Tag Archive: gestalt terapie



Dna L. schițează un pastel îngroșat pe o foaie albă, povestind în același timp cu psihoterapeuta sa despre planurile sale de a lua lecții de artă după terminarea curei. Privește spre desenul de pe șevalet. La început vede doar o „amoebă”, ceva ce plutește într-o ”apă noroioasă”. În desenul nefigurativ, se disting trei linii îngroșate. ”Dacă ar fi oameni, cine ar fi?”, întreabă terapeuta. ”Probabil că asta, de la mijloc, sunt eu”, răspunde pacienta, o tânără de 27 de ani proaspăt divorțată și înspăimântată de perspectiva că nu va putea fi o mamă bună pentru cei doi copii.

Linia mai apropiată de ea i se pare că este fata sa, Lori, pe care știe că trebuie s-o protejeze mai mult, căci e mai sensibilă și mai temătoare. Dar, de fapt, și ea are obsesii și temeri similare. Numai că fuge de ele. Or, desenele sunt ocazia ideală de vorbi deschis despre furie și suferință. Sunt prilejul unei

”conștientizări însuflețite care permite ca tot felul de lucruri ce odată păreau inexplicabile să capete sens”, scrie Judith Aron Rubin în volumul pe care-l coordonează, Art-Terapia. Teorie și practică.  

  

 

   

Psihiatru de orientare psihanalitică, Rubin a fost președinte al Asociației Americane de Art-Terapie, de unde și deschiderea sa față de restul orientărilor psihoterapeutice. A invitat în tratatul de peste 500 de pagini specialiști din toate orientările majore, de la jungieni și gestaltiști la cognitiviști și terapuți de familie. Previzibil, discipolii lui Jung caută în desenele pacienților arhetipurile ”umbrei” sau ”Marii Mame”, terapeuții umaniști cred că scopul final al artei în terapie constă în autenticitatea și plenitudinea trăirilor clienților, pe când specialiștii în terapia familială caută să vadă ce fel de relații există acolo pornind, de pildă, de la desenul unui copil fără mâini cu bunica aproape și cu mama alungată într-un colț al planșei.

Dar nu e vorba doar despre desen: modelajul în plastilină folosit pentru un copil orb cu retard, muzica și dansul utilizate pentru conștientizarea propriilor cenzuri sau tapițeria după o poză cu cineva drag care a murit (pentru desensibilizare și doliu) sunt modalități la fel de potrivite în art-terapie.

 

 

 

La fel de diverse pot fi și interpretările expresiilor artistice, care variază de la un caz la altul. Când vrei să înțelegi mesajul pacientului, nu trebuie să te mulțumești cu aplicarea unui simbolism universal (mitologic), așa cum procedează psihanaliștii, atrage atenția Josef E. Garai, specializat în art-terapia umanistă. El amintește cazul unui tânăr director executiv care visează cum se cațără pe un port-drapel foarte înalt și cade cu puțin înainte de a ajunge în vârf. Văzând că interpretarea facilă legată de pierderea potenției sexuale este inadecvată, terapeutul pune lucrurile în context:

”Port-drapelul este simbolul pentru dorința sa de a ajunge în vârful ierarhiei în cadrul companiei”.

Art-terapia este, pentru adult, o modalitate de individuare, de dezvoltare personală și de mai bună coabitare cu propriile temeri și răni nevindecate. Însă această tehnică este inițiată la începuturile psihanalizei mai ales pentru a ajuta copii să spună lucruri pe care nu pot sau nu știu cum să le verbalizeze.

 

 

 

Un exemplu interesant vine din partea terapiei comportamental-cognitive, considerate adesea mult prea rece și rațională pentru a fi de folos celor mici. Larry e un puști hiperactiv, cu retard, care tocmai a dat foc camerei sale, povestește psihiatrul Ellen Roth. Ajutându-l să picteze și să construiască din bucați din lemn o casă, terapeutul l-a impulsionat pe mai multe planuri: băiatul și-a dezvoltat gândirea spațială, a căpătat încredere în sine desenând tot mai bine, și-a domolit sentimentul de vină printr-o reparație simbolică și a putut într-un final să vorbească despre trauma incendiului.

 

Fără să epuizeze terapia, tehnica art-terapiei are două avantaje majore:

  • fisurează subtilele barierele afective autoimpuse de pacient și
  • poate fi adaptată oricărei orientări terapeutice.

Dacă trauma îngheață creierul nostru emoțional (amigdala), atunci jocul, fantezia, realizarea repetitivă a artei nu fac decât să dezghețe imaginile traumatice și să ofere un sentiment de control asupra ”darurilor Pandorei”.

  


Tranșam azi morcovii pentru salată. Cum să fie bucățile? Mai groase, mai subțiri? De fapt, le pot mărunți chiar cu robotul de bucătărie… Totul, pentru ce? Pentru a îngurgita mai repede și pentru a mesteca mai puțin. Dincolo de contraindicațiile medical-dietetice ale stilului ”fast-food” ghicești mult mai multe: stilul de hrănire dă pe față stilul nostru de a relaționa cu tot ce e în jur. O spune Pearls, într-o minunată carte scrisă în 1942, pe când fugise din Germania în Africa de Sud.

Plecând de la relaţia organism–mediu, Perls pune în joc „pulsiunea de foame„, relevantă pentru felul în care ingerăm şi asimilăm informaţiile, alimentele, emoţiile celorlalţi, evenimentele. Între a „înghiţi” orice, a accepta totul fără discernământ, şi a refuza tot ce vine din afară, Perls recomandă calea de mijloc. Este vorba despre gestionarea agresivităţii și nerăbdării „muşcând” şi „mestecând” cu răbdare ceea ce oferă mediul.

Învaţă să blochezi fluxul alimentar. Nu mai lua nimic în gură timp de câteva secunde între două înghiţituri: vei învăţa să pui la punct fiecare detaliu al propriei vieţi, stomacul tău mintal — creierul tău — va fi mult mai ordonat, recomandă fondatorul gestalt-terapiei.

Un sfat surprinzător, care anticipează cu jumătate de veac moda „slow food” (modă care e pierdut totuși ce era mai important: dimensiunea mentală a ingerării).

Prima carte a lui Perls, Eul, foamea şi agresivitatea, este redactată în 1942 în Africa de Sud, locul în care medicul berlinez se refugiase din calea nazismului înainte de a ajunge să cucerească America şi să devină chiar un guru al hipioţilor din California anilor ’60.

Nu înghiți nimic pănâ nu ai mestecat suficient! Traducerea psihologică: nu lua de bun tot ce ți se spune la televizor, nu colporta zvonuri, nu te lăsa păcălit de modele fancy trendy. Învață să muști și să mesteci și combate obișnuința de a ronțăi și de a rupe cu dinții. A folosi incisivii înseamnă a filtra ce ți se dă, a analiza critic informațiile servite și a investi sănătos agresivitatea biologică:

Încearcă să faci acest exercițiu: imaginează-ți că muști din corpul cuiva. Vezi cum dinții tăi apucă o bucată din el sau doar își lasă amprenta pe el, ca și cum ar fi mușcat dintr-o gumă? În primul caz ”simți” gustul cărnii printre dinți? Poate că acest exercițiu ți se va părea un lucru pervers și o cruzime… Cu cât ne dăm voie mai mult să exprimăm cruizmea și plăcerea de a distruge într-un loc biologic corect – dinții -, cu atât agresiunea riscă mai puțin să devină o trăsătură de caracter” (Eul, foamea şi agresivitatea).

%d blogeri au apreciat: