Tag Archive: George W. Burns



101De multe ori, asociem fericirea cu bunurile materiale, gandindu-ne cat de fericiti am fi daca am avea anumite lucruri. La fel ajung sa gandeasca si copiii, imediat ce incep sa se compare cu ceilalti copii de varsta lor care au jucarii sau haine mai frumoase. Uitam astfel sa ne bucuram de experientele care ne fac cu adevarat fericiti, precum jocurile sau timpul petrecut cu prietenii. Ii poti citi povestea urmatoare copilului, pentru a va aminti ce ne face fericiti:).

“A fost o data ca niciodata o printesa care avea totul… sau aproape totul. Locuia intr-un palat urias, iar dupa rege si regina, ea era cea mai importanta persoana din regat. De asemenea, avea tot ce isi dorea, pentru ca era printesa. Daca voia ceva, tot ce trebuia sa faca era sa ceara si i se dadea. Avea toate jucariile care erau la moda, chiar si un palat de jucarie pe care il umplea cu papusi si cu toate accesoriile lor. Avea cele mai noi jocuri pe calculator pe care le jua pe un ecran care acopera un intreg perete din camera de joaca. Si numai acea camera era la fel de mare cat unele dintre casele in care locuiau alte familii din regat. Si totusi, in ciuda atator minunatii, isi pierdea adesea interesul si se simtea singura.

Uneori, ii vedea pe copiii de pe strazi jucandu-se sotron sau sarind coarda, razand, vorbind si cantand.

– De ce scot copiii toate aceste sunete? a intrebat-o pe doica regala intr-o buna zi.

– Cred ca datorita faptului ca sunt fericiti, a raspuns doica.
Privind din nou copiii de jos, printesa a spus:

– Vreau si eu sa fiu fericita. Ce ma va face fericita?

Doica regala nu mai fusese de mult intr-o pozitie atat de dificila. De-ar fi putut sa o lase pe printesa sa iasa pe strada si sa se joace cu ceilalti copii, printesa ar fi putut invata sa rada si sa se bucure. Macar daca printesa ar fi avut cativa prieteni cu care sa imparta povestile sau cu care sa faca unele din lucrurile pe care e placut sa le faci cu amicii!

Se intreba daca printesei nu i-ar placea oare sa se bulgareasca cu pustii de pe ulita sau daca nu ar rade atunci cand ar merge in picioarele goale prin noroi murdarindu-si poate una din rochitele sale frumoase. Dar doica stia ca nu i s-ar fi permis niciodata printesei sa faca acest lucru.

Tot cautand un raspuns pe care sa-l dea printesei la intrebarea sa, privind in jos, si-a vazut pantofii. Poate ca acesta era raspunsul.

In cele din urma, a spus:

– Daca am putea sa gasim cel mai fericit copil din regat, ai putea sa te incalti cu pantofii lui, poate chiar sa mergi pe unde a mers el si ai afla cum e sa fii fericita.

Printesa a cerut regelui sa caute cel mai fericit copil si sa i se aduca pantofii lui. Asteptand sa primeasca pantofii celui mai fericit copil, printesa se intreba cum or fi aratand acestia. “Ce culoare au oare? Pantofii veseli trebuia cu siguranta sa fie colorati. Or fi fost decorati cu flori, curcurbee sau clopotei?”

Dupa o vreme, doica regala a venit in camera printesei cu stirea:

– Inaltimea-Voastra, am vesti bune si vesti proaste.

– Spune-mi-le intai pe cele bune, a tipat printesa.

– Ei bine, a spus doica regala, sunt bucuroasa sa va spun ca am gasit cel mai fericit copil din tot regatul.

– Atunci, unde sunt pantofii mei? a cerut printesa, nerabdaroare.

– Asta este vestea proasta, a raspuns doica regala. Cel mai fericit copil din tot regatul nu avea pantofi deloc.”

Ce il poate invata pe copil aceasta poveste?

  • ca nu intotdeauna obtinem ceea ce vrem,
  • ca fericirea nu se reduce la ceea ce detinem,
  • ca uneori, fericirea sta in lucrurile simple, dar si in libertate si in compania persoanelor apropiate,
  • ca prietenii sunt importanti pentru fiecare dintre noi.

Ce il poti intreba pe copil?

Citeşte întreaga recenzie pe site-ul www.suntparinte.ro


A început Săptămâna Psi pentru Părinți!

Azi la ARAD de la ora 18, psihologul Roxana Maier vă așteaptă la Librăria Cărturești la o discuție pe tema: Lumea poveștilor la orice vârstă.

***

Te-ai aștepta ca o terapie prin basm să funcționeze doar cu cei mici,  însă poveștile cu ”morală” pot fi utile și în psihoterapia cu cei mari. O arată psihologul australian George W. Burns în cartea sa 101 poveşti vindecătoare pentru adulţi. Folosirea metaforelor în terapie.

Iată o anecdotă despre cum poți să tranformi o ceartă absurdă între el și ea într-un motiv de amuzament și într-un instrument de prevenire a conflictelor viitoare.

***

Am un prieten care împărtăşeşte de bunăvoie o experienţă din propria căsnicie. Este un consilier marital de succes şi poate că povestea lui ilustrează de ce.

Prietenul meu şi cu soţia lui se certau în legătură cu două umeraşe vechi din sârmă. El voia să le păstreze. Într-o zi ar putea fi utile. Ea voia să le arunce. Pentru ea, a menţine o casă ordonată şi îngrijită era prioritatea numărul unu. După o oră de furie, au realizat absurditatea cerţii lor. Apoi, ceva important s-a întâmplat.

Nu se pune atât de mult problema dacă un cuplu are sau nu idei diferite. Acest lucru probabil că e inevitabil. Este mai mult o chestiune de ceea ce poţi sau nu poţi să faci cu diferenţele de opinie atunci când ele apar.

Ceea ce colegul meu şi soţia lui nu au făcut a fost să folosească controversa pentru a continua să se ia unul pe altul la rost. Nu au folosit-o ca pe o altă armă în lupta lor. Nu au continuat să aducă pe tapet această ceartă ca pe un memento constant al lipsei de înţelegere a celuilalt. Nici măcar nu au încercat să o uite, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, când de fapt se întâmplase. În schimb, au folosit-o ca pe un ajutor nepreţuit la care să apeleze pentru a anihila alte momente când începeau să simtă că se naşte un conflict de interese ori de idei.

— Dacă ne paşte acum o ceartă, tot ce trebuie să spunem este „umeraşe”, mi-a zis prietenul meu, şi începem să râdem. Este imposibil să te cerţi când râzi.

Fragment din:

101 povesti adulti

Caracteristici terapeutice

Probleme abordate

  • Conflicte de relaţie
  • Certuri
  • Minte îngustă
  • A nu reuşi să apreciem diferenţele
  • Neacceptarea altora

Resurse dezvoltate

  • A accepta diferenţele
  • A asculta
  • A utiliza absurdităţile
  • A râde de viaţă

Obiective propuse

  • Suntem cu toţii individuali.
  • Toleraţi diferenţele.
  • Apreciaţi diferenţele.
  • Problemele pot fi transformate în resurse.
  • Ceea ce contează este ce faceţi cu diferenţele de opinie.
  • Împărtăşiţi râsul, nu conflictul.

   


Din nefericire, sunt momente în vieţile noastre, ale tuturor, când adevărurile simple sunt trecute cu vederea sau când înţelepciunea conţinută în ele este dată deoparte de toate necesităţile vieţii şi traiului. Exact asta i s-a întâmplat Samanthei.

Crescuse într-un mic oraş la ţărmul mării. Din câte mi-a spus despre el, era greu de imaginat o ambianţă mai idilică în care să-ţi petreci copilăria. Venea de la şcoală de-a lungul plajei, culegând de pe mal scoici frumoase, sepii cu spinarea moale pentru crescătoria ei de păsări şi alte surprize misterioase care erau aduse de valuri din tot felul de rămăşiţe ce pluteau în apele oceanului.

Iubea libertatea pe care o simţea când briza mării, de o răcoare revigorantă, îi adia prin şuviţele lungi. Alerga, toată numai bucurie, picioarele afundându-i-se în nisip şi stropii reci plescăindu-i pe degete. Pescăruşii o chemau de sus cu strigătele lor ori se avântau din aer aidoma unor suliţe spre sol când ţinteau ceva ce le putea servi de hrană. Când delfinii zburdau în golf ea sărea în sus de încântare, dar ceea ce-i plăcea cel mai mult era să şadă pe stânca ei preferată pe un promontoriu abrupt, urmărind nuanţele pastelate ale apusului de soare, când o minge caldă de lumină se cufunda în braţele mării.

Pe măsură ce a crescut, a avut tot mai puţină vreme să colinde de-a lungul ţărmului. Timpul a devenit important într-un mod în care nu fusese niciodată în copilăria ei. Era adolescentă acum. Învăţa să preia responsabilităţile maturităţii care bătea la uşă şi, odată cu vârsta adultă, a venit şi implicarea că trebuia să uite de plăcerile şi voioşia copilăriei. Acum era vremea să se pregătească pentru viitor şi să uite bucuria de a fi în prezent. Avea teme de făcut, examene pentru care să studieze şi o carieră la care să se gândească.

Samantha s-a adaptat bine. Şi-a trecut examenele cu brio, a fost admisă la o facultate bună de drept şi şi-a părăsit orăşelul de la ţărmul mării pentru a urma o carieră în metropolă. În primii ani găsea mereu timp să se întoarcă în orăşelul ei de pe coastă în concedii, dar acestea treceau repede. Tensiunea tot mai mare a noii cariere a însemnat că mai rămânea doar puţin timp pentru vizitele acasă şi încă şi mai puţin pentru a se plimba pe malul pe care-l iubise atât.

Succesul a adus înstărire şi un apartament frumos în suburbia „corectă”, dar, din păcate, nu şi fericire. Samantha se simţea tot mai descurajată. Îi lipseau libertatea şi voioşia copilăriei. Sperând să le redobândească, a angajat un artist să-i picteze un tablou mare al unui apus în golful ei de-acasă. Şedea în faţa tabloului, încercând să-şi recapete amintirile.

Fragment din:

Era frumos, dar nu a funcţionat. Deznădejdea ei a crescut, iar sănătatea a scăzut. A constatat că devine tot mai sensibilă la răceli şi gripe — acele boli agasante care îţi amintesc că eşti vulnerabil şi îţi semnalează că ceva nu este chiar în regulă cu tine.

A căutat muzică new age, sperând să aducă în livingul ei sunete de valuri, de pescăruşi şi de balene. Se forţa să stea în faţa tabloului şi să asculte sunetele artificiale ale oceanului. Dar mintea ei nu era acolo. Avea termene limită de respectat, obiective financiare de realizat şi probleme de afaceri de rezolvat.

Într-o zi a trebuit să viziteze un client care trăia la mare. Când a părăsit biroul lui pe seară, soarele apunea. Urmându-şi inima, mai degrabă decât ce-i dicta mintea (care îi amintea de raportul urgent pe care trebuia să-l încheie până a doua zi), şi-a condus maşina într-un parc de la malul mării. Samantha şi-a azvârlit pantofii din picioare, şi-a scos ciorapii şi a început să meargă prin apa de lângă mal. Nisipul rece, umed îi masa tălpile picioarelor, briza proaspătă a oceanului îi mângâia sufletul şi a simţit cum se înalţă, ca şi cum s-ar fi aflat pe aripile unui pescăruş.

Se simţea întinerită. Timpul petrecut la ţărmul mării fusese reconfortant şi agreabil. Inima i s-a înălţat, trupul i s-a relaxat, iar mintea i s-a concentrat pe prezent. Când era copil, învăţase ceva despre sursa sănătăţii şi fericirii ei. Tot timpul, o părticică din ea ştiuse cum să activeze din nou această sursă. Se mira cum de putuse să uite vreodată un lucru atât de important şi se întreba cum se putea asigura că nu-l va mai uita nicicând.

Caracteristici terapeutice

  • Probleme abordate: probleme de gestionare a responsabilităţii; îndeplinirea cerinţelor muncii; probleme de gestionare a timpului; sănătate şi stare de bine; neglijarea resurselor din trecut

  • Resurse dezvoltate: a găsi timp pentru a vă aminti ce a funcţionat în trecut; a face uz de abilităţi din trecut pentru a face faţă prezentului; a face uz de plăceri trecute; a dezvolta abilităţi de grijă de sine

  • Obiective propuse: acceptaţi-vă abilităţile; redescoperiţi resurse folositoare; dezvoltaţi strategii pentru gestionarea stresului şi a timpului; aduceţi-vă aminte de nevoia de a avea grijă de voi înşivă.


Cu mult timp în urmă, un asasin de monştri a învăţat cum să umble cu astfel de forţe.

Tatăl său fusese o zeitate care dorise să elibereze lumea de monştri şi, cunoscând nevoia existenţei unui războinic tânăr şi brav care să îndeplinească această sarcină, a venit pe pământ, s-a căsătorit cu o fată tânără şi a plecat după ce ea a rămas însărcinată. Copilul s-a născut şi a crescut devenind un tânăr autosuficient. Mama nu i-a dezvăluit niciodată identitatea tatălui său, în ciuda rugăminţilor fiului, şi astfel a sosit vremea când tânărul a decis să-şi găsească tatăl.

Căutările lui l-au dus într-o călătorie plină de primejdii. S-a confruntat cu multe dificultăţi şi obstacole în drumul său, fiecare punându-i caracterul la încercare, fiecare întărindu-i hotărârea, fiecare sporindu-i capacităţile şi forţele. A trecut timpul şi, cu determinare şi ceva noroc, a ajuns în cele din urmă la palatul tatălui său.

Tatăl a fost atât de încântat să descopere că fiul său adoptase misiunea de a elibera lumea de monştri, încât i-a dăruit un arc şi o săgeată fermecată. Astfel înarmat, tânărul războinic a pornit în căutarea şi eradicarea monştrilor care înspăimântau poporul său.

Fragment din 101 poveşti vindecătoare pentru adulţi. Folosirea metaforelor în terapie de George W. Burns

Nu a străbătut cale lungă şi l-a şi întâlnit pe Monstrul Foamei. Şi-a ridicat arcul şi săgeata, le-a îndreptat către inima monstrului şi a strigat:

— Pregăteşte-te să mori. Multor oameni le e foame din cauza ta. Îi faci să se chinuie şi să simtă un disconfort. Te voi elimina şi îi voi elibera de foame.

Monstrul s-a uitat în ochii lui şi l-a întrebat:

— Sigur asta vrei? Recunosc că le produc un disconfort oamenilor, dar gândeşte-te şi la ce beneficii le aduc. Fără senzaţia de foame, nu şi-ar dori să plece în căutarea hranei lor. Fără foame, ar sta locului şi ar muri. Le dau imboldul de a căuta mâncare şi a supravieţui. Uită-te mai bine la modurile în care aş putea fi util, în loc să încerci să mă distrugi. Încetează să mă vezi ca pe un monstru şi examinează cum aş putea ţine oamenii sănătoşi, mulţumiţi şi fericiţi.

Tânărul războinic a intuit adevărul care rezida în cele spuse de monstru. Poate că nu era chiar atât de monstruos, în definitiv, iar disconfortul pe care-l crea îşi avea şi beneficiile-i esenţiale. Drept urmare, tânărul războinic a cruţat viaţa monstrului, gândindu-se că poate era mai bine să se arate prietenos faţă de el decât să-i distrugă forţa.

Mai târziu, a dat de Monstrul Iernii. Iată un monstru care trebuia cu siguranţă să fie eliminat, aşa că şi-a ridicat arcul şi săgeata.

— Aduci frigul şi întunericul în viaţa poporului meu, l-a provocat. Ne faci să tremurăm de frig şi, uneori, eşti atât de îngheţat încât oamenii mor. Trebuie să te distrug.

— Da, a replicat Monstrul Iernii. Ce spui tu este corect. Aduc eu frigul şi întunericul în vieţile voastre, dar gândeşte-te câtă nevoie aveţi de mine. Aduc şi ploaia care vă umple râurile, vă udă culturile şi vă adapă animalele pe care le vânaţi. Pregătesc drumul pentru căldura şi frumuseţea primăverii. Fără mine, nu ar exista primăvară şi fără primavară animalele de care aveţi nevoie pentru hrană şi îmbrăcăminte nu s-ar împerechea şi nu s-ar reproduce.

Tânărul războinic şi-a dat seama că ceea ce spunea Monstrul Iernii era adevărat. El nu reprezenta numai frigul şi relele, aşa cum îl percepuse mai întâi, ci oferea şi multe de care poporul său avea nevoie. Dacă oamenii s-ar putea bucura de aceste beneficii mai degrabă decât să se gândească doar la frig şi mizerie, vieţile lor ar fi mai bogate. Aşa că i-a cruţat viaţa şi s-a arătat prietenos faţă de el.

Tot continuându-şi drumul, a întâlnit Monstrul Suferinţei.

— Aha! a strigat tânărul războinic. În fine am găsit un monstru de care umanitatea se poate dispensa. Nimeni nu vrea să sufere. Pregăteşte-te să te ucid.

— Ştiu ce gândeşti, a spus Monstrul Suferinţei. Crezi că le produc oamenilor durere inutilă, chin şi nefericire. Consideri că le-ar fi mai bine fără mine. Dar te-ai gândit vreodată la beneficiile pe care le aduc oamenilor? Datorită mie oamenii învaţă, cresc şi se dezvoltă. Îţi aminteşti când, copil fiind, apropiai mâna prea tare de foc şi simţeai durerea căldurii? Suferinţa ta era scurtă, dar ai învăţat din experienţa ta. Acea învăţătură te-a protejat, poate chiar ţi-a salvat viaţa. Oamenii cresc prin suferinţă. Ei învaţă din suferinţa lor. Că mă placeţi sau nu, aveţi nevoie de mine.

Tânărul războinic şi-a schimbat scopul misiunii care-l atrăsese iniţial. Scopul său era acum să se arate prietenos faţă de ceea ce crezuse că erau monştri, căci avea multe de învăţat de la ei.


A fost odată o istorie  pe care o povesteau toţi copiii de la şcoala la care învăţa Caroline. Nu ştiu  dacă și credeau în ea, dar unii dintre ei cu siguranţă se comportau de parcă ar fi luat-o de bună.

Pe drumul pe care Caroline îl avea de făcut de acasă până la şcoală era o casă veche, ascunsă în spatele unui teren destul de întins. Ai putea să încerci să-ţi închipui mica şi îmbătrânita casă, care parcă încerca să se ascundă în spatele cioturilor de copaci şi grădinii cu tufe de care nimănui nu mai părea să-i pese.

Câteodată, copiii vedeau o bătrână croindu-şi drum pe poteca veche şi acoperită de frunze care ducea către cutia ei poştală. Degetele sale erau îndoite în forme ciudate, noduroase, corpul îi era aplecat şi spatele îi era cocoşat. Se târa încet şi, dacă îşi ridica privirea spre tine, vedeai o faţă plină de riduri. Din barbă îi creşteau fire de păr cărunte şi subţiri. Ochii înfundaţi în orbite te urmăreau cu o căutătură care — după cum spunea povestea ce circula printre prietenii Carolinei — te-ar fi vrăjit dacă îi priveai fără ocol.

Majoritatea copiilor o numeau „vrăjitoarea de la numărul 97”.

„Nu o privi în ochi, îi auzeai spunând. Te va lua prizonier cu o vrajă magică, te va duce în casă de unde nu-ţi va mai da drumul niciodată.”

Au apărut multe poveşti despre ce se întâmplase cu copiii care erau furați dar, dacă îi cereai cuiva să-ţi spună numele unui copil luat prizonier, desigur, nu  ştia ce să-ți zică. Ca urmare, prietenii lui Caroline nu treceau niciodată singuri pe lângă acea casă. Dacă vrăjitoarea de la numărul 97 se uita la ei? Aveau să fie suficient de puternici cât să n-o privească în ochi?

Dar să ne întoarcem la Caroline, care se pricepea atât de bine la aparatura tehnică încât i s-a cerut să se alăture formaţiei muzicale a şcolii şi asta însemna să rămână după ore o după-amiază pe săptămână pentru repetiţii. Niciun alt membru al formaţiei nu locuia în direcţia ei, aşa că după prima repetiţie a trebuit să meargă spre casă, pe lângă numărul 97, de una singură. După-amiaza târzie era înnorată şi acea lumină clară a zilei care adesea îţi dă încredere dispăruse de pe cer. Caroline a pornit ca de obicei pe drumul ei, dar pe măsură ce se apropia de casa vrăjitoarei aceasta i se părea mai înspăimântătoare ca niciodată.

Pe măsură ce se apropia, căsuţa învechită, parţial ascunsă de grădina neîngrijită, părea să devină tot mai mare şi mai ameninţătoare. Voia să alerge, dar se gândea că e mai bine să meargă încet şi să depăşească această experienţă. A respirat adânc de câteva ori şi a încercat să se gândească la altceva: la casa ei, la mami şi tati privind la televizor şi aşteptând-o, la cina ei preferată, la confortul propriului pat când se va cuibări în el seara. Gândindu-se la aceste lucruri, chipul ameninţător al vechii clădiri părea să pălească. Nu mai era aşa de înspăimântătoare.

Când a început să se uite după vrăjitoare şi să se gândească din nou la ea, vila a devenit iarăşi mare şi terifiantă. De fapt, cu cât o privea mai mult, cu atât se simţea mai rău. „Nu”, şi-a spus, „concentrează-te pe cât de bine va fi când o să ajungi acasă”, şi asta a făcut-o să se simtă mai bine. Caroline a zâmbit în sinea ei. Îi plăcea acest mic truc pe care învăţase să îl joace în minte. Dar apoi, când a ajuns la poarta de la numărul 97, inima Carolinei aproape că s-a oprit în loc. A uitat de gândurile legate de acasă. Bătrânica era afară în grădină… privind-o pe Caroline! Caroline a încercat să nu-i întâlnească privirea, dar cu coada ochiului a văzut că bătrânica îi zâmbea, şi îi zâmbea plină de căldură! A observat că femeia părea mai mică şi mai puţin ameninţătoare decât atunci când ceilalţi copii spuneau poveşti îngrozitoare despre ea. Cu toate acestea, Caroline a continuat să meargă, gândindu-se la casa ei, făcând frica să scadă în timp ce se gândea la senzaţia plăcută de a lua o cină caldă împreună cu familia ei.

Poate că acesta e un moment destul de bun ca să încheiem povestea, dar nu aici s-a terminat istoria noastră. În fiecare săptămână, când Caroline trecea singură pe acolo, bătrânica de la numărul 97 era la locul ei, zâmbindu-i. Caroline, gândindu-se că nu părea aşa de înspăimântătoare ca în poveştile pe care le spuneau ceilalţi copii, a început să-i zâmbească şi ea. Aproape că a sărit în sus de spaimă când femeia a salutat-o pentru prima dată, dar nu după multă vreme Caroline abia aştepta să se oprească şi să vorbească cu ea pe drumul de la şcoală până acasă. Bătrânica avea atâtea poveşti interesante de depănat. De fapt, o chema doamna Walcott, aşa i-a spus Carolinei.

Înainte de sfârşitul semestrului, Caroline a întrebat-o pe doamna Walcott dacă putea să-i ia un interviu pentru o temă la istorie pe care clasa ei o avea de făcut în legătură cu comunitatea locală. A stat în căsuţă cu blânda şi noua ei prietenă, sorbind limonadă şi mâncând prăjituri în timp ce afla mai multe lucruri decât oricine altcineva din clasă. Chiar a primit 10 cu felicitări pentru temă.

La început, prietenii nu au crezut-o că era prietenă cu „vrăjitoarea de la numărul 97” sau că fusese în vizită în căsuţă şi se întorsese teafără. Poate, spuneau ei, era vrăjită şi într-o zi avea să fie capturată definitiv. Păreau că nu vor să renunțe la vechile credinţe după care bătrânica era cu adevărat o vrăjitoare care fura copii. Unul câte unul, Caroline i-a condus la casă şi i-a prezentat doamnei Walcott. Nu a trecut mult până ce şi ei au reuşit să scape de temeri.

Caracteristici terapeutice

  • Probleme abordate: frica de necunoscut; credinţele false; lipsa simţului realităţii; părerea proastă despre ceilalţi
  • Resurse dezvoltate: învăţarea stăpânirii gândurilor; dezvoltarea unor stiluri de gândire pozitive; schimbarea vechilor credinţe; schimbarea prin ajustări succesive; a fi deschis la noi experienţe
  • Obiective propuse: noi abilităţi pentru gestionarea vechilor temeri; tipare pozitive de gândire; metode de testare a realităţii; dorinţa de a experimenta

Fragment din volumul

101 poveşti vindecătoare pentru copii şi adolescenți.

Folosirea metaforelor în terapie


Flexibilitatea și creativitatea în gândire, acesta este obiectivul Poveștii nr. 24 din cartea 101 poveşti vindecătoare pentru copii şi adolescenți. Folosirea metaforelor în terapie (de George W. Burns), o resursă excelentă pentru psihoterapeuți, consilieri vocaționali, psihologi școlari, educatori și, de ce nu?, pentru părinți.

***

A fost odată un băiat… sau putea fi, la fel de bine, o fată. De fapt, povestea poate fi despre cine vrem pentru că sunt sigur că tot vei avea ceva de învăţat din poveste, fie că e vorba de un băiat, fie că e vorba de o fată.

A fost odată un băiat care locuia acasă cu mama lui. El şi mama lui erau săraci, iar el nu avea tată, deşi nu ştiu din cecauză. Toată viaţa acest băiat făcuse ce îi spusese mama lui să facă, şi nu învăţase niciodată cu adevărat să gândească liber. La început, mulţi părinţi ar crede că ar fi minunat să aibă un copil atât de ascultător dar, aşa cum vom vedea, s-ar putea să nu fie întotdeauna atât de util.

De ce acest băiat nu-şi folosea propria minte, nici asta nu ştiu. Nu putem decât să bănuim: poate că, mama lui gândise întotdeauna pentru el sau poate se temea să gândească independent, sau ar fi putut să-şi facă griji să nu facă ceva greşit dacă alegea el însuşi ce să facă, sau ar fi fost mai uşor să asculte ce i se spunea, sau poate pur şi simplu nu vroia să se deranjeze şi să să gândească pentru sine. Puteau fi multe motive dar, oricare ar fi fost ele, aşa era el în momentul poveştii.

Pentru că băiatul şi mama lui nu aveau mulţi bani, era nevoie ca el să muncească pentru a aduce bani de mâncare şi chirie. În fiecare zi după şcoală şi în weekenduri, băiatul pleca să caute de lucru în comunitate. Într-o zi şi-a găsit de lucru într-un magazin de materiale de construcţii din localitate: trebuia să care saci de ciment. A fost greu, dar el era un băiat destul de puternic pentru vârsta lui şi la sfârşit proprietarul magazinului i-a dat 10 dolari pentru munca lui. În timp ce mergea spre casă cu bancnota în mână, i-a scăpat şi i-a luat-o vântul înainte de a o putea prinde. Când a ajuns acasă şi i-a spus mamei, aceasta l-a certat.

— Prostuţule, a spus ea, trebuia să-i pui în buzunar.

— Promit că data viitoare aşa voi face, a răspuns el.

Marţi a primit de lucru la băcănia din localitate. Era o muncă mult mai uşoară decât căratul sacilor de ciment, dar nici recompensa nu a fost aceeaşi. La sfârşitul zilei proprietarul magazinului i-a dăruit o cutie cu ciocolată pentru eforturile lui. Amintindu-şi promisiunea făcută mamei lui, a pus ciocolata în buzunar şi a pornit pe lungul drum către casă. Când a scos cutia ca să i-o arate mamei lui, toată ciocolata se topise. Mama lui l-a certat din nou:

— Prostuţule, trebuia să le aduci într-o pungă de plastic.

— Îmi pare rău, mamă. Am să ţin minte ce ,i-ai spus pentru data viitoare.

  

  

   

Miercuri, a primit de lucru într-un magazin de animale de companie. Îi plăcea să lucreze cu animalele şi, văzând asta, proprietarul magazinului de animale de companie i-a mulţumit pentru eforturi dăruindu-i o pisică. Amintindu-şi ce-i spusese mama lui, băiatul a pus pisica într-o pungă de plastic şi a pornit cu ea către casă, dar pisica a sfâşiat repede punga cu ghearele şi a fugit. Când i-a spus mamei povestea, ea l-a certat din nou:

— Prostuţule, ar fi trebuit să o legi cu o sfoară de gât şi să o cari după tine.

Din nou băiatul şi-a cerut scuze, spunând:

— Îmi voi aminti ce mi-ai spus şi aşa voi face data viitoare.

Ei bine, joi a găsit de lucru la un măcelar. La sfârşitul zilei, măcelarul i-a dat o pulpă de vită. Băiatul s-a gândit că mama lui avea să fie mulţumită de eforturile lui din ziua respectivă şi, făcând ceea ce-i spusese ea, a legat o sfoară în jurul pulpei primite pentru ziua de lucru şi a târât-o până acasă. Toţi câinii din cartier l-au urmărit pe când mergea, muşcând din carnea proaspătă. Când a ajuns acasă, nu mai rămăsese decât un os lucios. Mama lui, care îşi pierdea răbdarea, l-a certat încă o dată:

— Prostuţule, trebuia să-l cari pe umăr.

Vineri nu a găsit de lucru în magazinele din oraş, aşa că a plecat la ţară şi l-a ajutat pe un fermier la muncă. La sfârşitul zilei, bărbatul i-a dat un măgar pentru eforturile lui. Amintindu-şi ce spusese mama lui, a încercat să ridice măgarul pe umăr, dar a descoperit că era prea mare şi prea greu. Când asta nu a mers, a încercat să-şi amintească celelalte instrucţiuni. „Pune-l în buzunar”, îşi amintea că îi spusese mama lui într-o zi, dar măgarul era prea mare şi nu încăpea. „Du-l într-o pungă de plastic”, zisese în altă zi, dar un măgar nu avea cum să încapă într-o pungă, aşa cum nu încăpea nici în buzunar. Chiar dacă ar fi încăput, îşi amintea că pisica sfâşiase punga şi evadase. Nu voia să-şi dezamăgească mama din nou în acel mod.

Poate că reuşea să-l lege cu o sfoară şi să-l ducă până acasă. Sigur, câinii nu aveau să mănânce un măgar viu aşa cum mâncaseră un picior de vită. Dar măgarul şi-a înfipt copitele în pământ, încăpăţânat ca un catâr, şi a refuzat să se mişte. Băiatul nu ştia ce să mai facă. Înlăturase toate instrucţiunile de la mama lui. Nimic din ceea ce-i spusese ea nu avea să meargă în situaţia în care se găsea.

Ce crezi că a făcut? Cum crezi că şi-ar putea rezolva problema? Şi ce crezi că ar putea învăţa băiatul din asta, pentru a-l ajuta când va mai găsi de lucru? Dacă ai fi în locul lui, cum ai proceda ca să duci măgarul acasă?

Aceasta e o poveste cu sfârşit deschis menită să faciliteze căutarea din partea copilului mijloacelor necesare pentru un deznodământ satisfăcător. De aceea, nu are un sfârşit clar. Poate fi folosită pentru a cere soluţii copiilor, pentru a le dezvolta creativitatea, pentru a facilita simţul realităţii, pentru a ne alătura răspunsurilor lor, a le modela abilităţile de rezolvare a problemelor şi pentru a întări resursele necesare în a obţine rezultatul potrivit — totul în cadrul unui proces plăcut, interactiv.

 

Caracteristicile terapeutice ale poveștii:

  • Probleme abordate: probleme de dependenţă; eşecul de a gândi autonom; tipare rigide de gândire şi acţiune; sentimentul de a fi învins.
  • Resurse dezvoltate: dezvoltarea creativităţii;  căutarea propriilor soluţii; gândirea independentă; construirea de abilităţi de rezolvare a problemelor;depăşirea înfrângerilor.
  • Obiective propuse: gândire independentă; încredere în sine; gândire centrată pe soluţie.
%d blogeri au apreciat asta: