Educația sexuală începe de la trei ani

Ce faci când copilul te întreabă ce e moartea sau cum a venit el pe lume? Îi spui adevărul cu naturalețe și fără tabuuri, răspunde psihanalista Françoise Dolto, în volumul Când apare copilul (reeditat de curând la Editura Trei)

     

      

        

Cum îi explici unui copil de grădiniţă ce sunt sexualitatea şi moartea? Ce faci cu un copil obraznic şi capricios? Cum vorbeşti cu nou‑născutul? Pur şi simplu, considerându‑l pe micuţ ca pe o persoană, ca pe o fiinţă în stare să înţeleagă lucruri care par că ţin doar de lumea „celor mari”, răspunde psihanalista franceză Françoise Dolto în cartea „Când apare copilul. O psihanalistă dă sfaturi părinților”. Volumul tratează clar şi fără ocolişuri teme de care adesea părinţii se jenează să vorbească: de la sex şi moarte, la ce înseamnă să fii un „copil adoptat” sau „un frate mai mare”.

   

Nevoia de comunicare

„Când ni se naşte un copil suntem absorbiţi de întrebări de tipul: ce greutate are? Ce lungime are? Ce notă a primit la maternitate? Cum suge sau ce scaun are? Foarte puţini părinţi sunt preocupaţi şi de sănătatea psihică a copilului, fiind convinşi că astfel de probleme apar doar mai târziu”, observă psihanalistul Vasile Dem. Zamfirescu în prezentarea cărţii. Totuşi, lucrurile nu stau aşa. Încă de la naştere, copilul are nevoie de dragoste, siguranţă, bucurie şi, mai ales, de comunicare. Altfel, el va avea toate şansele să ajungă la viitoare tulburări psihice, explică psihanalistul român.

Chiar dacă pare absurd, părintele trebuie să vorbească de la bun început cu nou‑născutul. E drept, el nu va înţelege o iotă, dar va percepe modulaţiile vocii la nivel afectiv.

„Spre sfârşitul sarcinii, copilul aude tot. Dintr‑odată, la naştere, aude zgomote puternice. Atunci simte nevoia să audă vocea modulată a mamei, precum şi vocea tatălui. Mama poate să spună ceva de genul: «Vezi, te aşteptam. Eşti băieţel»”, exemplifică Dolto.

Doar vorbindu‑i celui mic îl umanizăm, îl introducem în „lumea noastră” ca pe un viitor bărbat sau ca pe o viitoare femeie, şi nu ca pe un bebeluş sau ca pe o păpuşă, subliniază psihanalista.

  

Limbajul capriciilor

Nenumăratele prejudecăţi ale părinţilor constituie ţinta principală din cartea „Când apare copilul”. Părinţilor ce‑şi doresc o odraslă cuminte, Dolto le spune: „Un copil trebuie să strice”. Dacă i se va spune prea devreme că nu are voie să strice jucăriile sau să se atingă de mobilă sau tapet, îşi va pierde toată vioiciunea. Un copil este sănătos atunci când părinţii se întreabă tot timpul ce mai pune la cale micuţul. Dolto îi apără pe copiii neastâmpăraţi, dar şi pe cei capricioşi sau, mai degrabă, neînţeleşi. Dacă cel mic se opreşte pe stradă, există un motiv: a obosit, nu‑i plac pantofii sau vrea să meargă cu căruciorul. Capriciul este semnul că cel mic „vrea să explice ce simte şi ce doreşte, dar nu ştie prea bine cum să facă acest lucru”, lămureşte Dolto.

 

”Buzunarul pentru copii”

Profesorii români se întreabă de multe ori care e vârsta potrivită pentru „educaţia sexuală”. De pe la 3–4 ani, copilul va întreba, se va interesa despre cum a venit pe lume. Nefiind o adeptă a amânărilor sau a poveştilor cu „barza”, psihanalista crede că lucrurile e bine să fie spuse pe şleau de la bun început. Celui mic e bine

„să i se explice că prin actul sexual corpul copilului începe să se formeze în burtă — se poate spune «buzunarul pentru copii» pe care‑l au toate fetele şi care se măreşte când devin mame”, arată Dolto.

La fel, cum de la trei ani copilul se întreabă în legătură cu diferenţa sexuală, dacă e vorba, de exemplu, de o fetiţă, „mama trebuie neapărat să‑i explice că băieţii şi fetele au sexe diferite, să pronunţe cuvântul «sex» şi să‑i spună că este o fetiţă drăguţă, că va fi o domnişoară, iar apoi o femeie ca mama ei”, sfătuieşte Dolto.

  

”Când voi muri?”

Nici subiectul morţii nu trebuie ocolit. Chiar dacă are abia trei anişori, cel mic se întreabă ce se va întâmpla cu el când va îmbătrâni şi, mai mult, aude când se vorbeşte despre moartea cuiva din familie, lucru care nu trebuie să‑i fie ascuns. El percepe expresia schimbată a feţelor din jurul lui şi e îngrijorat de absenţa acelei persoane, dar nu îndrăzneşte să întrebe ce s‑a întâmplat.

