Spaimele copilăriei și o mitologie macabră

Fred Vargas uimește din nou prin amestecul de realism și fantezie, atât de straniu pentru un roman polițist. Comisarul Adamsberg se luptă cu nălucile copilăriei, care par să fie mult mai puternice decât un coșmar infantil.

În acest roman, comisarul Adamsberg trebuie să înfrunte o traumă veche ce i-a marcat copilăria și relația strânsă pe care o avea cu fratele său, în timp ce încearcă să mențină echilibrul departamentului de poliție și să dezlege tainele unei crime obscure, făcute cu un trident.

Scriitoarea îl readuce pe Adamsberg (personaj principal și în Omul cu cercurile albastre) în tumultul crimelor sângeroase, de această dată, însă, aruncându-l de partea cealaltă a dreptății. Avem de-a face cu un personaj negativ mereu în umbre, cu un prieten care nu este ceea ce pare a fi (Danglard), cu șefi de poliție din ce în ce mai suspicioși, dar și cu o hackeriță bătrână (personaj savuros prin bizarerie) – Fred Vargas face combinații inedite, aducând un aer de fantezie în lumea crudă a criminalilor și justiției „oarbe”.

Narațiunea are un ritm alternant, asemeni schimbărilor interioare ale comisarului, purtându-ne între Paris și Quebec, într-un „trasure hunt” de istorii vechi și noi, prea apropiate pentru a fi doar coincidențe. În tot acest amestec, bineînțeles că nu putea să lipsească nici interesul amoros, tratat însă ca temă secundară, drama familială fiind mai puternică decât cea afectivă (chiar dacă nu în totalitate). Păstrând același tip de mister ca în Omul cu cercurile albastre, Vargas se joacă în construirea de fragmente, detalii și simbolistică, provocându-l pe cititor să fie alert la tot pasul.

Citește întreaga recenzie pe BookBlog.ro.

  

Un tip de treabă, acest Vivaldi… Din gândurile unui detectiv

Muzica lui Vivaldi se înfăşura în jurul lui, punând în mişcare zeci de gânduri care se rostogoleau confuze. Vederea lui Camille cântând la violă îl mişca mai mult decât ar fi vrut, însă aici nu era vorba decât de o oră furată şi de o emoţie incognito care nu ducea la nimic.

Din deformare profesională, simţea firul muzical încordându-se ca o enigmă insolubilă, aproape scrâşnind de neputinţă, apoi topindu-se într-o armonie neaşteptată şi fluidă, alternând complexităţi şi soluţii, întrebări şi răspunsuri.

Într-unul din acele momente în care coardele pregăteau un „răspuns”, gândurile lui se întoarseră săgeată la plecarea precipitată a Tridentului de la acel Schloss din Haguenau. Urmări pista, în timp ce supraveghea arcuşul lui Camille. Îl făcuse pe judecător să fugă mereu din faţa lui, singura amărâtă de putere pe care o dobândise asupra magistratului. Sosise la Schiltigheim miercuri, iar a doua zi, Trabelmann îşi vărsase năduful. Ceea ce lăsase suficient timp evenimentului ca să se fofileze şi să apară vineri la ştirile locale. Chiar în acea zi, Maxime Leclerc scotea la vânzare şi golea locuinţa. Dacă aşa stăteau lucrurile, erau acum doi. Adamsberg îl hăituia din nou pe răposat, dar răposatul ştia că vânătorul lui reapăruse. Şi în acest caz, Adamsberg îşi pierdea unicul avantaj, iar puterea mortului îi putea bara drumul oricând. Un om prevenit face cât zece, dar celălalt făcea cât o mie. Când se va întoarce la Paris, va trebui să-şi adapteze strategia la această ameninţare nouă, să scape de dulăii care vor încerca să-i smulgă picioarele. Ia avans, tinere. Număr până la patru. Şi fugi, Adamsberg, fugi.

Dacă nu cumva se înşela. Se gândi un moment la Vivaldi care, de dincolo de secole, îl avertiza asupra unei primejdii. Un tip de treabă, acest Vivaldi, un foarte bun prieten slujit de un cvintet de excepţie. Maşina sa nu l-ar fi adus până acolo în zadar. Pentru a fura o oră din viaţa lui Camille şi pentru a privi avertismentul preţios al muzicianului. Dacă tot începuse să audă morţii, putea să asculte şi şoaptele lui Antonio Vivaldi şi era sigur că acel om era de foarte bună calitate. Un tip care creează o asemenea muzică nu poate să-ţi şoptească decât sfaturi bune.

Abia la sfârşitul concertului Adamsberg îl reperă pe Danglard, cu ochii fixaţi asupra protejatei sale. Această privelişte anihilă în el orice plăcere. De ce se amesteca tipul ăla? În toate? În viaţa lui? Perfect informat despre concerte, se afla acolo, fidel la post, cumsecadele, credinciosul, ireproşabilul Danglard. La naiba, Camille nu-i aparţinea, drăcia dracului. Ce încerca să obţină căpitanul supraveghindu-l îndeaproape? Să intre în existenţa lui? Îl apucă furia împotriva adjunctului său. Binefăcătorul cu păr cărunt care se strecura prin uşa pe care mâhnirea lui Camille o lăsa întredeschisă.

Rapiditatea cu care Danglard se evaporă îl surprinse pe Adamsberg. Căpitanul ocolise biserica şi aştepta la ieşirea muzicienilor. Pentru felicitări, fără îndoială. Însă Danglard încărcă materialul într-o maşină şi se aşeză la volan, luând-o pe Camille cu el. Adamsberg demară în urma lor, dornic să ştie până unde îşi întindea adjunctul său tainica-i atitudine prevenitoare. După o oprire şi alte zece minute de mers, căpitanul parcă maşina şi-i deschise portiera lui Camille care îi întinse un pachet înfăşurat într-o cuvertură. Cuvertura şi faptul că pachetul scoase un ţipăt îl făcură să înţeleagă cu o tresărire gravitatea situaţiei.

Un copil, un bebeluş. Iar după mărime şi glas, un minuscul bebeluş în vârstă de o lună. Nemişcat, privi uşa casei închizânduse în urma cuplului. Danglard, ticălos infam, hoţ josnic.  Hoţ care ieşi rapid, salutând-o pe Camille printr-un gest amical, şi dispăru într-un taxi.

Doamne sfinte, un copil, îşi tot repeta Adamsberg pe drumul care îl aducea înapoi spre Hull. Acum când Danglard îşi părăsise rolul de seducător ca să redevină bunul şi binevoitorul căpitan — ceea ce nu-i atenua deloc resentimentul faţă de el -, gândurile lui se concentrau toate asupra tinerei femei. Prin ce truc inimaginabil de prestidigitaţie o regăsea pe Camille cu un copil? Un truc care impunea, îşi dădu el seama atunci, trecerea neruşinată a unui bărbat. Un bebeluş de o lună, calculă el. Plus nouă înseamnă zece. Camille nu aşteptase aşadar mai mult de zece săptămâni după plecarea lui ca să-i găsească un succesor.

Fragment din thrillerul Tridentul lui Neptun de Fred Vargas

  

„Tridentul scăpase mereu. Era un titan, un diavol, un Poseidon al infernului”

Acum când alcoolul îi amorţise muşchii, putea să reflecteze, să urmărească un fir, să facă supoziţii. Să încerce să privească monstrul pe care evocarea lui Neptun îl scosese, în sfârşit, la lumină din propriile caverne.

Pasagerul clandestin, teribilul intrus. Asasinul invincibil şi trufaş pe care-l numea ”Tridentul”. Ucigaşul de neînvins care îi dăduse viaţa peste cap, cu treizeci de ani în urmă. Vreme de paisprezece ani îl vânase, îl hăituise, trăgând de fiecare dată nădejde să-l prindă şi pierzându-şi de fiecare dată prada mişcătoare. Alergând, căzând, ridicându-se iar.

Şi căzând. Îşi abandonase speranţele în goana asta şi, mai ales, îşi pierduse fratele. Tridentul scăpase, mereu. Era un titan, un diavol, un Poseidon al infernului. Înălţându-şi arma cu trei vârfuri şi ucigând dintr-o singură lovitură în pântece. Lăsându-şi în urmă victimele trase în ţeapă, însemnate cu trei găuri roşii una lângă alta.

Adamsberg îşi îndreptă spatele. Cele trei piuneze roşii aliniate pe peretele biroului său, cele trei găuri însângerate. Furculiţa lungă cu trei dinţi pe care o mânuia Enid, imaginea în oglindă a vârfurilor Tridentului. Şi Neptun, înălţându-şi sceptrul. Viziunile care îi făcuseră atât de rău, declanşând tornadele, făcând să dea năvală durerea, eliberând într-o dâră de noroi neliniştea care se ivise din nou.

Ar fi trebuit să ştie, îşi zise el. Să lege violenţa acelor şocuri de drumul lung şi dureros parcurs alături de Trident. Deoarece nimeni nu-i mai pricinuise atâta durere şi spaimă, atâta suferinţă şi furie ca omul acela. Spărtura pe care ucigaşul o făcuse în viaţa lui, fusese nevoit, cu şaisprezece ani în urmă, s-o umple, s-o zidească şi apoi s-o dea uitării. Ea se căsca acum brutal sub paşii săi, în această zi şi fără niciun motiv.

Fragment din:

”Vino în cătare, te pun la frigare”. Un comisar pe trei cărări

Din prudenţă, Adamsberg lăsase încă dinainte destui dolari pe tejghea pentru a plăti consumaţia, în caz că ar fi căzut de pe scaunul de bar.

Coniacul îi dădu o interesantă lovitură de graţie, o senzaţie de pierdere radicală a urmelor, rămăşiţe de furie amestecate cu accese de hlizeală, o convingere de om puternic, ia vino să te baţi aici dacă eşti urs, amic, mort, peşte sau orice altă glumă bună de soiul ăsta. Vino în cătare, te pun la frigare, îi spusese bunică-sa, cu furca în mână, unui soldat german care înainta cu intenţia s-o violeze, ce glumă. Şi acum se amuza când îşi amintea. Viteaza lui bunică. Auzi vocea barmanului venind de foarte departe.

─ Nu te enerva, man, da’ mai bine ai face dacă ai lăsa-o mai moale în seara asta şi te-ai duce să te plimbi. Vorbeşti singur.

─ Îţi vorbesc de bunică-mea.

─ Ce-mi pasă mie de bunică-ta? Ce văd eu e că ai pornit-o bine la vale şi că se va sfârşi prost. Nici măcar nu mai ştii ce vorbeşti.

─ N-am pornit nicăieri. Stau aşezat aici, pe scaunul meu.

─ Deschide urechile, franţuzule. Eşti criţă şi ai ochii în ceaţă. Ţi-a dat cumva papucii iubita? Nu-i un motiv să cazi pe jos. Hai, şterge-o! Nu-ţi mai dau nimic.

─ Ba da, afirmă Adamsberg, întinzând paharul.

─ Gura, franţuzule. Mişcă-te de aici sau chem sticleţii.

Adamsberg izbucni în râs. Sticleţii. Ce glumă bună.

─ Cheamă sticleţii şi dacă vin în cătare, pe tine te pun la frigare!

─ Ei, drăcie, se enervă barmanul, doar n-o să trăncănim cu orele. Nu-s nici eu cu caş la gură, iar tu începi să mă calci pe bătături. Ia-o din loc, ţi-o spun!

 

  

  

Omul, croit ca un tăietor de lemne canadian din cărţile cu poze, dădu ocol barului şi-l înşfăcă pe Adamsberg de subsuori. Îl trase până la uşă şi-l puse în picioare pe trotuar.

Uşa cafenelei se trânti în nasul lui Adamsberg, care se chinui puţin să-şi recupereze haina căzută pe trotuar, apoi să şi-o tragă pe mâneci în direcţia normală.

― Dacă e vorba de iubite, am una în plus! strigă el, singur pe stradă, la adresa barmanului.

Paşii lui şovăielnici îl conduseră mecanic până la intrarea pe poteca pe care se trăgeau bărcile. Fu vag conştient de faptul că Noëlla îl putea aştepta acolo, pitulată în umbră precum lupul cenuşiu. Îşi găsi lanterna şi o aprinse, măturând împrejurimile cu un gest nesigur.

― Nu e nimic de făcut! zbieră el, singur pe potecă.

Un tip care le poate veni de hac unor urşi, unor sticleţi, unor peşti, nu se poate el descotorosi de o tipă, ce credeţi?

Adamsberg o porni hotărât pe potecă. În pofida tangajului produs de beţie, amintirea drumului, cuibărită în talpa picioarelor lui, îl conducea vajnic, chiar dacă se mai izbea la răstimpuri de vreun trunchi, ca urmare a îndepărtării de la direcţia cea bună. I se păru că ajunsese de-acum cam pe la jumătatea drumului. Hai că eşti tare, băiete, ai baftă.

Nu îndeajuns ca să se ferească de creanga joasă care oprea trecerea şi pe sub care se strecura în mod obişnuit. Primi creanga drept în frunte şi simţi cum cade jos, mai întâi în genunchi, apoi cu faţa, fără ca mâinile lui să poată face ceva pentru a amortiza căderea.

Fragment din Tridentul lui Neptun de Fred Vargas

   

Topul noutăților de la Gaudeamus 2011

Update (28 nov.) – Vedetele târgului: „Cartea roşie”, de C.G. Jung, a fost vedeta editurii Trei la Gaudeamus 2011. Dintre titlurile publicate în colecţiile de psihologie, foarte apreciate de cititori au fost „101 poveşti vindecătoare pentru copii şi adolescenţi”, de George W. Burns, „Practica şi teoria psihologiei individuale”, de Alfred Adler, „Tratat de psihopatologie şi psihiatrie pentru psihologi”, de Florin Tudose, Cătălina Tudose şi Letitia Dobranici, şi „Cartea Gesturilor”, de Peter Collett. – Mediafax

***

Între 23 și 27 noiembrie, vă poftim la Gaudeamusul de la Romexpo, unde vom avea reduceri de 30%. Gustați din bucatele noastre detectivistice, psihologice și nutriționiste, stropite cu puțină poezie și nițel mister mayaș.

Ca să nu intrați complet ignoranți în anul de (diz)grație 2012, răsfoiți Povestea anului 2012 (J.M. Jenkins), ca să aflați când se încheie Calendarului Lung al civilizației maya. De vă întrebați de unde știau amerindienii ăștia atâta matematică și astronomie, vă răspunde de îndată excentricul Erich von Däniken cu Amintirile sale despre viitor (în aceeași colecție, vezi și Știința și misterele OZN).

Ajunși în zona crepusculară a amintirilor, sunt sigur că nimănui nu i-ar conveni să uite noapte de noapte ce-a făcut în ultimele 24 de ore. Cum ieși din boala asta? Aflați din fascinanul thriller Înainte să adorm (S.J Watson), pe care-l așteaptă o ecranizare hollywoodiană de zile mari. Acuma, ce-i drept, după ce pui capul pe pernă, ți se pot întâmpla grozăvii și mai înnegurate. Așa a pățit un Moș Crăciun de ocazie, găsit înjunghiat în camera sa de hotel, încă un caz din portofoliul detectivului Erlendur (Vocile – A. Indridason). Și dacă în serile lungi de iarnă vă mai arde de citit povești negre cu copoi, dați o raită și în rada portului din Stockholm unde plutește de ceva vreme un cadavru (Lars Kepler – Pact cu diavolul) sau mai bine emigrați în Canada, căci la Quebec găsiți cele mai bune cursuri de amprentare genetică (Fred Vargas – Tridentul lui Neptun).

 

  

 

Sunt sigur că titlul de mai sus, cel cu zeul înspumat, l-ar inspira pe tânărul poet George Nechita care ”pictează peisaje marine” (Părți juvenile, întinse). Pe alții, tridentul lui Neptun i-ar duce cu gândul la furtunile din viețile noastre năpăstuite (Emmanuel Carrère, Alte vieți decât a mea). Și dacă zeul mărilor n-are de gând să molcomeasă valurile vieții, mai ai o soluție : să încerci o Primă ședință de psihoterapie – experimentul a început în revista franțuzească Psychologies și merită să afli ce le spunea terapeutul Robert Neuburger proaspeților săi pacienți. Sigur, psihologul n-o să-ți spună că stresul ți se trage de la dietă și de la prea mulți carbohidrați. Asta o s-o afli însă de la Gary Taubes, fizician convertit la nutriționism care demolează mitul ”îngrășării-din-mâncatul-excesiv-și-lipsa-de-mișcare (De ce te îngrași ! – vezi și care sunt cauzele nutriționale ale cancerului în Terapia Gerson de C. Gerson & B. Bishop).

   

   

Tot despre mâncare, dar mai ales depsre siluetă, e vorba în Anorexia, o stranie violență, cartea psihanalistului parizian de origine română Vladimir Marinov. Conturul trupului e însă doar una dintre grijile adolescentelor de azi. Întrebărilor neliniștitoare le răspund cu franchețe psiholoagele K. Zager și A. Rubenstein în Adevărul despre adolescente. Și tot un adevăr este că a te căsători din dragoste nu prea mai e la modă, zice maestrul demistificărilor Pascal Buckner (Căsătoria din dragoste). Nici comunitatea subterană a lui Iuda nu prea crede în asta, de vreme ce femeile lor ies la lumină doar pentru împrospătarea patrimoniului genetic (Adam Blake – Evanghelia după Iuda).

 

Catalogul cu noutăți poate fi descărcat de aici: NOUTATI_GAUDEAMUS_2011

  

Cu puțin nenoroc aventurierele din obscura comunitate o să dea peste chirurgul lui George al III-lea, medic ce se infecta dinadins cu gonoree și sifilis petnru a experimenta pe propria-i piele diversele tratamente (T. Norton – Ochi holbați și păr vâlvoi). Păr vâlvoi or fi avut la un moment dat și gemenele americance de 20 de ani care se instalează în apartamentul londonez al mătușii lor oficial decedată, dar care nu vrea să-și părăsească domiciliul (Simetria ei înfricoșătoare – Audrey Niffenegger). Iar ochi holbați vor fi avut toți cei care au fost anunțați că vine – da, chiar vine! – sfârșitul lumii (Totul contează!, strigă Ron Currie Jr.).

  

   

  

…ca o fabuloasă Amélie Poulain strămutată în lumea crimelor

Mi s-a părut un titlu frumos pentru un roman poliţist, aşa că, poftind ca tot omul la puţină iluzie de vacanţă, mi-am zis să-mi ofer o lectură augustă (adică de lună august), fără creion în mînă, că n-o fi foc. Cartea n-a zis nu, dar a avut grijă să fie foc de simpatică şi de isteaţă, şi foarte şic în perversităţile ei benigne, de policier rafinat.

  

Omul cu cercurile albastre se strecoară ca un licurici fosforescent între poveştile de „serie neagră“, contrastînd vioi cu sumbrele romane poliţiste nordice pe care le promovează, de la o vreme, Editura Trei. Surprizele încep încă de la autor (care e, de fapt, o autoare sub pseudonim – istoric, de formaţie, şi cercetătoare la prestigiosul CNRS) şi continuă de-a lungul întregului roman, făcînd ca nimeni şi nimic să nu fie doar ce pare a fi.

  

Pe scurt, avem de toate: un mister cvasipoetic devenit treptat ucigător (cercurile de cretă albastră apărute peste noapte, pe străzile Parisului, şi prinzînd în interiorul lor tot felul de fleacuri, pentru ca mai apoi să „adăpostească“ trei cadavre); un comisar abulic şi afazic, dar cu un feeling necruţător; personaje cu o sporovăială seducătoare şi cu manii de toată mîna (între care şi mîna ucigaşă); o rezolvare a cazului cu 40 de pagini înainte de final, după care, la final, o cu totul altă rezolvare; o epică strînsă, dar cu un simţ subtil al pitorescului din oameni, tors din nebunii sănătoase şi melancolii ataşante. Scriitura lui Fred Vargas umblă cu mănuşi albe, joben şi baghetă, răsuceşte iţele poveştii ameţitor şi jucăuş, ca o fabuloasă Amélie Poulain strămutată în lumea crimelor. Nu întîmplător, cum veţi vedea, cuvîntul „fabulos“ îi e drag şi comisarului de aici.

  

Recenzie ”Dilema Veche” (de Claudiu Constantinescu)

  

Noli tangere circulos meos

Victor, piază-rea, ce faci pe șosea?, răsună în mintea detectivului Adamsberg, răsunând deopotrivă și pentru cititor ca o litanie malefică, ce pare să nu își aibă rezolvarea niciunde.

Fred Vargas, despre care am aflat cu stupoare că este pseudonimul scriitoarei de origine franceză Frederique Audoin-Rouzeau, abia după ce am terminat de citit romanul, construiește o lume plină de bizarerii, gesturi ascunse și neînțelese, motivații greu de pătruns și caractere îndoielnice, situate pe fundalul unui Paris misterios și adeseori, macabru, în al său Omul cu cercurile albastre . Pornind cu figura personajului principal, Adamsberg, un detectiv care pare să nu fie la locul lui printre infractori, care este blând și stângaci, despre care se spune că ar fi frumos, însă umblă deșirat, are inima frântă și gândește încet, dar, ca prin minune, nu poate fi înfrânt, căci toate cazurile par să îi vorbească într-o limbă numai de el înțeleasă, spre a conduce la o rezoluție fericită pentru poliția franceză, romanul se construiește din și prin mister.

Ajuns în Paris ca șef al unui departament de poliție, Adamsberg nu pare să fie plăcut de nimeni, însă reușește prin metodele sale intuitive să îl aresteze pe un tânăr criminal pe care ceilalți polițisti nu l-ar fi suspectat niciodată, căpătând astfel respectul lor. Cu toate acestea, ciudățeniile detectivului amuză, descumpănesc sau chiar irită, mai ales când îi ordonă secundului său, Danglard, să formeze o echipă care să țină sub supraveghere cercurile albastre, aparent inofensive, desenate aproape seară de seară pe trotuarele și străzile pariziene, în jurul unor obiecte aruncate cu nepăsare. Acest gest excentric, tratat cu umor și indiferență de presă și de poliție, este pentru Adamsberg un fapt de cruzime ce îi transmite orori viitoare, poate chiar și crime ale unui sociopat calculat, ce nu va da greș în planul său malefic.

Și pentru că intuiția lui Adamsberg este una aproape ”supranaturală”, lucrurile o iau razna, însă, nicidecum păstrând linearitatea clasică, ci construindu-se din cercuri intersectate cu poveștile cel puțin ciudate ale altor personaje precum Mathilde, o celebră oceanografă al cărei hobby este să urmărească oameni pe stradă, să scrie tot felul de gânduri despre ei într-un carnețel și să împartă saptămâna în trei felii, un orb frumos, a cărei răutate funcționează drept scut pentru a nu fi tratat ca un invalid, o bătrână obsedată de anunțurile matrimoniale de la mica publicitate, în căutarea soțului perfect. Profunzimea personajelor este redată tocmai prin straturile de ciudățenie care se întrevăd pe măsură ce narațiunea avansează, demonstrând că, în fapt, nimic nu este întâmplător, nici măcar interacțiunile dintre ei.

Fred Vargas a reușit să țeasă urzelile cu măiestrie, nelăsând loc de previzibilitate – cel puțin eu am încercat din răsputeri să intuiesc cine este criminalul și nu mi-a ieșit până când a fost demascat -, folosindu-se de fiecare detaliu ce ți se relevă abia spre final, când totul prinde contur, iar logica și rațiunea din spatele faptelor pot fi înțelese. Omul cu cercurile albastre este un roman……Citeşte pe Bookblog întreaga recenzie realizată de Alice Teodorescu

Ce ascund cercurile albastre

A doua zi dimineaţă, cercul mare fu găsit pe strada Cunin-Gridaine, în arondismentul 3. Nu avea în mijloc decât un bigudiu.

Conti îl fotografie.

Noaptea următoare le aduse un cerc pe strada Lacretelle şi un altul pe strada Condamine din arondismentul 17, încercuind, unul, o poşetă veche, iar celălalt un beţişor de curăţat urechile.

Conti fotografie poşeta, apoi beţişorul, fără să facă vreun comentariu, dar în mod evident agasat. Danglard rămânea tăcut.

Următoarele trei nopţi furnizară o monedă de un franc, o fiolă de Surgector, o şurubelniţă şi, ceea ce îi mai ridică moralul lui Danglard, dacă se poate spune aşa, un porumbel mort, cu aripa smulsă, pe strada Geoffroy-Saint-Hilaire.

Adamsberg, impasibil, zâmbitor, îl descumpănea pe inspector. Continua să decupeze articolele din presă care făceau aluzie la omul cu cercurile albastre şi să le expedieze fără nicio rânduială în sertar, dimpreună cu fotografiile pe care i le furniza treptat Conti. Acum toate astea erau deja cunoscute la comisariat, iar Danglard îşi cam făcea griji. Dar mărturisirile complete ale lui Patrice Vernoux tocmai îi dăduseră lui Adamsberg un statut de neatins, deocamdată.

– Cât are să mai ţină povestea asta, domnule comisar? îl întrebă Danglard.

– Care poveste?

– Păi, chestia asta cu cercurile, pentru numele lui Dumnezeu! Doar n-o să ne ducem să ne reculegem în faţa unor bigudiuri în fiecare dimineaţă, ce naiba!

– A, cercurile! Da, poată săţină multă vreme, Danglard. Chiar foarte multă vreme. Dar ce importanţă are? Dacă facem asta sau ailaltă, ce mai contează? Sunt amuzante bigudiurile.

– Atunci ne oprim?

Adamsberg înălţă capul cu bruscheţe.

– Dar nici nu poate fi vorba de una ca asta, Danglard, nici nu poate fi vorba.

– Vorbiţi serios?

– Cât se poate de serios. Chestia asta va lua proporţii, Danglard, ţi-am mai spus-o.

Danglard dădu din umeri.

– O să avem nevoie de toate documentele astea, reluă Adamsberg, arătând spre sertar. Poate că ne vor fi indispensabile după aceea.

– După ce, Doamne sfinte?

– Nu fi nerăbdător, Danglard, doar nu doreşti moartea unui om, nu-i aşa?

A doua zi, fu găsit un cornet de îngheţată pe bulevardul Docteur-Brouardel, în arondismentul 7.

Fragment din romanul „Omul cu cercurile albastre”, de Fred Vargas, Editura TREI, Colectia Fiction Connection, 2011.

«Personajele din cărţile lui Fred Vargas sunt pe cât de anarhiste şi stranii, pe atât de savante. Unul este pasionat de Antichitate, altul împătimit de oceanografie… cert este că modul lor de a vedea lumea doboară orice conformism, dezminte cu umor şi fantezie ordinea prestabilită a lucrurilor.»
Le Magazine Littéraire

Fred Vargas s-a născut la Paris, în 1957. Este cea mai cunoscută autoare de romane poliţiste din Franţa. De formaţie istoric şi arheolog specializat în Evul Mediu, Fred Vargas este cercetătoare la CNRS (Centre National de la Recherche Scientifique). A început să scrie pe la mijlocul anilor ’80. Trei dintre romanele ei au fost recompensate cu premiul International Dagger Award (unul dintre cele mai renumite premii literare din Marea Britanie, decernate romanelor poliţiste şi de suspans traduse în limba engleză), fiind primul autor care a înregistrat o asemenea performanţă. Numele real al autoarei este Frédérique Audoin-Rouzeau, Fred Vargas fiind un pseudonim literar inspirat de unul dintre personajele interpretate de Ava Gardner în filmul „The Barefoot Contessa” (1954). Cărţile lui Fred Vargas se vând în milioane de exemplare în întreaga lume.

Fred Vargas se dezvaluie

Va simtiti un autor aparte in lumea autorilor de literatura politista?

Fred Vargas: Dacă sunt aparte, trebuie sa spun ca nu am făcut nimic pentru acest lucru. Eu am doar obligaţia de a-i da cititorului o poveste care sa stea în picioare, care sa aiba niste explicaţii, un motiv, fara sa aiba senzatia ca exista in permanenta o voce dinafara. N-am vrut niciodata să scriu cu disperare ceva cu totul special. Pentru primul meu roman n-am depus niciun efort, prin urmare, el e nul. Dar, pe masura ce am scris, mi-am dat seama cât de greu este, de fapt, ca felul cum suna un roman este la fel de important ca trama lui, deşi asta n-ar trebui să însemne sa festelesti plotul. Acel sunet celebru pe care l-am cautat in permanenta şi nu l-am putut defini niciodata. Ştiu doar că, atunci când sunetul este bun, sora mea Jo îmi zâmbeşte şi fiul meu spune: „excelent”. Atunci chiar ma simt bine.

De ce spuneti ca aveti paisprezece romane, din moment ce ele nu fac parte toate din bibliografia dvs de scriitor?

F.V.: Pai adaug listei un volum care nu a fost niciodată publicat, de asemenea, am un volum de benzi desenate realizat impreuna cu Baudoin. Apoi, mai e prima mea carte, Les jeux de l’amour et de la mort, care a fost selectat ca manuscris şi, ulterior, a primit premiul pentru roman al Festivalului de la Cognac, în 1986. Acesta a fost apoi publicat la Editura Masque. Viviane Hamy l-a publicat pe al treilea, Ceux qui vont mourir te saluent , dar înainte de asta am scris Omul cu cercurile albastre.

Fragment dintr-un interviu publicat de L’Express pe 3.06. 2011. Cititi integral interviul aici

Fred Vargas este autoarea romanului „Omul cu cercurile albastre”, publicat la Editura TREI, in colectia Fiction Connection.