Tag Archive: Franta



În 1997, nu știu cum era viaţa în altă parte, dar aici, la Craiova, așa se petreceau lucrurile.

Și cu cât creșteam, cu atât îmi făceau mai rău observaţiile celorlalţi. De multe ori, am văzut‑o pe sora mea intrând în casă de‑abia răsuflând, speriată. Adolescentă fiind, a trecut și ea prin momente dificile, dar nu se plângea niciodată, nu le spunea nimic părinţilor, de teamă să nu‑și facă griji. În acest timp, situaţia devenea din ce în ce mai dură acasă. Într‑o perioadă în care speram totuși să o ducem mai bine, tata și‑a pierdut slujba. A fost denunţat de cineva? E posibil, dar nu ne‑a spus niciodată. Ne‑a explicat că îi fusese adus la cunoștinţă că „nu mai aveau nevoie de el“.

Nu pot să nu mă gândesc azi că un vecin binevoitor s‑a dus să ne toarne și să spună că bărbatul care era contabil la uzina de piese de mașini era un ţigan nespălat. Fără serviciu, cu o chirie de plătit la sfârșitul fiecărei luni și cu cheltuieli de școlarizare pentru cele trei fiice ale lor, părinţii mei nu mai puteau face faţă. (…)

Așa că părinţii mei au început să se informeze și să discute cu unchii și mătușile mele. Unii dintre ei încercaseră deja să plece la noroc. Ai mei se gândeau că Franţa sau Italia ar fi putut reprezenta pentru ei o ocazie să se descurce mai bine, să‑și găsească un loc de muncă. Li se părea că acolo lucrurile mergeau mai ușor și mai bine.

Tata a fost dintotdeauna atras de Franţa. Era îndrăgostit de cultura ei. Ne vorbea deseori despre regii Franţei, citise multe cărţi despre istoria acestei ţări. Credea că acolo, în acea ţară occidentală, am avea mai multe șanse să ducem o viaţă mai bună. Privită din România, ţara aceea părea tărâmul făgăduinţei.

În mintea mea de copil, îmi imaginam un loc minunat, complet diferit de ceea ce cunoscusem. Bătrânii ne spuneau că în Franţa erau mandarini și portocali peste tot și că puteam culege fructele din pom ca să mâncăm pe săturate… Pe măsură ce trecea timpul, părinţii mei se pregăteau din ce în ce mai mult de plecare. (…)

Într‑o dimineaţă, tata a venit să ne trezească. Ne‑a spus: „Mergem, fetelor. Azi plecăm“. Fără zgomot, puţin debusolate, ne‑am strâns lucrurile, în fine, strictul necesar, adică doar câteva haine. Mama a ales ce trebuia să iau. Totul s‑a petrecut foarte repede. În tăcere. Nicio întrebare. Nicio observaţie. Niciun zâmbet. Aș fi vrut mult să‑mi iau păpușa și colecţia de jucărioare din plastic pe care le descoperisem în ouăle de ciocolată Kinder Surprise, dar nu era destul loc. Mi‑am lăsat și ghiozdanul, caietele, desenele, creioanele. (…)

  

Nu uitați de lansarea de vineri:

anina

  

Ne‑am luat rămas‑bun foarte repede de la bunica și de la toţi cei din familie care nu plecau. Bunicii din partea mamei, Ion și Veta, veniseră și ei. Eram foarte apropiaţi și ne era foarte greu că trebuia să‑i părăsim. Nu știam pentru cât timp plecam, nici unde mergeam. Perspectiva plecării era cu atât mai neliniștitoare, cu cât niciunul dintre noi nu ieșise vreodată din Craiova. Toţi apropiaţii noștri ne‑au zis să avem grijă, înainte să ne îmbrăţișeze cu lacrimile în ochi. Gari, soţia sa și copiii plecau și ei în călătorie, așa că și lor le‑a fost greu să‑și ia rămas‑bun de la restul familiei.

Apoi, călăuza ne‑a grăbit. Nu era un tip plăcut, nici foarte amabil. Mama și‑a reţinut lacrimile în faţa părinţilor; eu n‑am putut să mi le ascund. Eram totodată tristă și fericită. Tristă că trebuia să‑l las pe bunicul pe care‑l iubeam atât, pe cele două bunici care mă crescuseră, tristă că părăseam cartierul. Și eram fericită la gândul că merg în Franţa, locul acela atât de îndepărtat, pe care tata ni‑l descrisese ca patria lui Flaubert, Corneille, Victor Hugo. Ţara la a cărei istorie măreaţă visam.

Am urcat în camionetă, un vechi Volkswagen combi, albastru‑închis, care răspândea un miros îngrozitor de benzină. Ne‑am așezat în furgonetă, cu capul plin de vise și convinși că o să ajungem foarte repede la destinaţie. Tata stătea în faţă, lângă șofer. Cu câteva minute mai devreme, îl văzusem scoţând un teanc de bancnote din buzunar — erau mărci. Mai târziu am aflat că plătise 500 de mărci pentru fiecare dintre noi. O avere la vremea aceea; o sumă care reprezenta salariul și economiile pe ani întregi.

În acest vehicul, care nu era tocmai la prima tinereţe, adulţii și sora mea mai mare se îngrămădiseră pe cele două banchete din spate. Cu verii mei și sora mea mai mică, am urcat în portbagaj, acolo unde de obicei sunt ţinute valizele în furgonetă. Erau nu mai puţin de zece copii în acel portbagaj! Zece copii așezaţi unii lângă ceilalţi, într‑o poziţie inconfortabilă, unul în faţa celuilalt, dar mulţumiţi să stea împreună. Acolo am înţeles de ce trebuia să călătorim doar cu strictul necesar. Dar ce mai conta, pentru noi era începutul unei mari aventuri!

Camioneta a demarat când încă era întuneric. Au curs lacrimi, au fost fluturări de mână în semn de rămas‑bun, ochi înroșiţi. Apoi, strada s‑a îndepărtat… Cum eram așezaţi în spate, nu ne‑am putut împiedica să ne uităm afară, ca să vedem cum cartierul nostru dispare treptat. Apoi a venit rândul orașului să dispară. Simţeam că ne îndepărtam cu adevărat de tot ceea ce cunoșteam.

  


„Le Figaro” a publicat recent topul celor mai bine vanduti 10 autori francezi. Marc Lévy conduce detasat in top, cu 1. 643.000 de exemplare vandute numai in Franta in 2010. In iunie anul trecut, prozatorul „numéro un” a publicat un nou roman, Le Voleur d’ombres (Robert Laffont) care s-a vandut rapid in 500.000 de exemplare (volumul este in curs de aparitie la Editura TREI). Toate cele 11 romane publicate din 2000 incoace se afla inca in librarii, si continua sa se vanda foarte bine.  Editiile de buzunar – reprezentand peste 1 milion de exemplare – sunt preferatele publicului francez, si nu numai. Se pare ca numai in 2010, cifra de afaceri din jurul lui Lévy s-a ridicat la cifra uluitoare de 19 milioane de euro. Marc Lévy conduce topul de vanzari in Franta din 2004 incoace.

Editura TREI a publicat mai multe romane semnate de autorul francez. Cea mai recenta aparitie este romanul Prima noapte.

Freud – șarlatanul fascist


Freud a fost un fascist, un infidel și un dependent de droguri, acuză filosoful francez Michel Onfray. Despre scandalul iscat de curând în lumea intelectuală franceză a relatat la finalul săptămânii trecute jurnalista Ada Dumitrescu într-o sinteză din România Liberă.
 
 
Filosoful francez Michel Onfray provoacă un scandal monstru în lumea psihanalizei, catalogându-l pe Freud un „mincinos cocainoman, lacom şi infidel, un sectant care a flirtat cu antisemitismul şi care a extrapolat propria patologie oedipiană la nivel planetar”.

Inteligentsia franceză s-a împărţit de câteva săptămâni în două tabere în urma apariţiei unui volum de 600 de pagini, o biografie a lui Sigmund Freud semnată de filosoful Michel Onfray. Publicaţiile, ziarele şi emisiunile culturale franceze dedică spaţii ample acestei dispute şi  argumentelor pro sau contra.

 

Cazul Anna O. şi efectul Placebo

Michel Onfray pleacă de la teoria că psihanaliza este mai degrabă o religie decât o ştiinţă şi că a venit momentul să fie pusă pe raftul disciplinelor moarte, precum alchimia. El îl acuză pe Doctor Freud de lăcomie şi îi desfiinţează atât metoda, cât şi calităţile umane. Michel Onfray consideră, de fapt, că psihanaliza nu a vindecat niciodată pe nimeni şi o califică drept o scamatorie, un efect placebo, iar despre Freud spune că ar fi fost un şarlatan mincinos şi depravat pentru care banul era motorul psihanalizei.

Filosoful dă ca exemplu unul dintre cazurile faimoase ale lui Freud. „Anna O. era o femeie de 21 de ani care suferea de isterie, paralizie şi halucinaţii. O mare parte a teoriei lui Freud se baza pe vindecarea prin hipnoză, în timpul căreia pacienta vorbea despre bolile ei.” De fapt, scrie Onfray, „Anna O. (pe numele adevărat Bertha Pappenheim) nu a fost niciodată vindecată, suferind repetate recidive„. Ca urmare a acestui fapt, el afirmă: „Freud a pretins toată viaţa, fără ruşine, că tratamentul Annei O. a fost un succes”.

 

Doctor Freud, fascinat de fascism

Printre cele mai dure acuzaţii se numără faptul că celebrul medic neuropsihiatru ar fi fost un partizan al regimurilor autoritare, fascinat de fascişti (Michel Onfray aduce ca dovadă o dedicaţie admirativă scrisă de Freud pe una dintre cărţile sale, oferită lui Mussolini), şi că ar fi cochetat cu antisemitismul (Freud a fost totuşi evreu). […]

 
Citește ce spun și apărătorii lui Freud în continuarea articolului din România Liberă.
 
Onfray, despre noua sa carte:
 
 
 
UPDATE
 
Într-o recenzie extrem de acidă apărută acum o lună în ”Le Nouvel Observateur”, specialista în istoria psihanalizei Elisabeth Roudinesco, desființează cartea filosofului francez Michel Onfray, Le Crépuscule d’une idole. L’affabulation freudienne (Amurgul unui idol. Fabulația freudiană). Iată câteva dintre observațiile lui Roudinesco, autoarea unei cărți dedicate tocmai atacurilor neîncetate la adresa lui Freud (La ce bun psihanaliza?)
  
  • Michel Onfray nu este istoric de profesie și, cu excepția volumului colectiv virulent Le Livre noir de la psychanalise, ignoră zecile de lucrări de istorie a psihanalizei publicate aiurea, majoritatea traduse în franceză, Onfray însuși devenind astfel un ”fabulator” care descoperă adevăruri oculte, ascunse de societatea occidentală dominată de așa-zisa dictatură freudiană.

 

  • Freud nu a fost nici misogin, nici homofob (Onfray susține plecând de la o biografie eronată a Annei Freud, că tătăl acesteia ar fi direcționat-o spre activitățile intelectuale atunci când și-ar fi dat seama că ea se simțea atrasă de femei). Din contră, ”Freud, spre deosebire de mulți dintre discipolii săi, nu considera că homosexualitatea este o perversiune”, susține Roudinesco.

 

  • Freud nu a avut relații incestuoase cu cumnata sa, Minna Bernays, și nu a lăsat-o gravidă în 1923 (cum spune Onfray), pentru că la acea vârsta Minna avea 58 de ani, iar Freud, 67.

 

  • Freud nu a fost fascist, cum susține Onfray, care dezvăluie ”marele secret” cum că Freud ar fi lucrat între 1935 și 1938 la Institutul Goering din Berlin (condus de vărul lui Hermann Goering, cel de-al doilea om în stat după Hitler). ”În acea perioadă, Freud nici nu s-a mișcat din Viena”, observă sec specialista în istoria psihanalizei.
 
 
Roudinesco, despre atacurile exagerate la adresa lui Freud:
 
 
 
 
%d blogeri au apreciat: