Tag Archive: Gerald Shoenewolf


Strigătul primar


 

– Simt că-mi vine să ţip, spuse el.

– Cum vine asta? spuse terapeuta.

– Pentru că sunt furios.

– Pe ce anume eşti furios?

– Nu ştiu. Ştiu doar că îmi vine să ţip.

 

Pacientul, un bărbat de vreo douăzeci şi ceva de ani, citise despre o formă de „terapie prin strigătul primar” şi îi ceruse terapeutei sale, o psihanalistă, să-l lase să încerce asta în timpul şedinţelor lor. La început, terapeuta se opusese solicitării lui de a ţipa. Ea simţea că dorinţa lui de a face asta era o formă de rezistenţă la procesul analitic – o rezistenţă la asocierea liberă, la verbalizarea sentimentelor sale şi la analiza propriei sale rezistenţe.

Totuşi, pe măsură ce timpul trecea ea începu să înţeleagă că el nu putea verbaliza anumite sentimente pentru că acestea îşi aveau originea în stadiul oral, un stadiu care precede capacitatea de verbalizare. Pacientul nu-şi putea verbaliza mânia din această perioadă, deoarece venea de dincolo de verbalizare.

        

  

        

Pacientul se afla de vreo câţiva ani în terapie şi, în cea mai mare parte a timpului, fusese extrem de pasiv. Îşi perlaborase deja cele mai multe dintre problemele sale oedipiene şi anale, iar acum ajunsese la cele din stadiul oral. Mama sa murise când el avea un an, iar el rămăsese cu o fixaţie din acea perioadă, fiind blocat într-un stadiu al doliului neîncheiat. Pasivitatea sa extremă era un rezultat al apărării împotriva furiei pe care o simţea faţă de mama sa, pentru că murit și, astfel, l-a abandonat, o furie pe care nu o putea exprima în cuvinte și pe care nu o putea asuma ca un adult. El folosea de asemenea mecanismul de apărare al clivajului eului: o parte din el recunoştea moartea mamei sale, dar o altă parte, inconştientă, o mai aştepta încă să se întoarcă. Dorinţa lui de a striga îşi avea originea în apariţia treptată a acestei furii în cursul terapiei, apariţie pe care o putea simţi în pieptul său, dar pe care nu o putea înţelege la nivel verbal.

– M-am mai gândit la asta, îi spuse terapeuta într-o zi, şi am decis că poate ar fi bine pentru tine să ţipi.

– Chiar așa? – Pacientul a rămas mai întâi surprins de schimbarea atitudinii terapeutei sale.

– Eşti sigură?

– Sunt sigură, dacă şi tu eşti sigur.

– Sunt foarte sigur.

La solicitarea terapeutei, pacientul se întoarse cu faţa în jos pe canapea şi ţipă în pernă. Ţipă vreo câteva minute, apoi se opri şi relată că îi dispăruse durerea de cap. În şedinţa următoare ţipă alte cinci minute. Din nou raportă că-i dispăruse durerea de cap. Timp de câteva luni, strigă preţ de cinci-zece minute în fiecare şedinţă. La început, ţipetele sale erau fără cuvinte. Apoi începu să ţipe:

    

      

    

–          Mami, mami, mami!

Apoi ţipă:

–          Te urăsc! Te urăsc! Te urăsc! De ce m-ai părăsit, mami? De ce? Te urăsc din tot sufletul! Te detest! De ce? De ce? De ce?

   

În tot acest timp, țipetele lui luară forme diferite. La început fură mai degrabă superficiale şi forţate, dar până la sfârşit ajunseră să fie profunde şi iritate, ca ale unui bebeluş. De asemenea, până la final, începuse să hohotească. Ţipa câteva momente, după care continua să plângă până la epuizare.

 După o vreme, pacientul însuşi decise că era suficient.

– Nu cred că o să mai strig astăzi, îi spuse el terapeutei.

– De ce nu?

– Simt nevoia să vorbesc despre asta acum.

– E în regulă. Cred că e o idee bună.

 

Anul următor a fost dedicat perlaborării experienţelor sale preverbale.

      

Fragment din proaspătul volum 101 succese terapeutice   

      

Citește și:

Terapeuta ”heterosexuală” și pacienta lesbiană  

       


Rezistențele culturale ale psihoterapeuților sunt cel mai adesea trecute cu vederea, susțin Richard Robertiello și Gerald Shoenewolf, autorii cărții 101 greșeli în psihoterapie. Contratransfer și contrarezistență în psihoterapie. Iar prejudecățile pot fi de natură rasială, religioasă, ideologică sau chiar sexuală, după cum se vede în cazul de mai jos:

***

– Am avut un vis ciudat și jenant despre dumneavoastră noaptea trecută, i-a spus o pacientă tânără și atrăgătoare terapeutei sale, o femeie, de asemenea atrăgătoare. Nu știu ce înseamnă. Era cam sexual. Poate că sunt lesbiană. Ce credeți? Sunt lesbiană?

 – Nu vă faceți griji. Nu sunteți lesbiană, a răspuns rapid terapeuta.

S-a grăbit să pună capăt subiectului, pentru că îi producea multă anxietate. Făcând acest lucru, închisese practic acest subiect fără să-și dea seama, blocând astfel progresul pacientei pentru luni de zile. (…)

La un nivel mai profund, îndoielile pacientei cu privire la propria ei sexualitate i-au trezit terapeutei îndoieli similare cu privire la propria ei sexualitate și feminitate, acestea nefiind niciodată analizate în terapia sa, unde a fost analizată tot de o terapeută cu rezistențe similare legate de aspectul homosexualității.

Doar o singură dată, câteva luni mai târziu, a mai adus pacienta subiectul în discuție, iar terapeuta i-a spus în grabă:

– Nu sunteți lesbiană, în regulă? Încetați să vă mai îngrijorați pentru acest lucru.

N-a fost în stare s-o ajute pe această pacientă, ale cărei fantasme homosexuale erau legate de conținuturi preoedipiene importante, decisive pentru viața ei personală și pentru dezvoltarea sa profesională (pacienta era, la rândul ei, o terapeută în formare). (Fragment din cartea 101 greșeli în psihoterapie)

***

 

Ce se întâmplă în România cu psihoterapia adresată minorităților sexuale?

Iată un fragment dintr-un reportaj pe care l-am realizat acum un an la Serviciul de Consiliere și Psihoterapie de la ”ACCEPT”:

 

 

Mulţi părinţi vor să-şi trateze copiii de „boala“ homosexualităţii

De 30 de ani, homosexualitatea a fost scoasă din rândul bolilor psihiatrice. Totuşi, părinţii mai cer încă medicilor şi psihologilor să-i vindece pe adolescenţii care dau semne că ar fi gay.

Cabinetul psihoterapeutului este de obicei evitat de către membrii comunităţii persoanelor lesbiene, gay, bisexuale şi transgen (LGBT). „Majoritatea se tem că, dacă merg la psihoterapeut sau la psihiatru, vor fi diagnosticaţi drept nebuni“, spune psihoterapeutul Florentina Bocioc, director executiv al Asociaţiei „ACCEPT“, care promovează drepturile LGBT.

Minoritarii sexuali suficient de temerari pentru a păşi pragul unui psiholog „ştiu în sinea lor că nu au nici o problemă, însă presiunea socială şi mesajele negative venite din exterior îşi pun amprenta asupra sănătăţii lor, făcându-i să devină dezorientaţi şi apăsaţi de teama de a se etala, de a exprima exact ce simt în interior“, punctează psihoterapeutul Delia Ioana Codreanu din cadrul Serviciului de Consiliere şi Psihoterpie de la „ACCEPT“. „Dacă îi explici pacientului că homosexualitatea nu este o alegere şi nici nu e o boală pe care s-o vindeci, el va înţelege că homosexualitatea este la fel de normală precum heterosexualitatea, ceea ce scade gradul de anxietate“, mai spune Codreanu.

Homosexualitate și patologie

Până în 2001, homosexualitatea a fost încadrată în rândul infracţiunilor penale de natură sexuală şi a fost aşezată în acelaşi plan cu violul. „Am făcut facultatea la finele anilor ’90, iar la cursul de psihiatrie, când venea vorba despre tulburările de identitate sexuală, nu se făcea prea clar distincţia dintre identitatea de gen şi orientarea homosexuală. Am făcut şi studii de sociologie, unde homosexualitatea apărea la capitolul devianţă, alături de prostituţie“, îşi aminteşte psihologul Florentina Bocioc.

Toate acestea au făcut ca orientarea homosexuală să fie legată de patologic, deşi aceasta a fost scoasă în 1973 din DSM (Manual de diagnostic şi statistică a tulburărilor mintale), precizează psihologul. „Cred că această informaţie a ajuns mai greu în comunitatea medicală din România, aşa că ideea de patologic a supravieţuit chiar şi după 2000“, spune Bocioc.

„Mulţi vin şi întreabă dacă poţi să le vindeci copiii”

În multe cazuri, o lesbiană sau un homosexual ajunge la psihoterapeut împins de la spate de părinţi ori de rude. „Mulţi vin şi întreabă dacă poţi să le vindeci copiii. Părinţii care îi duc la psihoterapie nu sunt din categoria celor agresivi, care să-i dea afară din casă. Ei vor doar să ştie cum se poate trata ceea ce ei cred că este o boală“, atrage atenţia psihologul Florentina Bocioc. Ea îşi aminteşte două cazuri în care adolescenţii au fost duşi la psihiatrie. Doctorii au dat reţete şi au pus diagnostice de genul „anxietate“ sau „depresie“ care n-aveau nici o legătură cu orientarea lor sexuală.

Totuşi, „familia a crezut că aceste medicamente îi vor putea trata şi de homosexualitate“, îşi aminteşte psihologul de la „ACCEPT“. Teama şi moralul scăzut au totuşi o legătură indirectă cu homosexualitatea. Făcând parte dintr-o categorie marginalizată, creşte riscul depresiei. „În Occident există statistici care relevă un grad mai mare de risc de sinucidere printre adolescenţii gay. Dar asta nu este cauzată de orientarea lor, ci de felul în care sunt percepuţi“, spune Bocioc.

Intoleranță printre psihoterapeuți
La polul opus se află părinţii care închid ochii şi nu vor să admită că odraslele lor sunt altfel. „Am avut un client care era evident, din gesturi şi preocupări, că este homosexual. La un moment dat, mama lui a auzit o discuţie din care reieşea că ar fi gay. L-a întrebat dacă e aşa, el a negat, iar ea n-a mai insistat, deşi era evident că e o minciună“, spune Bocioc.

Colega sa, psihologul Delia Codreanu, spune că sunt foarte rare cazurile când părinţii pot să accepte orientarea homosexuală a odraslelor. „Au fost totuşi persoane care au devenit mai tolerante atunci când li s-a explicat că nu e vorba despre o boală şi nici despre o alegere. Au spus «OK, o să mă obişnuiesc cu asta, căci în fond homosexualitatea lui nu schimbă nici relaţia, nici faptul că e copilul meu şi doresc să-l susţin»“, precizează Codreanu. De altfel, psihologul precizează că aceeaşi intoleranţă se regăseşte şi printre unii dintre colegii ei psihoterapeuţi, care refuză din start să lucreze cu membrii comunităţii LGBT.

Citește mai departe în Cotidianul.ro.

%d blogeri au apreciat: