Tag Archive: Gilbert Adair


O victimă greu de-nghițit


Cum nu există senzaţie mai mulţumitoare decât să fii cinstit cu privire la cineva pe care îl deteşti, mi-ar plăcea să pot spune multe lucruri drăguţe despre Raymond Gentry. Ei bine, nu pot.

Din clipa în care a intrat în casă i-a călcat pe nervi pe toţi. Şi Roger şi Mary erau în mod vădit iritaţi de prezenţca lui aici, niciunul socotindu-se obligat să găzduiască încă un musafir, de ultim moment — şi total străin pe deasupra. Dar, mă rog, sunt părinţi aşa că ştiu mai bine decât oricare dintre noi cât de nepăsători pot fi tinerii faţă de ceea ce, pentru generaţia noastră, sunt cele mai elementare formalităţi şi politeţuri.

Chiar şi aşa, Raymond era aparte. Ţin minte că atunci când colonelul l-a rugat să-şi parcheze maşina, o Hispano-Suiza, în garaj alături de maşinile familiilor Rolfe şi Wattis, el, în ciuda aşteptărilor, a căscat — adică, în ciuda aşteptărilor, i-a căscat efectiv în faţă lui Roger! — şi a spus cu acea neruşinare sfruntată a lui, de care am ajuns să ne fie groază: „Îmi pare rău, moşule, dar e aşa o corvoadă să bagi în garaj o maşină noaptea! Dimineaţă — dacă pot fi deranjat”. Dacă pot fi deranjat! (…)

În orice caz, ceva la el, totul la el ne enerva pe toţi, şi mă durea inima atât pentru Selina cât şi pentru bietul Don, căci până şi un prost putea să-şi dea seama că, văzându-l pentru prima dată în viaţa ei în mijlocul celor dragi şi apropiaţi, descoperea ce soi rău era el în realitate. E ca atunci când probezi un articol de îmbrăcăminte în magazine, ştii, unde arată minunat, şi pe urmă îl probezi iar la lumina naturală. Noi, familia şi prietenii ei, eram lumina naturală, iar Selinei, asta ne era extrem de clar tuturor, nu-i mai plăcea ce vedea.

Nici chiar eu, inspectore-şef, şi eu sunt vestită pentru caracterizările vii şi pline de culoare — nici chiar eu n-aş şti să transmit scârboşenia acestui om! E prea puţin să spun că vorbea tărăgănat. Tot corpul i se tărăgăna, dacă înţelegi ce vreau să spun. Când mergea, picioarele i se tărăgănau. Când gesticula, mâinile i se tărăgănau. Când şedea, corpul lui fără oase părea să se lăbărţeze şi să lase bale pe toată mobila. (…)

Pe scurt, Raymond era dubios — pur şi simplu dubios incurabil. Purta haine nepotrivite. O cravată de mătase de culoarea somonului peste puloverul în dungi în nuanţe greţos de pastelate, unul care recunosc că putea fi numai bun pentru plajă la Juan-les-Pins dar era absolut deplasat într-o casă englezească de ţară în decembrie. Şi o pereche de pantaloni largi, marca Oxford, îndesaţi în cizme de culoare verde-Nil. Ce bine ar fi dacă am putea fi toţi atât de neglijenţi cu ţinuta noastră! Totuşi, cei mai mulţi dintre noi, nu au timpul sau răbdarea necesare.

Era bronzat, spunea el, dar toată lumea îşi dădea seama că în vine îi curgea sânge de negru. Ne spunea tot timpul tuturor, fără discriminare „Dragă!”, şi nici chiar Cora nu face asta. Închipuie-ţi, l-am prins întâmplător alungând o muscă ce se aşezase pe buza paharului său cu cocteil şi chiar l-am auzit spunând „Pleacă, dhragă!” O muscă! Pe de altă parte, la el totul trebuia să fie un superlativ. Când trăncănea neîncetat că aia e cea mai frumoasă şi ailaltă e cea mai grozavă, te simţeai scuipat cu semne de exclamaţie. Şi era genul care cunoaşte pe toată lumea, aruncând nu doar nume, ci şi porecle. Conversaţia lui era numai Binkie şi Larry şi Gertie şi Viv — jumătate din timp era ca şi cum ascultai limbajul copiilor mici. (…)

Oh, şi avea cuvântul ăsta — penetrant. Poeziile lui Tagore erau penetrante. Filosofia lui Spengler era penetrantă. Şi pământul cu hortulani de la Turnul Eiffel era penetrant. Şi, apropo, când spun Turnul Eiffel mă refer la restaurantul din Londra, nu la monumentul de la Paris, o gafă pe care a făcut-o Mary şi pentru care a plătit scump. Ea a mai confundat şi The Rite of Spring cu The Rustle of Spring, o greşeală pe care putea să o facă oricine, dar ea a suferit pentru asta! Oh, era dubios, dubios, dubios! Ştii, nu era de-al nostru. Nu ştiu cum să mă exprim altfel.

Fragment din romanul

Înscenarea lui Roger Murgatroyd

Un cadavru antipatic


Capitolul unu

— Nu poţi să-ţi închipui că un lucru ca ăsta se poate întâmpla aievea şi nu doar în cărţi!

Cu o mână tremurătoare, colonelul îşi aprinse trabucul şi adăugă:

— La naiba, Evadne, putea să fie în una dintre ale tale!

— Ha! pufni doamna în cauză, îndreptându-şi pincenez-ul care îi stătea strâmb pe nas. Asta nu face decât să dovedească ce am bănuit tot timpul.

— Ce vrei să zici?

— Că spuneai gogoşi când îmi spuneai că îţi plac tare mult cărţile mele.

— Spuneam gogoşi? Tocmai…

— Dacă într-adevăr mi-ai fi citit romanele, Roger ffolkes, în loc să te prefaci doar că le-ai citit, ai şti că eu nu folosesc camere încuiate. I le las lui John Dickson Carr.

 

 

    

Colonelul calcula în mod clar cum să iasă cu bine din buclucul în care se băgase când fiica lui, Selina, care până în acea clipă şezuse lângă mama ei pe canapea cu faţa îngropată în mâini, îi făcu dintr-o dată pe amândoi să tresară, strigând:

— Oh, pentru Dumnezeu, încetaţi amândoi! Sunteţi absolut îngrozitori, vă purtaţi de parcă ne-am juca de-a Crima! Ray zace mort — făcu un gest teatral în direcţia vagă a mansardei — împuşcat în inimă! Vouă nici nu vă pasă!

Aceste ultime cinci cuvinte fură rostite cu sunete apăsate, audibile: VOUĂ NICI NU VĂ PASĂ! E drept că atunci când Selina se hotărâse să studieze arta în loc să se facă actriţă e posibil să fi ales chemarea nepotrivită, însă în această împrejurare nimeni nu s-ar fi putut îndoi de sinceritatea ei. Abia se oprise din hohotitul care ţinuse o întreagă jumătate de oră după descoperirea cadavrului. Şi deşi el şi soţia lui făcuseră ce putuseră pentru a o linişti, colonelul, în agitaţia şi deruta acelei descoperiri, uitase deja de tăria sentimentelor fiicei lui pentru victimă. Trăsăturile lui roşcovane aveau acum o expresie cam spăşită.

— Scuze, scumpo, scuze. Sunt îngrozitor de nesimţitor. Doar… doar că această crimă este atât de ieşită din comun încât încă nu mi-am revenit! O cuprinse cu braţul pe după umeri. Iartă-mă, iartă-mă.

 

     

Apoi, ca de obicei, pierdu iar firul gândurilor.

— N-am auzit niciodată ca în viaţa reală să fi avut loc o crimă într-o cameră încuiată, mormăi el pentru sine. Poate ar merita să scriu la The Times.

— Ohhh, tată!

În vreme ce soţia colonelului continua să îşi bată uşurel şi fără efect fiica pe genunchi, Donald, americanul pe care Selina îl cunoscuse la şcoala de artă, se învârtea îngrijorat pe lângă ea. Era, totuşi, prea sfios ca să facă ceea ce sigur tânjea să facă, adică să o cuprindă în braţe. (Apropo, acesta e Donald Duckworth, un nume nefericit, însă părinţii lui nu avuseseră cum să anticipeze asta în 1915, când îl botezaseră.)

În realitate, colonelul nu era nicicum singurul în culpă. Deşi e corect să spunem că toţi cei prezenţi simpatizau cu Selina, unii prin viu grai, alţii pe tăcute, nu se putea ocoli faptul că, dintre toţi musafirii, numai ea îl jelea cu adevărat pe cel mort. Chiar dacă minţile nu le-ar fi fost monopolizate de uluitoarele particularităţi ale crimei, ceilalţi, fără excepţie, ar fi avut fiecare motivele lui ca să nu piardă prea mult timp cu formularea expresiilor convenţionale de regret cu privire la plecarea din această lume a lui Raymond Gentry. Pe scurt, nimeni nu era gata să verse lacrimi de crocodil, şi numai Selina ffolkes vărsa lacrimi adevărate.

  

Fragment din romanul 

Înscenarea lui Roger Murgatroyd

de Gilbert Adair 

Inscenarea lui Roger Murgatroyd


După ce citeşti titlul romanului lui Adair, dacă eşti un împătimit al Agathei Christie îţi vei face o idee cu privire genul de acţiune de care vei avea parte („Înscenarea lui Roger Murgatroyd” reprezintă o trimitere evidentă la una din cele mai cunoscute scrieri ale autoarei britanice, „Crima lui Roger Ackroyd”). Dacă ai descoperit ceva mai târziu farmecul romanelor poliţiste şi te-ai declarat un fan al lor, mai ales după publicarea si în româneşte a volumelor lui Stieg Larsson, vei fi încântat să remarci că traducerea romanului semnat de Gilbert Adair, apărut la Editura Trei are o copertă neagră, marca distinctă a seriei crime fiction  din cadrul Colecţiei Fiction Connection, din care face parte şi trilogia scriitorului suedez.

Indiferent că eşti un cititor mai experimentat sau mai novice în materie de lectură poliţistă, vei ştii la ce să te aştepţi după ce vei intra în contact cu cartea lui Gilbert Adair: crime misterioase, investigaţii încâlcite, indicii expuse privirilor cunoscătoare, suspans şi un deznodământ spectaculos care urmează să-ţi confirme sau să-ţi infirme propriile ipoteze de cititor. Însă romanul lui Adair nu ne aduce doar echivalentul satisfacţiei rezolvării unui puzzle la nivel ficţional, adică nu ne trece doar prin obişnuitul antrenament mental al descifrării de enigme, ci ne propune, într-o manieră postmodernă şi un comentariu amuzant pe marginea clişeelor pe care le acceptăm fără să clipim, când citim un asemenea gen literar care, în mod miraculos, lasă întotdeauna loc pentru surprize.

Povestea are loc în iarna lui 1935, la un conac din Anglia, imediat după o petrecere cu mai  mulţi invitaţi. În dimineaţa de după festivităţi este găsit în una din camerele de la etajul clădirii cadavrul lui Raymond Gentry, jurnalist la un tabloid cu reputaţie proastă, Camera fusese încuiată pe dinăuntru, ferestrele aveau grilaj, nimeni nu ar fi putut să intre, dar corpul lui Gentry şi felul în care decedase nu lasă nici un dubiu cu privire la faptul că avusese loc o crimă. Poliţia nu se poate deplasa la faţa locului, din cauza nămeţilor dar o investigaţie începe oricum, căci un fost inspector….

Citeste intreaga recenzie scrisa de Sever Gulea pe blogul:  http://blog.libris.ro/2010/08/02/inscenarea-lui-roger-murgatroyd/


”Un roman polițist cu adevărat bun este uitat imediat. Mai țineți minte ceva din zece negri mititei?”, întreabă mai în glumă, mai în serios Ștefan Agopian în rubrica sa din 24FUN, unde prezintă trei romane polițiste de la Editura Trei:

După extraordinarul succes obținut de Editura Trei, peste 18.000 de exemplare vândute, cu trilogia Millennium, a suedezului Stieg Larsson, cei de la Trei forțează piața cu romane polițiste apărute în Anglia, Suedia și Norvegia, ceea ce nu e rău:

Gilbert Adair, Înscenarea lui Roger Murgatroyd, traducere din engleză și note de Lidia Grădinaru. Un roman polițist clasic, în genul celor scrise de Agatha Christie. Mai bine zis un calc după romanele ei: într-un conac înzăpezit și, deci, rupt de restul lumii, mai mulți oameni, ei și ele, sărbătoresc cum se cuvine pașnicul Crăciun.

În ultimul moment sosește, cam pe nepusă masă, Raymond Gentry, un ziarist de la un tabloid de scandal The Trombone. Acesta își bate joc de toți, dovedind că le cunoaște și cele mai intime secrete. A doua zi e găsit împușcat într-o cameră de la mansarda încuiată pe dinăuntru. După ce este spartă ușa, se constată că arma crimei lipsește. „Lung prilej de vorbe si de ipoteze“.

Camilla Läckberg, Prințesa ghețurilor, traducere din suedeză de Simona Țențea și Asa Apelkvist. Camilla noastră n-are decât 36 de ani și e deja celebră în Europa. Erica Falck, o gagică obosită din cauza că scrie toată ziua (și noaptea) biografiile unor femei celebre, își găsește cea mai bună prietena din copilărie moartă într-o cadă cu apă înghețată. […] 

Citește mai departe părerea lui Ștefan Agopian despre romanul Eroare judiciară în revista 24FUN.


Romanul Înscenarea lui Roger Murgatroyd de Gilbert Adair este un omagiu minunat adus vârstei de aur a romanului poliţist englez şi maestrei Agatha Christie.

Ce poate fi mai firesc decât o reuniune de prieteni, într-un fermecător castel englez, prilejuită de sărbătoarea de Crăciun? Numai că musafirii devin martorii unei crime «imposibile» şi misterioase. Toţi, dar absolut toţi cei prezenţi au motivele şi intenţia de a-l ucide pe neinvitatul Raymond Gentry, editorialistul unei gazete mondene londoneze.

Trubshawe, fost inspector al Scotland Yardului, acum pensionat, este chemat să elucideze strania moarte a nedoritului Raymond, iar unul dintre oaspeţi, o autoare de romane poliţiste, Evadne Mount, îl secondează cu strălucire. Când stăpânul casei cade şi el victimă unei tentative eşuate de asasinat, lucrurile se complică până la limita de sus a enigmisticii poliţiste.

Cine este criminalul? Iată o întrebare la care abia la final primim răspuns. Dar până şi finalul este unul menit să ne provoace imaginaţia… O carte în care suspansul îl ţine pe cititor treaz de la prima şi până la ultima pagină.

«O carte care flatează inteligenţa cititorului.» – The Independent

«Un mystery intrigant şi plin de umor.» – The Times

Gilbert Adair este scriitor, jurnalist şi critic de film. S-a născut în Anglia şi şi-a petrecut o parte de viaţă la Paris. A scris mai multe romane, printre care Visătorii şi O carte închisă, deja publicate de Editura Trei. Visătorii a devenit celebră după ce a fost ecranizată de Bernardo Bertolucci în 2003 (The Dreamers). Înscenarea lui Roger Murgatroyd este prima parte din trilogia supranumită Evadne Mount.

***

Iată și câteva dintre răspunsurile lui Gilbert Adair (foto) la un chestionar propus de site-ul american crimesquad.com:

Sursă: crimesquad.com

Care este romanul polițist preferat?

Uciderea lui Roger Ackroyd de Agatha Christie, față de care romanul meu Înscenarea lui Roger Murgatroyd este o reflexie în oglindă, așa cum o sugerează și titlul.

Ați scris acest roman în stilul Agathei Christie și al altor autori din vârsta de aur a romanului polițist. De ce ați vrut să reinventați acest gen de roman, în care crima se întâmplă într-un conac spațios locuit de notabilități ale acelor vremuri?

Simplu spus, am citit fiecare din cele șaizeci și șase de cărți cu intrigă polițistă ale Agathei Christie (chiar și pe cele mai slăbuțe din ultima ei perioadă). Și cum nu mai rămăsese nimic de citit, m-am decis să scriu eu un nou roman de felul acesta.

Care vi se pare cea mai bună adaptare cinematografică a unui roman polițist?

Vertigo, care pleacă de la romanul D’entre les morts scris de Boileau și Narcejac special pentru a fi adaptat de Alfred Hitchcock. Oricum, să știți că romanul în sine nu e tocmai o grozăvie.

%d blogeri au apreciat: