Lawrence J. Cohen: De ce am scris „Reţete împotriva îngrijorării“

Am scris această carte pentru că văd în cabinetul meu din ce în ce mai mulţi copii care se luptă cu anxietatea.

De asemenea, mai văd anxietate şi când vizitez şcolile, apoi aud despre mai multă anxietate a copiilor când discut cu grupurile de părinţi. Părinţii sunt, şi ei, mai anxioşi. De fapt, sintagma de „părinte elicopter“ a intrat în vocabular pe când scriam această carte. Mulţi dintre colegii mei relatează acelaşi lucru — o creştere semnificativă a numărului de copii care au venit la terapie din cauza fricii, anxietăţii, îngrijorării sau perfecţionismului. Cred că ar fi potrivit s‑o numim epidemie.

În timpul unei convorbiri cu părinţii la o şcoală elementară, am auzit despre copii cărora le era prea frică de apă ca să înoate sau chiar să facă o baie fără un enorm consum emoţional; copii prea speriaţi de a face vreo greşeală, ca să se descurce bine la şcoală; copii care nu voiau să încerce nimic nou; copii paralizaţi şi de cele mai simple alegeri, cum ar fi cu ce să se îmbrace ca să meargă la şcoală; şi copii care nu suportau să fie într‑o altă încăpere decât aceea unde se aflau părinţii, nici măcar ca să se ducă la baie.

  Nu uitați de lansarea de vineri:

 

 

Niciunul dintre copiii aceştia sau din familiile lor nu era înscris într‑un program de terapie — deşi eu împărţisem numeroase cărţi de vizită! O educatoare cu îndelungată experienţă mi‑a spus că, de zeci de ani, le povestea basme copiilor. Dar, de curând, în fiecare grupă avea cel puţin un copil care nu suporta să asculte poveştile, aceleaşi dintotdeauna, pentru că erau prea înfricoşătoare. O profesoară la gimnaziu mi‑a mărturisit că un părinte stăruise ca lucrările copilului să nu fie corectate cu cerneală roşie, pentru că aceasta îl făcea prea nervos.

Nimeni nu ştie de ce anxietatea infantilă este în creştere, dar printre cauzele probabile sunt competitivitatea crescută la şcoală, stresul crescut de acasă, părinţii copleşiţi şi ritmul general al vieţii. Mulţi părinţi se simt neputincioşi când copiii lor devin anxioşi, mai ales când încercările de a‑i linişti nu dau rezultat. E o luptă grea. Sunteţi frustraţi, mânioşi şi îngrijoraţi de viitorul copiilor voştri. Vedeţi cum anxietatea, frica şi îngrijorarea le limitează vieţile şi îi împiedică să fie fericiţi. Vreţi să‑i ajutaţi. Din fericire, puteţi să‑i ajutaţi, în moduri la care probabil nu te‑ai gândit niciodată.

Va exista întotdeauna loc pentru profesioniştii în sănătate mentală, mai ales în tratarea anxietăţii severe, dar lucrarea mea este destinată părinţilor, pentru a o folosi cu copiii lor. Chiar dacă aveţi un copil într‑un program de terapie, puteţi folosi aceste tehnici de joc şi de expresie emoţională acasă, în plus faţă de ceea ce se întîmplă la cabinet. Eu sunt un mare adept al terapiei — cu asta mă ocup —, dar terapiei îi lipseşte puterea relaţiei părinte‑copil, care poate fi o resursă importantă de vindecare şi schimbare. Majoritatea abordărilor anxietăţii infantile îi lasă deoparte pe părinţi, ceea ce eu cred că este o mare greşeală. Abordarea din această carte pune parentajul în centru. Sper că ea va îmbunătăţi relaţia cu copiii voştri, care ar putea fi chinuiţi de anxietate. Veţi găsi, de asemenea, un ajutor pentru propria anxietate — dacă, din întîmplare, suferiţi de aşa ceva.

Fragment din Introducerea lui Lawrence J. Cohen la cartea

Reţete împotriva îngrijorării. O abordare prin joc a anxietăţii şi fricii copiilor

 

Aveam tendinţa să cumpăr toată cafeaua, gîndindu-mă: „Au băgat cafea!“.

Jan Willem Bos a fost lector de olandeză la Universitatea din București în anii ’80. Recent lansată, cartea sa Suspect. Dosarul meu de la Securitate prezintă România comunistă prin ochii străinului. Două răspunsuri dintr-un interviu publicat de Observatorul cultural:

   

– După cum descrieţi activitatea Securităţii, aceasta nu pare nici pe departe pe modelul orwellian, omniprezentă şi omniscientă. Atunci, cum a reuşit să instaureze un asemenea regim de teroare?
– Prin frică. Acesta era instrumentul lor principal. Nu munca pe care o făceau. Ceea ce făceau ei foarte bine era să instaureze frica: „Ce apartament frumos aveţi, tovarăşe, ce păcat ar fi să trebuiască să vă mutaţi în… Baia-Mare“, „Copilul dvs. are zece ani, ce păcat ar fi să nu poată merge la liceu…“. Pierdeai nu privilegiile, ci situaţia normală la care aspiră orice om: să aibă o casă, o slujbă cît mai bine plătită, să-şi trimită copiii la şcoală, să aibă ce pune pe masă etc. Securitatea asta a reuşit, să se creadă că totul e ţinut sub control.

– În carte, vorbiţi despre o anume atitudine uşor paranoică, pe care aţi împrumutat-o din cauza măsurilor excesive de precauţie pe care le vedeaţi peste tot în jur, astfel că, ajuns acasă, aveaţi tendinţa, de exemplu, să vorbiţi laconic la telefon. Cum aţi ajuns, relativ repede, să preluaţi acest comportament să-i spunem defensiv?
– Nu chiar atît de repede – trece aproape un an şi îţi dai seama că unele lucruri mai bine nu le spui. Pe mine, ca tînăr naiv, venit prima oară în România la vîrsta de 19 ani, m-a uimit foarte tare faptul că, acasă la Doru, cînd mergeam în vizită, mama lui punea o pernă pe telefon. Sau faimosul gest de a pipăi pe sub masă, pentru a vedea dacă sînt microfoane – pentru mine erau lucruri foarte ciudate, dar toată lumea le făcea şi te obişnuiai şi tu. Ştiam că este mai bine să nu vorbesc despre anumite lucruri – nu că îmi complicam mie situaţia, eu aveam o mare apărare, care era paşaportul olandez, eu nu am fost niciodată persecutat, nu am fost niciodată chemat la Securitate.

După experienţa românească, îmi rămăseseră anumite reflexe: de pildă, mergeam într-un supermarket din Amsterdam şi aveam tendinţa să cumpăr toată cafeaua, gîndindu-mă: „Au băgat cafea!“. Sau la Viena, căscam ochii la vitrine, unde erau haine, pantofi, lucruri obişnuite, şi spuneam: „Uite ce au ăştia aici!“. A doua zi, la micul dejun, am primit o tavă, destul de mare, pe care absolut totul era învelit în plastic: unt, în plastic, pîine în plastic, o furculiţă în plastic şi mă gîndeam ce risipă!

 

Citește întregul interviu în Observatorul cultural.