Tag Archive: frustrare



„A-ti iesi din fire”

„A-ti sari mustarul”

„A fi cu glontul pe teava”

„A fi cu capsa pusa”

„A te calca pe nervi”

„A vedea rosu in fata ochilor”

„A lua foc”

„A sari ca ars”

Sunt doar cateva dintre modurile in care exprimam enervarea si furia. Despre „Ce sa faci cand iti iesi din fire?” este vorba in cartea pe care o poti citi atat copiii cat si parintii lor, educatorii sau psihologii. Cu totii simtim enervarea, mai des sau mai rar, in diferite contexte si din varii motive. De data asta, incercam sa intelegem ce ii infurie pe copii si cum isi exprima aceste stari. Caracteristica lor esentiala este impulsivitatea: a injura, a da un pumn, o palma, a jigni, a tranti ceva, a sparge, a arunca cat colo…, lucruri care se pretrec inainte sa ne dam bine seama. Impulsivitate inseamna, asa cum sugereaza numele, a actiona din impuls, fara a astepta, fara a avea capacitatea de a amana.

Copiii se infurie, se enerveaza de obicei in situatii de frustrare. Cand ceva nu le iese, cand nu se intampla asa cum vor sau asa cum s-au pregatit, cand sunt refuzati, cand ceilalti au alte pareri si ii contrazic sau le aduc contraargumente, cand se simt in inferioritate, cand se simt presati de timp sau miza actiunii respective este prea mare. Si copiii, si adultii se infurie mai repede atunci cand sunt intr-o stare de tensiune.

 

Nu uitati! Miercuri, 29 aprilie, lansam colectia de ghiduri psihoeducaționale Ce sa faci… la Carturesti-Verona (de la 18.30):

Ce sa faci_Dawn_Huebner

 

La copii intalnim si situatii in care ei sunt foarte obositi, excitati, suprasolicitati, excesiv de incantati, luati prin surprindere.

Solutia? Dezvoltarea capacitatii de a amana, de a astepta, de a se abtine de la descarcarea imediata. Usor de zis, greu de facut!

De aceea, o serie de discutii despre ce simtim cand ne enervam, despre ce ne place si ce nu, despre momentele cand ne-am simtit jigniti sau amenintati si am avut impulsul de a reactiona impulsiv, o serie de exercitii prin care sa reusim impreuna cu copilul sa cream un spatiu-tampon intre primul impuls si capacitatea de a gandi situatia, de a estima consecintele, toate acestea sunt intodeauna de folos cu conditia sa se desfasoare atunci cand copilul si adultul sunt linistiti.

A avea un timp in care sa discutam cu copilul ce l-a suparat, enervat, ce ii trece prin minte, ce simte este o ideea foarte buna care il va ajuta sa-si dezvolte capacitatile de a se controla, de a amana o reactie impulsiva, de a astepta momentul prielnic in care sa poata exprima ce simte.

Cartea ne invata cum „sa stingem furia” care este resimtita ca un foc, ca un incendiu care ne cuprinde corpul si mintea si cum sa exprimam in siguranta nemultumirea frustrarea, mania, furia, dezamagirea.

Asa vom reusi sa iesim din cercul vicios in care se afla multe familii in care adultii se enerveaza atunci cand copilul se enerveaza si invers. Astfel, nimeni nu are capacitatea de a elabora o situatie stresanta sau dificila si enervarea apare ca o incercare de descarcare imediata a tensiunii resimtite. De aici, ne putem duce cu gandul la violenta fizica, emotionala si verbala si la consecintele care decurg din ea.

Recenzie de Anca (Munteanu) Ganciu,

presedinte al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie „Enrique Pichon Riviere”  

 

 

Un Minister al Stimei de Sine?


Cei mai multi invoca nevoia respectului de sine, pe care in Romania, unde fraiele sunt in mainile unor corupti, capabili sa se descurce numai in acest camp social, n-o pot gasi. Prea au plecat multi, exista adevarate colonii romanesti in tarile Europei sau peste ocean. La Montreal, mi s-a spus, doua echipe romanesti, toti din Iasi, au cu regularitate dispute in fotbal: echipa din Copou cu echipa din Tatarasi.

 

  Nevroza balcanica, despre care am scris saptamana trecuta, pornind de la cartea psihanalistului Vasile Dem. Zamfirescu, cunoaste unele particularitati in spatiul carpato-dunarean. Nevrozele romanilor se deosebesc adesea de cele ale altor balcanici si europeni. Complexe de frustratie nerezolvate, aspiratii (colective) in decalaj fata de posibilitati si conditii de context, presiuni straine si umilinte dificil de suportat s-au acumulat si s-au impletit intr-un complex de factori care au coborat, pana la distrugere si indiferenta, nivelul stimei de sine a romanului. Dupa 1989, nemultumiti de prestatia lor anterioara, multi romani au sperat sa-si recapete, odata cu libertatea, demnitatea terfelita in timpul regimului totalitar. Speranta zadarnica. Domnul Zamfirescu sufera atunci cand constata ca romanilor le este rusine de originea lor, ca „ura de sine la romani” a atins cote alarmante. Aceasta se combina cu dispretul de sine, construind impreuna un inconstient colectiv ce produce efecte dezastruoase; multi dintre romani nu sunt insa constienti de dimensiunea procesului si de sursele care il alimenteaza. Iata o ipoteza: „M-am intrebat daca risipirea in orgolii marunte a politicienilor romani nu provine mai ales dintr-o profunda neincredere in sine, daca nivelul inalt al agresivitatii in Romania nu este cauzat de aceeasi ura de sine, daca incapacitatea noastra de solidarizare nu are aceeasi sursa”. Ce poate iesi dintr-o cultura a vidului, a distructivitatii si a permanentei (auto)deprecieri decat un produs care invoca pierderea colectiva a reperelor, descompunerea, neantul? Fenomenul nu e nou, dar s-a agravat, putandu-se manifesta acum liber. Usor de observat cu ochiul liber.

Fenomenul urii de sine a cunoscut, in Romania, escaladari nemaivazute mai ales in timpul comunismului. Experimentul Pitesti a dovedit ca, prin teroare, oamenii, chiar cei mai instruiti, pot fi transformati in reversul a ceea ce au fost. Prin  tortura fizica (bataia, arderea cu tigara, smulgerea unghiilor si alte inovatii), combinata cu distrugerea valorilor morale si religioase, a legaturilor cu cei apropiati, prin „teroare permanenta”, fenomenul reeducarii, uitat astazi, a schimbat din temelii reperele unei generatii. A indus in fiecare tanar format atunci, chiar daca n-a fost supus unui proces explicit de reconversie, o frica permanenta de cei din jur, de institutii. Generatiile mature de astazi vor din rasputeri sa uite aceste episoade din viata lor, le arunca in mod inconstient in subsolurile constiintei. Psihanalistul insista indeosebi pe efectele tratamentului asupra increderii in valorile fundamentale, inducerea umilintei ca o componenta de baza a personalitatii. Reeducarea a insemnat o „catastrofa narcisica” care s-a intins asupra intregii tari, ca o „teroare discreta”, dislocand eul individual din functiile sale. Un eu care nu se poate salva prin fuga sau impotrivire, ca mijloace de aparare, este pentru totdeauna lezat. Urmarea e fenomenul de identificare cu agresorul, refularea si regresia. Neputincios, individul astfel lovit construieste scenarii izvorand din dorinta de razbunare, ura, invidie si alte tipuri de manifestari nascute din frustratie. Iar daca adevaratii vinovati nu pot fi atinsi, individului nu-i ramane decat sa se descarce in alta directie: prin ura de sine, dispret (auto)distrugator. Comunismul a nascut resentiment generalizat. Neputandu-se descarca prin actiuni sociale sau individuale decat in rare cazuri, cei care au trait intr-un context psihosocial totalmente inchis nu pot astazi zamisli decat invidie, ura, dorinta de razbunare. Au fost si sunt urati mai ales cei care au incercat sa protesteze sau sa construiasca ceva. Au iesit din rand, ne-au umilit! Ei, acesti „dusmani ai poporului” cuminte, trebuie sa plateasca. Si astfel se rezolva dilema conflictului narcisic: ura de sine este inlocuita cu ura impotriva celor care sunt altfel. Omul resentimentar nu poate construi, din inima lui nu iese decat zeama neagra. Ce s-a intamplat cu aceste produse vedem astazi, privind in jur, de sus pana jos.

Citeste in Ziarul de Iasi intreaga recenzie scrisa de Adrian Neculau.

%d blogeri au apreciat: