Tag Archive: Harta cerului


Ți-aș aduce marțienii de pe cer…


Fiecare carte a acestei trilogii are la bază o carte a lui Herbert George Wells.

  

Prima porneşte de la „Maşina Timpului”, a doua, pe care am lansat-o acum în România, se bazează pe „Războiul lumilor” şi are acţiunea plasată la final de secol XIX, în 1898, într-o epocă în care se credea că exista viaţă pe Marte. Este povestea unei fete, Emma Harlow, din New York, care era foarte peţită de toată protipendada newyorkeză şi care, din dorinţa de a scăpa de pretendentul cel mai insistent, un milionar care îi scria „Domnişoară Harlow, nu ştiu ce vă doriţi, dar eu, cu siguranţă, vă pot oferi”, ea îi cere să facă lumea să creadă că marţienii vor invada lumea. Aşa se face că poliţia merge la casa lui Wells pentru a-l investiga, pentru că ceea ce scrisese el cu ceva timp în urmă, chiar se întâmpla – veneau marţienii, povestește Felix J. Palma într-un interviu publicat de suplimentul cultural al Ziarului financiar.

Iată și fragmentul care declanșează povestea din HARTA CERULUI:

***  

— Dacă voi obţine ceea ce vă doriţi, vă căsătoriţi cu mine?

Ea medită la răspuns. Pentru nimic în lume nu s‑ar căsători cu un bărbat ca Gilmore, dar ceea ce dorea să‑i ceară era imposibil de obţinut pentru oricine, iar aceasta îl privea pe el.

— Da, o voi face, răspunse cu o convingere deloc prefăcută.

— Am cuvântul tău?

— Da, spuse. Aveţi cuvântul meu, domnule Gilmore.

— Hmm… asta poate însemna două lucruri: că sunteţi sigură că îmi va fi imposibil să‑l obţin. Sau vă doriţi atât de mult acel lucru că nu vă interesează dacă plătiţi un preţ atât de scump, gândi Gilmore, cu un zâmbet distrat. Sau nu am luat în calcul o a treia opţiune?

— Nu, de data asta nu mai există altă opţiune, răspunse Emma, cu indiferenţă.

— Bine, spuse Gilmore, nerăbdător, atunci să dezvăluim misterul o dată pentru totdeauna: despre ce este vorba? Care este acel lucru pe care îmi va fi imposibil să‑l obţin?

Fragment din:

Harta cerului copertaEmma îşi drese glasul. Sosise momentul să îi dea acelui bărbat o lecţie. Gilmore se aştepta ca ea să‑i ceară vreo bijuterie foarte scumpă, un cal care să nu piardă nicio singură întrecere, poate vreun conac care plutea pe un râu sau în aer, susţinut de mii de păsărele. Dar ea nu avea să‑i ceară nimic din toate acestea. Ea se gândea să‑i ceară un lucru imposibil de obţinut. Ceva ce doar un bărbat extraordinar reuşise, un bărbat al cărui sânge îi curgea prin vene. Îi va cere să facă lumea să viseze. Dar Gilmore nu era capabil să o facă să viseze nici măcar pe ea.

— Acum vreo 63 de ani, în 1835, începu ea să spună, un ziarist la The Sun a făcut ca lumea să creadă că Luna era locuită de unicorni, castori şi oameni-lilieci. Ai auzit de el?

Desigur, cine nu a auzit de acea escrocherie? răspunse Gilmore, intrigat. A fost una dintre înşelătoriile ziaristice cele mai visate ale secolului.

— Bun. Acel bărbat se numea Richard Locke şi era străbunicul meu.

— Străbunicul tău? rămase surprins Gilmore.

Emma îi confirmă.

— Probabil ştiţi că, odată ce se dovedise că totul fusese o escrocherie, mulţi au continuat să creadă că ceea ce el descrisese era adevărat.

— Nu mă miră, domnişoară Harlow, oamenii au o nevoie disperată să creadă în ceva, spuse Gilmore. Dar nu cumva doriţi să fac din nou acest lucru? Azi se ştie sigur că Luna nu este locuită. Nimeni nu va crede contrariul. Telescoapele…

— Desigur că nimeni nu va crede, domnule Gilmore, îl întrerupse ea. Dar mulţi cred că pe Marte este viaţă.

— Pe Marte?

— Da, pe Marte. Nu aţi auzit discuţiile privind canalele acestei planete? Anumiţi oameni de ştiinţă ne asigură că acestea reprezintă indicii clare că pe planeta vecină există o civilizaţie inteligentă.

— Da, am citit ceva cu privire la acest subiect, da, spuse Gilmore, vizibil buimăcit. Doriţi atunci să… ?

Emma îl întrerupse din nou, desfăşurând pe masă o carte care îi era cunoscută.

— Cunoaşteţi această carte, domnule Gilmore? îl întrebă, indicându‑i romanul pe care îl aşezase lângă ceştile de ceai, cu coperţi maro-deschis, publicată de Editura Heinemann.

Surprins, Gilmore o luă, cu grijă, în mâinile sale imense şi citi titlul:

Războiul Lumilor… de H.G.Wells.

— Este scrisă de un cunoscut autor englez, insistă Emma, şi povesteşte o invazie marţiană pe Pământ.

— H.G.Wells… repetă Gilmore, ca pentru sine.

— Marţienii ajung pe planeta noastră în nişte cilindri enormi de pe Marte. Primul dintre ei apare într‑o dimineaţă, pe pajiştile comunei Horsell, aproape de Londra. În craterul format de impact, construiesc o maşină zburătoare, sub formă de pisică‑de‑mare, care îi ajută să se deplaseze în cea mai apropiată metropolă.

— H.G.Wells…

— Marţienilor le ia aproximativ două săptămâni să o cucerească. Făcu o pauză şi zâmbi. Vreau ca dumneavoastră să reproduceţi acea invazie.

— Cum?

— Ce aţi auzit: vreau să convingeţi întreaga lume că Pământul este invadat de marţieni.

— Aţi înnebunit? se scandaliză Gilmore.

— Nu trebuie să o duceţi la bun sfârşit, desigur, explică ea. Mi‑ar fi de‑ajuns dacă măcar aţi începe acest lucru.

— Dar cum să încep… ? Dar, domnişoară Harlow, asta e…

— Imposibil?

— Nu, nu voiam să spun asta… murmură Gilmore.

— Atunci e perfect pentru dumneavoastră, domnule Gilmore, nu vă va fi imposibil de obţinut. Faceţi astfel încât un cilindru să apară în Horsell, din interiorul lui să iasă un marţian, iar ca în ziua următoare toate ziarele din lume să vorbească despre invazia vecinilor noştri interplanetari. Dacă aceste titluri vor apărea, voi accepta să devin soţia dumneavoastră.

— O invazie marţiană… bolborosi Gilmore, doriţi să inventez o invazie marţiană…

  


Fragment din articolul de sinteză ”Globul ficţiunii s-a rotit spectaculos” (Elisabeta Lăsconi) publicat în Observatorul cultural:

   

Cum am devenit un romancier celebru
Editura Trei şi Pandora M au ţintit cîteva cărţi cu succes garantat:
                • Moarte subită, romanul pentru adulţi de J.K. Rowling,
                • Harta cerului de Félix J. Palma, al doilea volum din trilogia-omagiu adus lui H.G. Wells,
                • și Schimbarea, nuvela autobiografică a lui Mo Yan.

Debuturile au atras atenţia criticii, prin experienţele prezentate de un narator special – un copil descoperind Londra (Şi porumbeii vorbesc englezeşte de Stephan Kelman), un tînăr în aventura palpitantă a scrisului (Cum am devenit un romancier celebru de Steve Hely).

    

Cîteva romane interesante (Dragoste virtuală şi continuarea saŞapte vaViaţa nemuritoare a Henriettei Lacksluri de Daniel Glattauer, Soţia 22 de Melanie Gideon) ţintesc interesul publicului larg printr-o formulă nouă, epistolară, din era Internetului: poveşti de iubire, anchete şi explorări ale vieţii de cuplu, ce apelează pentru a comunica la e-mailuri şi reţele de socializare.

Alt roman atestă o tendinţă de apropiere a ficţiunii de ştiinţă: Viaţa nemuritoare a Henriettei Lacks de Rebecca Skloot.


Revista ”Dilemateca” a publicat în numărul de pe luna septembrie un interviu cu Felix J. Palma, autorul Hărții cerului, traducere recent lansată la București în prezența romancierului spaniol. Iată două dintre răspunsurile sale: 

  

Istoria literară a devenit, așadar, în zilele noastre, un domeniu al misterelor?

Da, în mod evident, orice s-ar spune, misterele au cîștigat partida. Nu trebuie decît să te uiți pe listele celor mai vîndute cărți ca să vezi, de pildă, că romanul de mistere este specia cea mai citită în toate țările, ceea ce nu e rău în sine, deși unii scriitori se limitează să copieze o formulă la modă, să umple rețeta, uitînd cu totul de literatură. Dar chiar și în cazul acesta, tot romanele de mistere sînt cele mai citite.

Epoca victoriană a fost, pentru romanele dvs., contrapunctul steampunk sau e vorba despre un interes mai vechi?

Înainte de a scrie Trilogia Victoriană nu aveam un interes special pentru această epocă, despre care abia știam cele patru, cinci lucruri pe care toți le știm despre ea. Ceea ce m-a făcut să aleg epoca victoriană ca fundal al romanului meu a fost certitudinea că subiectul acestuia nu putea funcționa așa cum îl imaginasem decît în Londra sfîrșitului de secol XIX. Mai concret, în 1896, chiar atunci cînd H.G. Wells publicase Mașina timpului, un roman în care un inventator proiectează o mașinărie pentru a călători în timp ca și cum acesta ar avea o altă dimensiune. Dat fiind faptul că în acea epocă știința luase un avînt spectaculos, presărînd lumea cu minuni, cititorii au fost convinși, fără îndoială, că oamenii de știință nu vor întîrzia mai mult de cîteva luni cu inventarea unei mașini asemănătoare.

  


”Evenimentul zilei” l-a intervievat pe autorul ”Hărții timpului” și al ”Hărții cerului”, care tocmai și-a lansat la București cel de-al doilea volum al trilogiei sale victoriene.

Tot ce scrie Felix J. Palma este inspirat de filmul S.F. și este suficient de vizual pentru a aspira la o ecranizare hollywoodiană. Dovada, în răspunsurile de mai jos. (Interviul complet, realizat de Alexandra Olivotto, – aici)

   

   

Ce v-a inspirat look-ul marţianului (Trimisul) şi look-ul inginerilor marţieni din „Harta cerului”?

Toate aceste imagini sunt nişte omagii aduse unor alte proze şi filme. De exemplu, „The Thing”, de John Carpenter, pentru imaginea Trimisului. Aparenţele extratereştrilor sunt, practic, citate. Aşa cum am adus un omagiu literaturii populare de secol XIX, care vorbea despre cǎlǎtorii în timp şi aventuri, am adus un omagiu unor filme precum „Back to the Future”, „Terminator”. Sǎ spunem cǎ, dacǎ aş scrie science fiction, aş încerca sǎ fiu original. Dar, pentru cǎ aduc un omagiu literaturii şi epocii victoriene, iau motive şi teme din literatura şi filmele actuale – precum „Alien”, de Ridley Scott, pentru situaţia unei nave ameninţate de un extraterestru – şi le adaptez la epoca victorianǎ. Despre extratereştri s-a scris atât de mult, s-au fǎcut atâtea filme. Am încercat sǎ mǎ joc cu unele motive iconice, cunoscute de public.

   

Existǎ planuri de ecranizare pentru cele douǎ cǎrţi?

Mi-ar plǎcea, pentru cǎ, atunci când le scriam, mi le imaginam drept nişte superproducţii hollywoodiene. Încercam sǎ scriu foarte vizual, foarte cinematografic. Voiam scene de duel, de acţiune. Când prima carte a apǎrut în SUA, am primit nişte oferte de la producǎtori. Nu s-a finalizat niciuna. Sǎ vedem ce se întâmplǎ dupǎ al doilea roman… În SUA, a doua carte se vinde cu o pereche de ochelari pentru filme 3D, e o strategie de promovare. Îmi place ideea, pentru cǎ sugereazǎ cǎ este o carte care are potenţial cinematografic.

    

Ce regizor aţi alege?

James Cameron, Steven Spielberg, David Fincher, Ridley Scott. Acum, la Hollywood, se fac – din nou – multe filme cu acţiunea plasatǎ în epoca victorianǎ, de pildǎ noul „Sherlock Holmes”, de Guy Ritchie. Se poate vorbi de o nouǎ esteticǎ victorianǎ.

   


În ciuda ceţii dese, găsiră destul de repede maşinăria. Ceea ce căzuse din cer era atît de mare, încît se profila în mod sinistru în zare, ca un far care le ghida paşii.

   
Cînd în sfîrşit ajunseră la locul accidentului, constatară că, într-adevăr, era vorba de un soi de artefact zburător. Era aproape de mărimea unui tramvai, deşi rotunjit şi aplatizat ca o monedă, şi, fiind pe jumătate înfipt în gheaţă, părea că se înalţă înaintea lor ca un idol al unei religii necunoscute. Maşinăria nu părea stricată, dar impactul zgîriase gheaţa pe o arie de cel puţin treizeci de metri în jurul ei, astfel că trebuiră să păşească cu mare grijă ca să se apropie de ea. Observară atunci că obiectul era construit dintr-un material şlefuit şi strălucitor. Netezimea suprafeţei te făcea să te gîndeşti la pielea delfinilor şi nu părea să aibă vreo trapă sau vreo cale de acces – era brăzdată doar de nişte simboluri ciudate ieşite în relief, care reflectau o lumină roşiatică.

– Are cineva habar ce naiba o mai fi şi asta? întrebă Macready, uitîndu-se iscoditor în jur.

Nimeni nu răspunse, căpitanul nici măcar nu aştepta un răspuns. Toţi încremeniseră, fascinaţi de strălucirea acelui obiect în care, pe lîngă norii ce împodobeau cerul şi vîrfurile munţilor, se reflectau şi chipurile lor rămase cu gurile căscate. De atîta timp se apleca asupra oglinjoarei pe care o folosea la bărbierit, văzîndu-şi faţa pe bucăţi, încît acum îl surprindea lamentabilul rezultat obţinut la unirea tuturor pieselor. Era bărbierit impecabil, nimeni nu se putea îndoi de asta, dar în ochii lui se citeau oboseala şi febra provocate de lipsa somnului, ca să nu mai vorbim de faptul că slăbise. În rest, chipul care se vedea în luciul pielii maşinăriei era acelaşi dintotdeauna, mult prea copilăros pentru a putea intra fără efort în lumea adulţilor, cu acele buze cărnoase care cu greu puteau oferi feţei sale o mină autoritară.

Lăsînd să-i scape un suspin de resemnare, Reynolds îşi abătu gîndurile de la propriul trup pentru a studia cîteva dintre constelaţiile de semne pe care le avea mai aproape. Marea majoritate erau simboluri care aminteau vag de caracterele orientale şi erau înconjurate de un soi de figuri geometrice.
Fără a se putea abţine, îşi apropie mîna dreaptă de unul din acele simboluri, cu intenţia de a le atinge formele spiralate. Chiar dacă era curios să simtă acel uimitor şi strălucitor material, preferă să nu-şi dea jos mănuşa, de teamă să nu-i îngheţe mîna. Dar cînd materialul atinse simbolul, un straniu firicel de fum începu să se ridice leneş în aer şi, în timp ce Reynolds observa fenomenul fără a şti ce se întîmplă, o mică flacără albastră înflori dintr-odată din mănuşa sa. Apoi exploratorul experimentă o durere brutală, care imediat se propagă din mînă în tot restul corpului. Îşi îndepărtă mîna brusc, fără a putea evita ca acea agonie să explodeze sub forma unui urlet teribil. Dintr-odată simţi un miros, un amestec de lînă şi carne arsă şi, din cauza durerii, exploratorul abia putu să înţeleagă că, atingînd acel simbol, mănuşa sa începuse să ardă, cu toate că se aflau la cîteva grade sub zero. Marinarii din jurul lui se îndepărtară îngroziţi, în timp ce Reynolds, cu chipul schimonosit, căzu în genunchi în zăpadă, sprijinîndu-se în mîna dreaptă, care, învelită în fîşii de material ars, fumega şi era crispată ca ghearele unei vrăjitoare.

– Dumnezeule! exclamă doctorul Walker, venind spre el.

– La naiba, să nu atingă nimeni carcasa acestui obiect! răcni Macready. Pe toţi dracii, nimeni să nu atingă nimic  fără permisiunea mea, sau îl voi spînzura de catargul principal!

          Nu uitați de lansare:

  
   
    
Chirurgul îi porunci lui Shepard, marinarul pe care îl avea mai aproape, să facă repede o gaură în gheaţă. Shepard scoase un ciocan şi lovi cu înverşunare stratul casant de mai multe ori, pînă ce reuşi să facă un fel de gaură în care Walker îi afundă mîna lui Reynolds pînă la cot. Se auzi atunci un sfîrîit asemănător cu cel care se produce atunci cînd se scufundă fierul încins în apă. Cînd consideră că era de ajuns sau, probabil, cînd simţi că propria-i mînă începe să îngheţe, în ciuda mănuşii, Walker scoase mîna exploratorului, care se prăbuşi leşinat din pricina trecerii bruşte de la foc la gheaţă la care fusese supus.

– Trebuie să îl duc urgent la infirmerie, căpitane, anunţă Walker. Nu am nimic la mine ca să-i bandajez mîna.

– Căpitane Macready! urlă metisul, înainte ca ofiţerul să poată răspunde.

Macready îşi întoarse capul spre Peters, care se afla la vreo zece metri de maşinărie, arătînd înspre gheaţă.

– Am găsit urme, domnule!

Căpitanul căscă gura de uimire, apoi îşi recompuse faţa şi se îndreptă spre locul în care se afla indianul, urmat de alţi cîţiva marinari.

– Se pare că ceva a ieşit din maşinărie, spuse metisul.

Macready îl privi furios, de parcă toate se întîmplau din vina lui, chiar dacă părea evident că nu era supărat decît pe acea înşiruire de surprize care îl împiedica să le arate oamenilor lui imperturbabila seninătate de care orice căpitan trebuia să dispună. Metisul îngenunchie în faţa urmelor, le studie în tăcere şi apoi interpretă pentru ceilalţi ce văzuse în acele mîzgălituri din zăpadă.

– Sînt nişte urme enorme, mai mari decît cele de urs polar. De fapt, sînt mai mari decît cele ale oricărui animal de pe Terra, cel puţin din cîte cunosc eu, spuse, arătînd înspre conturul urmei. Vedeţi? Sînt aproape la fel de mari ca un braţ de om. Au formă ovală şi sînt foarte adînci, de parcă ar fi fost produse de ceva ce cîntăreşte tone. Dar cel mai ciudat este că nu se văd urme de degete în zăpadă. Urmele par să semene cu dungile lăsate de nişte gheare.

– Eşti sigur de ce spui, Peters? îl contrazise Wallace, aplecîndu-se asupra lor. Mie îmi par mai degrabă urme de copite.

– De copite? De cînd ştii tu să interpretezi urme, Wallace? îl luă peste picior alt marinar.

– Nu ştiu, Shepard, dar am capre şi urmele astea sînt…

– Tăceţi amîndoi! răcni Macready către marinari, apoi se întoarse spre indian, care, în loc să se contrazică cu aceştia, se mulţumi să se retragă în spatele unei priviri aspre, probabil ofensat că cineva punea la îndoială vastele lui cunoştinţe în materie de urme. Continuaţi, vă rog, Peters. Spuneaţi că nu sînt urme umane?

– Mi-e teamă că nu, domnule, îl asigură Peters.

– Dar e imposibil! exclamă Macready. Dar ce ar putea fi?

  

Fragment din romanul Harta cerului de Felix J. Palma (selecție apărută inițial în Observatorul cultural)

   


Editura Trei, cu sprijinul Ambasadei Spaniei in Romania, va invita la evenimentul de lansare a cartii Harta cerului, scrisa de Felix J. Palma

Autorul spaniol se intalneste cu cititorii din Romania, miercuri 26 septembrie, la ora 18.00, in Libraria Carturesti Verona.

Alaturi de scriitor vor fi prezenti Excelenta Sa Domnul Estanislao de Grandes Pascual, Ambasadorul Spaniei in Romania, directorul Institutului Cervantes Dl. Juan Carlos Vidal García, criticul literar Dan C. Mihailescu, traducatoarea Ana Maria Tamas si directorul editorial al Editurii Trei Magdalena Marculescu.

Despre carte:
In calduroasa vara a anului 1835, un barbat a facut lumea sa viseze, sustinand ca Luna e locuita de unicorni, de oameni-lilieci si alte fiinte fantastice. 
Dupa mai bine de 70 de ani, stranepoata lui, Emma Harlow, stie ca se va putea indragosti numai de cineva care, ca si strabunicul ei, sa fie in stare sa inflacareze imaginatia contemporanilor.
Pentru aceasta ii cere milionarului Montgomery Gilmore, cel mai neobosit pretendent al ei, sa reproduca invazia martiana descrisa de H. G. Wells in romanul Razboiul lumilor. Iar pentru Gilmore, nimic nu e imposibil: martienii vor invada Pamantul, chiar daca, de data aceasta, va fi din iubire.

  • „Un savuros amestec de genuri.” – The Washington Post
  • „Un uluitor carusel de eruditie si extravaganta.” – Le Nouvel Observateur
  • „Cititorii care se vor aventura in aceasta calatorie vor fi recompensati cu prisosinta. Felix Palma impleteste istoria si fantasticul intr-o poveste de dragoste impresionanta, condimentata cu nenumarate aventuri.” – Booklist
  • „Pur si simplu sclipitor.” – Publishers Weekly

Despre autor:

Felix J. Palma este unul dintre cei mai originali scriitori spanioli, iar una dintre marcile scrisului sau este aceea de a insera fantasticul in cotidian. A publicat cinci carti de povestiri, care i-au adus multe premii, printre care Premiul Tiflos in 2001 si Premiul Iberoamericano in 2003.
Harta cerului face parte dintr-o trilogie. Prima parte a trilogiei – Harta timpului – a fost recompensata cu prestigiosul Premiu Ateneo de Sevilla in 2008. Publicata in peste 25 de tari, ea l-a consacrat definitiv pe Felix J. Palma ca prozator. Harta timpului, a aparut la Editura Trei, in 2011.

Va invitam la un dialog spumos si incitant cu Felix J. Palma in cadrul intim-cultural asigurat de Libraria Carturesti Verona.

  

%d blogeri au apreciat: