescu l-ar putea aduce la iveală, iar aici întâlnim cea de-a doua răzbunare: distrugerea celei mai dragi credinţe a lui Noica, credinţa în Spiritul pur.
În sfârşit, prin psihanaliză, Vasile Dem. Zamfirescu se întoarce spre sine însuşi, unde are ultima surpriză în privinţa nedreptăţii. Constată că el însuşi este nedrept, că el însuşi se comportă injust şi copilăreşte faţă de semenii săi, mai ales faţă de partenerele lui, pe care vrea mereu să le pună în inferioritate.

În străfundul său, rezultă în urma analizei, crede că totul i se cuvine, că, precum un copil, el trebuie doar să primească şi să nu dea nimic înapoi. Dar a primi fără să dai este una din originile nedreptăţii, cealaltă fiind reprezentată de indisponibilitatea de a primi, de a accepta, de un exces de „donaţie“. Cu această descoperire a „tatălui nedrept“ din el însuşi, a obiectului internalizat, începe procesul de maturizare a sinelui – finalitate a demersului psihanalitic.

Vasile Dem. Zamfirescu alege psihanaliza întrucât îi permite să parcurgă în ambele sensuri drumul dintre viaţă şi spirit/ cultură, permiţând o bună perspectivă asupra rădăcinilor culturii în solul, uneori noroios, al vieţii, dar şi asupra subţirilor nervuri care-i transportă seva înspre delicata-i eflorescenţă.

Fragment din recenzia lui Horia Pătrașcu din revista Cultura

la volumul DE LA FILOSOFIE LA PSIHANALIZĂ ȘI RETUR

      

 

Top 15 noutăți la Bookfest 2014

Grupul Editorial Trei sărbătoreşte 20 de ani la Salonul Internaţional de Carte Bookfest 2014, în perioada 28 mai – 1 iunie 2014, cu lansări de carte şi noutăţi editoriale.

Cărţi editurilor Trei, Pandora M şi Lifestyle Publishing au reducere de până la 30%. De asemenea, peste 50 de titluri vor avea un preţ promoţional de 10 lei. 
Ne găsiţi la Romexpo, în pavilionul C1, standul A16.

Sperând să vă deschid apetitul, iată un TOP 15 al celor mai proaspete apariții din primăvara editorială (catalogul cu toate noutățile, aici: catalog_TREI_bookfest_2014).   

  

            

15. Oraşul abisului de Alaistair Reynolds, carte galonată cu Premiul British SF Association 2002. Oraşul Abisului a cunoscut o utopie de 200 de ani, o „Belle Epoque“ în care tehnologia a avansat până la un stadiu în care implanturile şi nanotehnologia făceau nemurirea viabilă. Apoi a sosit Epidemia Fuziunii….

14. Spune-mi adevărul, doctore!. Răspunsuri uşor de înţeles la cele mai importante şi mai dificile întrebări legate de sănătate de Dr. Richard Besser cu Jeanne Besser. Zdrobind 68 de mituri medicale, autorul răspunde la chestiuni de tipul: Telefoanele mobile cauzează cancerul? Pot să răcesc dacă stau în ploaie? Băuturile carbogazoase îngrașă?… și câte și mai câte!

13. Operaţiunea Serüven. Doi diplomaţi turci la Paris de Stanislas Pierret & Arnaul Littardi. Intriga e cam așa: Ahmed şi Sinan, doi diplomaţi recunoscuţi şi apreciaţi, sunt trimişi în misiune la Paris, pentru a organiza un gradions eveniment cultural de sărbătorire a aderării la UE, eveniment sabotat în mod tragic-comice de potrivnicii aderării. Și la Bookfest, se lasă cu un eveniment (de lansare)!

12. Reţete împotriva îngrijorării. O abordare prin joc a anxietăţii şi fricii copiilor de Lawrence Cohen. O carte scrisă de autorul Rețetelor de jocuri care spune că a constatat ”o creştere semnificativă a numărului de copii care au venit la terapie din cauza fricii, anxietăţii, îngrijorării sau perfecţionismului” și care crede că am putea vorbi chiar de o epidemie…

11. Să nu te întorci niciodată! de Lee Child. „Nimeni nu-l egalează pe Reacher, un împătimit al acţiunii şi al situaţiilor periculoase. Deviza lui: M-am antrenat să transform frica în agresiune.“, scrie Kirkus Review. Versiunea cinematografică a seriei Jack Reacher a fost lansată în decembrie 2012, avându-l pe Tom Cruise în rolul principal.   

  

  

10. De la Filosofie la Psihanaliză & retur. Dialoguri cu Vasile Dem. Zamfirescu consemnate de Leonid Dragomir. ”A relaţionat tensionat cu pater-ul simbolic şi de substituţie care a fost Noica. A învăţat germana şi, deşi a tradus din Immanuel Kant, a făcut-o ca un preambul la tălmăcirea marilor texte din Freud şi Jung. A ales etica în locul logicii şi psihanaliza în detrimentul ontologiei. Exact pe dos de cum ar fi preferat conu’ Dinu”, îl descrie Observatorul cultural pe ”eroul” acestei istorii intelectuale.

9. Locuri întunecate de Gillian Flynn (pe care o știți deja din Fata dispărută). „Plasat într-un decor sumbru din Midwest, romanul descrie existenţa sordidă a indivizilor lipsiţi de moralitate într-un stil la fel de fascinant precum cel al lui Truman Capote în Cu sânge rece.”, aprecieză Daily Mail.

8. De 19 ori Katherine de John Green. După Căutând-o pe Alaska, autorul vine cu o nouă poveste plină de umor și de replici deștepte. ”Umorul nebun emană de pretutindeni, de la discuţiile între adolescenţi la observaţiile erudite.“, recenzează teenreads.com. E o carte în care personajul principal vrea să demonstreze Teorema Fundamentală a Previzibilităţii Katherinelor. Hm!

7. Douăzeci şi patru de teste despre iubire şi sexualitate de Louis Janda. Care sunt ingredientele necesare pentru formarea unui cuplu armonios? Ce fel de prejudecăţi pun în pericol împlinirea sexuală? Și cum pot fi prezise şansele pentru o relaţie durabilă? Aflați răspunsurile completând cele 24 de teste (validate științific) propuse de psihologul american.

6. Terapia prin Cioran. Forţa gândirii negative de Horia Pătraşcu. ”Cartea explică într-o manieră convingătoare aproape inexplicabilul: cum îşi obţine gândirea negativă, reprezentată, printre alţii, de Cioran, efectul pozitiv, precum şi modul în care gândirea pozitivă, la modă astăzi, îşi ratează scopul de a învinge depresia”, observă psihanalistul Vasile Dem. Zamfirescu.   

 

  

5. La revedere acolo sus de Pierre Lemaitre, un autor care știe toate trucurile pentru a te prinde în lațul său narativ. „Povestitor înnăscut, Lemaitre conduce abil firul acţiunii şi răsturnările de situaţie. Fiind totodată un omagiu adus lui Dumas şi Balzac, se citeşte pe nerăsuflate”, scrie Les Echos.

4. Românii la psiholog: Interviuri cu psihologi şi psihoterapeuţi consemnate de Iuliana Alexa. Redactorița-șefă de la ediția românească a revistei Psychologies discută despre cuplu, maturizare, parentaj și psihoterapie cu 27 de nume importante ale psihoterapiei românești (Ion Vianu, Irina Holdevici, Vera Șandor, Diana Vasile), dar, ca un bonus, și cu 9 somități din Occident (Franz Ruppert, Nossrat Pesseschkian etc.).

3. Fiul cel bun de Pascal Bruckner. Un surprinzător roman-confesiune: în fiecare seară, sub privirea iubitoare a mamei, ”fiul cel bun” se roagă la Dumnezeu ca tatăl lui să moară. De ce? Pentru că este un soţ violent şi pervers, un antisemit patologic. Fiul său va face totul pentru a nu-i semăna.Va fi studentul lui Jankelevitch şi al lui Barthes, un tată iubitor şi un scriitor de succes…

2. Minţi conducătoare. Istorii de viaţă ale liderilor mondiali a celebrului psiholog american Howard Gardner. Lucrarea psihologului de la Harvard nu este o banală carte despre leadership, ci o abordare nuanțată a traseului, charismei și influenței mai multor lideri ce-au marcat secolul XX: Margaret Mead, J. Robert Oppenheimer, Papa Ioan al XXIII-lea, Martin Luther King Jr., Margaret Thatcher, Mahatma Gandhi etc.

1. EPIC. Legende fantasy de John Adams. Aveți acum traducerea unei antologii de zile mari cu nume impresionante. „O vitrină excelentă a tot ce are mai bun literatura fantasy actuală“, punctează Publishers Week. Îi veți regăsi aici pe George R. R. Martin, Terry Brooks, Ursula K. Le Guin, Robin Hobb, Orson Scott Card, Tad Williams ş.a. Cu acest volum (și cu alte două la fel de noi – vezi aici), Editura Trei lansează o nouă colecție de literatură FANTASY 🙂  

 

Terapia prin Cioran. Cum poate fi fericit cel care „s-a născut trist“?

”Cartea lui Horia Pătraşcu explică într-o manieră convingătoare aproape inexplicabilul: cum îşi obţine gândirea negativă, reprezentată, printre alţii, de Cioran, efectul pozitiv, precum şi modul în care gândirea pozitivă, la modă astăzi, îşi ratează scopul de a învinge depresia, tot mai răspândită în lumea contemporană”, scrie Vasile Dem. Zamfirescu în prezentarea cărții din care redăm, mai jos, câteva pasaje:

Sentimentul reconfortant, tonic pe care-l încearcă cititorul lui Cioran (inexplicabil din punctul de vedere al unei gândiri pozitive pentru care negativul nu ne poate umple decât de gânduri negre, fiind natural respins de orice om normal) provine din faptul că se simte de la bun început acceptat, din faptul că nu mai este constrâns să-și schimbe lumea sau personalitatea sa, așa cum este ea constituită, în sfârșit din faptul că își vede exprimate — și prin aceasta validate ca sentimente general-umane! — sentimentele și gândurile taxate în mod obișnuit drept „pesimiste“, „nihiliste“ sau „mizantrope“.

Cititorul lui Cioran nu mai este constrâns să facă un transplant de personalitate pentru a putea trăi, nu mai este nevoit să-și schimbe conștiinţa sa asupra lumii pe una mai bună; el află, cu bucurie, că felul său de a resimţi lumea, de a se raporta la lume, este funcțional, este viabil și că tipul său de personalitate este înzestrat pentru o deschidere a fiinţei înspre sensul ei tot atât de bine, dacă nu chiar și mai bine, decât celelalte tipuri de personalitate. Însă lucrul cel mai de preţ pe care-l transmite Cioran este că omul poate fi fericit în chiar condiţiile conștiinţei sale lucide și tragice asupra vieţii, că bucuria nu presupune în mod necesar spălarea creierului, amputarea oricărui gând negativ sau îngroparea capului în faţa oricărei realităţi inconvenabile.

Trebuie să recunosc faptul că o asemenea „învăţătură“ cioraniană rămâne ascunsă, oricât de evident și explicit ar fi ea exprimată în cuprinsul scrierilor sale. M-a mirat să văd că ea nu a reușit să traverseze centura de prejudecăţi care înconjură — oricât de strălucite — minţile cititorilor și exegeţilor săi. Prejudecata de o redutabilă tradiţie conform căreia nu trebuie să gândești negativ, la limită să nu mai gândești deloc, pentru a fi fericit… „Fericiţi cei săraci cu duhul“ sau ecuaţia „conștiinţă — suferinţă“, ori „inima înţeleptului este casa tristeţii, a nerodului este casa veseliei“, ca și tehnicile actuale de așa-numită „dezvoltare personală“ bazate — precum injecţiile estetice practicate astăzi — pe efectul paralizant asupra activităţii cogitative, sunt doar câteva exemple de „informaţii“ prin care suntem condiţionaţi să respingem de plano asocierea gândire negativă–fericire. Suntem atât de convinși în acest sens, încât trecem cu vederea sau dăm repede uitării evidenţele care ne contrazicaceste prejudecăţi, așa cum se întâmplă în cazul lui Cioran.

O asemenea prejudecată ne face să nu vedem decât o jumătate a filosofi ei lui, aceea în care e vorba despre disperare, tristeţe, durere și suferinţă, și să rămânem orbi la cealaltă jumătate — în care vorbește despre fericire, bucurie și extaz, despre posibilitatea de a transfigura disperarea în beatitudine, despre modurile în care putem obţine cele mai mari bucurii spirituale. Din cauza acestor prejudecăţi nu vedem toată extazologia elaborată de Cioran, indenegabilă, clasificările extrem de nuanţate ale extazelor și trăirilor extatice.

De altfel, întreaga filosofie cioraniană poate fi pusă sub semnul unei întrebări majore: cum poate fi fericit cel care „s-a născut trist“, cel al cărui orizont afectiv și spiritual este astfel constituit încât să perceapă cu o luciditate deplină nimicnicia și zădărnicia lumii și a vieţii, prezenţa suferinţei, a bolii și a morţii? Cum poate fi fericit aici, în această lume, cel care este convins de nimicul ei?

  

 

Traumatismul nașterii la români

Cartea profesorului Vasile Dem. Zamfirescu, Nevroză balcanică, apărută de curînd la Editura Trei, este pentru cultura română și pentru societatea românească, în ansamblul ei, o carte-eveniment. Suferința noastră difuză – și cu atît mai chinuitoare – își cerea, de douăzeci de ani încoace, un nume, o explicație și un tratament.

Astfel, tematizată și structurată, în sfîrșit diagnosticată de către psihanalistul-filozof, devine suportabilă, iar inconvenientul de a fi… român, acceptabil. Spre deosebire de suferința fizică, cea psihică este invers proporțională cu nivelul conștientizării determinanților săi. Cu cît cunoaștem mai puțin motivul suferinței noastre, cu atît aceasta este mai extinsă și mai puternică; pe măsură ce motivele se precizează, aria ei se restrînge și intensitatea diminuează.

Blestemul – aproape metafizic – de a fi român, teoretizat în mod obișnuit într-un registru fatalist, este tratat de Vasile Dem. Zamfirescu în termenii și cu mijloacele psihologiei ca nevroză balcanică. Răul primordial este astfel îmblînzit, domesticit, adus în orizontul în care „boala de moarte“ este curabilă și răul absolut este reversibil. Teza cioraniană a explicării „deficiențelor actuale ale poporului român“ ca fiind produsele „unor deficiențe psihologice structurale“ nu este acceptată de Vasile Dem. Zamfirescu, care adoptă o „viziune realistă“ ca „premisă pentru schim­barea efectivă“. O asemenea viziune include „istoria în explicarea ecuației psihologice și psihopatologice a românilor“.

Acolo unde simțim față de alții doar ură, invidie și resentiment, Vasile Dem. Zamfirescu face să transpară ura de sine – originată, la rîndul ei, în „neiubiriea părinților“ (care pot fi identificați categorial ca istoria și geografia României). „Citind (în cartea lui Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român –n.m.) partea dedicată luptei disperate pentru existență în vecinătatea Imperiului Otoman, luptă care a durat aproape o jumătate de mileniu, nu am putut evita compararea populațiilor românești cu un copil care nu a fost iubit de părinții săi: geografia și istoria“. Acolo unde simțim o anxietate nedeterminată, vagă și paralizantă, Vasile Dem. Zamfirescu descoperă sedimentate frici mundane și cît se poate de concrete, îndelung reprimate: frica de pierderea mijloacelor de subzistență; umilirea produsă de nesiguran­ța zilei de mîine; frica produsă de un sistem represiv extrem de dur, semicentenar, urmată, inerțial, de tendința de a-ți reprima agresivitatea în epoca tranziției. „Rușinea de a fi român“ este „desacralizată“ ca rușine de bătăile încasate în decursul istoriei, începînd cu bătaia fondatoare încasată de către daci de la romani și pînă la bătaile primite de la turci sau de la ruși.

Privită cu ochii psihanalistului, învinovățirea celuilalt se arată a fi reacția de apărare față de sentimentul propriei vinovății, de sub a cărui dominație încercăm să ne sustragem, proiectînd-o asupra altora. Intransigența acuzatoare este, deci, indicatorul unui disconfort autoestimativ. Lipsa acesteia, la Octavian Paler, îi întărește autorului convingerea că acesta s-a menținut în limitele compromisului decent, în pofida statutului său de „înalt demnitar comunist“: „…faptul că, după 1990, nu a făcut excese în repudierea comunismului atestă că nu a avut nevoie de acest mijloc de dezvinovățire perversă“. În lumina acestor spuse, cazul Mona Muscă nu mai pare la fel de inexplicabil, cum a putut părea la momentul producerii, într-o interpretare filozofică realizată la cald.

Conștientizînd motivul real al suferinței lor lăuntrice, așa-numitul traumatism al naș­terii, repetat aproape la fiecare generație, românii vor putea să se „vindece“, adică să iasă de sub dominația autoculpabilizării și a urii de sine. Ca manifestări deghizate ale urii de sine, agresivitatea, invidia, resentimentele (reunite emblematic sub imperativul războinic: „să moară și capra vecinului!“) se vor retrage treptat, lăsînd să se vadă pe tot mai multe chipuri zîmbetul împăcării cu sine și cu ceilalți.

Citește întreaga recenzie a lui Horia Pătrașcu în Observatorul cultural.

    

Care sunt sentimentele metafizice?

Există sentimente metafizice? Dacă da, ce sînt acestea și ce le deosebește de sentimentele abordabile din punct de vedere psihologic? Cît de importantă este tristețea pentru metafizică? Acestea sînt întrebările, de la care se construiește demersul cărții lui Horia Pătrașcu, Sentimentul metafizic al tristeții, bazată pe o teză de doctorat susținută la Universitatea ”Al. I. Cuza” din Iași.

Pentru Horia Pătrașcu, cercetător post-doctoral al Universității ”Al. I. Cuza” din Iași, există sentimente metafizice. Sentimentele metafizice sînt mai originare și mai profunde decît cele psihologice.Iar experimentarea lor are urmări pentru modul în care ființa este gîndită într-o anumită epocă istorică. Prin urmare, fundamentală pentru om, ne spune Horia Pătrașcu, nu este gîndirea, ci trăirea. Într-o trăire primordială își află impulsul orice gîndire filosofică.Dintre afectele omului, tristețea este, consideră cercetătorul, privilegiată. Dar de ce tristețea? Deoarece, ne spune Horia Pătrașcu, ”tristețea este singurul sentiment prin care se poate trăi sau recepta golul” (p.51). Golul sau nimicul, neființa. Or, numai o trăire a nimicului ajunge să ne pună în postura de a tematiza ființa. Doar tristețea, iar nu bucuria ori entuziasmul poate genera o metafizică. Iar tipul de metafizică este în strînsă legătură cu forma tristeții care-a determinat-o. Autorul identifică patru modalități ale tristeții metafizice: melancolia, akedia, nostalgia și angoasa.

(…)

Unul dintre motivele pentru care ar putea interesa astăzi îl reprezintă replica dată psihologiei. Poate că emoțiile și pulsiunile de zi cu zi, discutabile în termeni concreți, nu epuizează tot ceea ce reprezentăm ca oameni. Poate că e ceva mai profund în om, ce se manifestă ca o lipsă, ca o năzuință, ca o nostalgie fără obiect. Și tocmai dintr-un asemenea sentiment pe care Horia Pătrașcu a ales să-l numească metafizic ia naștere gîndul filosofic al omului, care se încumetă să numească ființa. În esență, așa cum mărturisește și autorul în introducere, e vorba de ”uimirea” fundamentală în fața existenței, de ”îndoială” și de ”sentimentul pierderii de sine”, de care a vorbit și Karl Jaspers, reunindu-le sub termenul de ”cutremurare” – o experiență prin care ești scos din ritmul existenței banale și aruncat în vîltoarea unei căutări fără sfîrșit.

Poate că filosofia nu-i decît o altă iluzie. Dar e una dintre iluziile ce-și are izvorul în chiar sufletul omului.

Citește întreaga recenzie a Danei Țabrea pe 

blogul Secţiei de Filosofie a Facultăţii de Filosofie şi Ştiinţe Social Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași.

1688: anul în care s-a născut NOSTALGIA

Vintilă Mihăilescu și Vasile Dem. Zamfirescu vă prezintă volumul ”Sentimentul metafizic al tristeții” al lui Horia Patrașcu. Lansarea se va întâmpla vinerea aceasta la Librăria Carturești Verona de la ora 18.00.

  

Iată și un fragment din istoria culturală a tristeții:  

Nostalgia constituie un caz aparte faţă de celelalte sentimente din moment ce, în ce o priveşte, i se cunosc cu precizie atât numele autorului lui, cât şi data la care acesta este înregistrat în documente. Putem spune că există actul oficial al naşterii/întemeierii ei. Această dată este anul 1688, iar documentul în care este înregistrată şi prezentată este dizertaţia de doctorat a medicului elveţian Johannes Hofer de Mulhouse (Titlul lucrării apărute la Basel este Dissertatio medica de nostalgia).

Sub denumirea de heimweh sau maladie du pays, sentimentul dorului de casă, tânjirea după întoarcerea pe plaiurile natale erau cunoscute, dar abia odată cu Hofer ele capătă prestanţa unei denumiri greceşti care le permite să intre cu fruntea sus în nosografia vremii. Hofer notează că termenul este

„grec de origine şi compus din două elemente, unul dintre ele, nostos, întoarcerea la ţara de origine, iar celălalt, algos, ce semnifică suferinţă sau durere; (…) starea de tristeţe născută din dorinţa de a se întoarce în ţara natală.“

Ca semne ce stau la baza iminenţei bolii, Hofer menţionează o tendinţă înspre melancolie ce ia naştere din însăşi natura individului, aversiunea faţă de obiceiurile străine şi întrunirile sociale. Manifestarea propriu-zisă a nostalgiei este revelată printr-o „melancolie continuă, gândul permanent la ţara natală, insomnie, slăbiciune, pierderea apetitului, anxietate.“

  

 

 

În ceea ce priveşte patogeneza, boala se datorează esenţialmente unei

„imaginaţii afectate, partea creierului cea mai afectată fiind cea în care sunt localizate imaginile persoanelor şi locurilor dorite. Experienţa arată că numai imaginaţia poate cauza toate acestea.“

Această afecțiune este curabilă doar dacă „dorul poate fi satisfăcut; incurabilă, mortală sau foarte gravă când circumstanţele împiedică satisfacerea ei.“ Încercând să-şi susţină teza, Hofer aduce în sprijinul ei două cazuri medicale în care cei care sufereau de „nostalgie“ şi-au revenit instantaneu doar la gândul întoarcerii. Aşadar nostalgia este o boală a depărtării, al cărei remediu pare să fie simplu: întoarcerea acasă, întoarcerea la locurile natale.

Iritabilitatea, anxietatea, obsesia reîntoarcerii, valorizarea pozitivă exacerbată a ţinuturilor natale, detestarea locurilor în care se află şi dispreţuirea indigenilor între care sunt nevoiţi să trăiască — sunt doar câteva dintre simptomele pe care le prezintă cei ce au „contractat“ nostalgia, în special, crede Hofer, persoane tinere, lipsite de interacţiuni sociale.

Foarte asemănătoare cu boala dragostei, care făcea ravagii în epoca medievală, mecanismul de producere este acelaşi: aşa cum imaginea lăuntrică a celui iubit — devenită cea mai intimă parte a sufletului îndrăgostitului sau mai precis însuşi sufletul său — îşi cere obiectul, la fel reprezentările mentale ale tărâmurilor de acasă cer cu o maximă acuitate prezenţa acestora, altfel efectele asupra organismului psihic fiind de acelaşi ordin cu efectele provocate de lipsirea de elementele vitale asupra organismului fizic. Totuşi se va începe prin încercarea unui tratament simptomatologic: tot ceea ce ţine de „uşurarea“ bolnavului, de la purgative şi luări de sânge până la companii plăcute şi călătorii agreabile, e binevenit — ele îl vor face pe nostalgic să-şi uite suferinţa prin ştergerea urmelor trupeşti şi spirituale ale bolii. Toate aceste remedii ar putea intra în clasa unor nostanalgezice — care dacă nu îşi fac efectul trebuie degrabă înlocuite printr-o întoarcere urgentă în patrie.

    

Lansare la Carturesti Verona: Sentimentul metafizic al tristetii

Editura TREI si Libraria Carturesti Verona va invita vineri, 8 aprilie, ora 18.00, la evenimentul de lansare a cartii: Sentimentul metafizic al tristetii de Horia Patrascu.
Vor vorbi: Vintila Mihailescu, Vasile Dem. Zamfirescu si Horia Patrascu.

Traim intr-o cultura a zambetului, a divertismentului, a tratatelor si manualelor de fericire. O epoca prin excelenta anti-melancolica, o epoca ce discrediteaza orice forma de melancolizare. Cu toate acestea, oamenii sunt din ce in ce mai nefericiti. Depresia prolifereaza chiar alaturi de miile de carti care te invata cum sa te vindeci de tristete. Pare chiar ca in absenta tristetii oamenii devin tot mai depresivi. Omul zilelor noastre tine intr-o mana Reteta fericirii si in cealalta Prozac: mod de administrare.

Dar daca, in ciuda a ceea ce ne invata psihologii, tristetea este buna si sanatoasa? Daca exista un tip de tristete care nu doar ca nu trebuie suprimat, ci dimpotriva, cultivat si dezvoltat? Daca tocmai lipsa acestei tristeti produce atata nefericire azi, o nefericire zambitoare, euforica, sprintara?

Cartea de fata repune tristetea in drepturi, o reabiliteaza aducand argumente serioase pentru care ea nu mai poate fi considerata un semn de slabiciune, ci, dimpotriva, o calitate a spiritelor inalte si puternice, a oamenilor alesi. Aristotel insusi, ne reaminteste cartea aceasta, considera melancolia un semn al genialitatii. Tristetea nu este, ne spune cartea de fata, nici opusul fericirii, asa cum se crede in cultura noastra patronata de idolii relaxarii si ai dezinvolturii. Dimpotriva, tristetea se conjuga cu fericirea, la limita este o fericita intristare. Tristetea nu este nici doar un sentiment al nimicului – sentimentul ca nu exista nimic, ca viata este nimic – ci este deopotriva un sentiment al fiintei. Ducand pana la capat experienta nimicului prilejuita de sentimentul tristetii, afli in toata splendoarea ei lumina fiintei. Tristetea este un sentiment metafizic.

Sentimentul metafizic al tristeţii – lansare la librăria Avant-Garde Librarium

Editura TREI şi Librăria Avant-Garde Librarium (Iaşi) vă invită astăzi, 29 martie, ora 18.00, la evenimentul de lansare a cărţii: Sentimentul metafizic al tristeţii de Horia Pătraşcu

Vor vorbi:
prof. dr. Petru Bejan
lector dr. George Bondor
lector dr. Horia Pătraşcu

Trebuie să remarc maniera personală şi atrăgătoare în care a fost elaborată această lucrare, limbajul ei elevat şi de o eleganţă aparte. Horia Pătraşcu a căutat să argumenteze, într-o manieră destul de clară, faptul că istoria gândirii metafizice stă în relaţie esenţială cu unele sentimente profunde pe care le trăiesc oamenii de la o epocă la alta. Am motive să cred că lectura acestei cărţi va răspunde sensibilităţii celor atraşi de recunoaşterea unor moduri elevate ale experienţei metafizice, încă elocvente astăzi. În definitiv, tocmai acesta pare să fie un pariu al cărţii sale, faptul că metafizica, în pofida exaltării celor care-i anunţă de la o zi la alta sfârşitul definitiv, îşi vede în continuare de drumul ei. Fără să revină la pretenţiile ei doctrinare de altădată şi fără să mai urmeze modelul discursiv al ştiinţelor acestui timp, metafizica îşi descoperă noi resurse. – Noi şi, totuşi, destul de vechi în cultura europeană. Or, experienţa unor dispoziţii afective de limită, aşa cum sunt melancolia, acedia, nostalgia şi angoasa, reprezintă una din aceste resurse.
Ştefan Afloroaei