Tăcerea în legătură cu acest subiect îl va face pe cel mic să se simtă exclus, „tratat ca o pisică sau un căţeluş”, observă Dolto. Un răspuns ferm la întrebări de genul „Când voi muri?” poate aduce liniştea în sufletul celui mic:

• „Vom muri când vom termina de trăit” sau
• „Nimeni nu ştie când o să moară, să ne bucurăm de clipele pe care ni le dă viaţa”.

  

Copilul nu este un ”bebe”

Toate sfaturile şi programele din manualele şi revistele glossy care vorbesc despre cum să fii un părinte „bun” pălesc în faţa observaţiei lui Dolto care nu cere părinţilor decât să poarte firesc:

„Mă şochează aceste mame cu ochii aţintiţi asupra «performanţelor» copilului: în ziua cutare «bebe» a făcut asta, în ziua cutare «bebe» a făcut astălaltă. Ai zice că e un raport de psihologie experimentală. Copilul nu este un «bebe», are un nume care îl leagă de o familie şi un prenume care e al lui, în jurul căruia se învârte toate viaţa lui relaţională cu părinţii, cu cei apropiaţi”, observă Dolto.

Copilul nu are nevoie de „dresură”, ci de joacă, atenţie moderată şi vorbe lămuritoare.

CV Françoise Dolto

Autoarea a avut ea însăşi o copilărie nefericită, s‑a specializat apoi în pediatrie, după care în anii ’50 ajunge colaboratoarea psihanalistului Jaques Lacan. A lucrat o viaţă întreagă cu cei mici atât în calitate de medic pediatru, cât şi de psihoterapeut. În acelaşi timp, şi‑a găsit timp şi pentru organizarea unor activităţi dedicate copiilor cu handicap sau pentru a da sfaturi părinţilor prin intermediul mass‑media.

Volumul „Când apare copilul” este o selecţie a unor emisiuni radiofonice de la finele anilor ’70, în care Dolto vorbeşte despre cazuri concrete din educaţia celui mic, de la potolirea geloziei dintre fraţi, la educaţia sexuală sau banii de buzunar ai celui mic.

(articol publicat în 2007 în ziarul Cotidianul)

”Am să fiu un băiat rău toată viaţa”

”Copilul funcţionează ca primul psihoterapeut al părintelui său”, observă Dorin Liviu-Bîtfoi într-o recenzie la volumul Dificultatea de a trăi al celebrei psihanaliste Françoise Dolto.

***

”Fiul meu, Jean, avea doi ani şi jumătate. Suntem invitaţi la cină la nişte prieteni, dar eu uit să notez invitaţia şi nu ne ducem. A doua zi, prietenii respectivi îmi telefonează. Jean se uită la mine şi îmi vede figura descumpănită când îmi dau seama că am uitat. Se agită preocupat şi se învârte supărat în jurul meu spunându-mi:

‘Mama, ai o figură «cam, cam»’.

Era expresia pe care o folosea când vedea o umbră pe chipul mamei, care pentru el reprezenta seninătatea olimpiană… Ceea ce însemna: ‘Ce se întâmplă?’ Îi spun:

‘Vezi şi tu, nu-mi place ce am făcut!’

El întreabă: ‘Şi tata, ce o să spună?’.

Îi răspund: ‘O să spună: «nu mă pot baza pe soţia mea. Ea trebuie să ţină minte că urmează să mergem în vizită sau că suntem invitaţi la masă…» şi aşa şi este. Gata! Ţi-am spus tot!’ şi chiar eram foarte supărată.

Jean pleacă, iar eu, foarte amărâtă, nu mă pot împiedica să nu întorc mai departe pe toate feţele cina ratată. Peste câteva clipe îl văd pe Jean că se întoarce cu o cască pe cap şi înarmat până-n dinţi cu un fel de puşcă, cu nişte arcuri cu săgeţi, centiroane, un soi de sabie, pe scurt, cu tot ce a găsit pe post de echipament reprezentativ, însemne ale autorităţii şi ale gloriei victorioase. Se aşează în faţa mea şi îmi spune pe un ton agresiv:

‘Păi, să ştii, dacă nu îţi place ce ai făcut, gata’, şi îşi azvârle pe jos casca, centironul, sabia…, ‘de-acum înainte am să fiu rău, am să fiu un băiat rău toată viaţa mea’, iar cu o voce tot mai puternică strigă: ‘Şi am să fiu un nimeni! Gata!’

Furioasă pe reacţia lui şi la fel de supărată pe ce făcusem eu, mă trezesc că dau un şut în tot acel arsenal şi îi spun:

‘Să ştii că nu o să-mi schimb mutra de dragul tău, lasă-mă-n pace!’.

Jean adună totul fără să mai scoată o vorbă şi pleacă. Iar eu îmi văd de treburile obişnuite în acea duminică dimineaţă şi încetul cu încetul mă liniştesc de tot. Peste o oră, Jean vine înapoi, se învârte pe lângă mine şi îmi spune:

‘Nu prea-ţi place ce ai făcut… dar mai încolo, diseară, când tata o să te certe puţin, o să-ţi placă ce-ai făcut.’ Îi răspund: ‘Bineînţeles! – Şi tata o să spună că eşti o soţie bună? – Bineînţeles! – Şi atunci ce o să faceţi? – Păi, o să le ducem flori prietenilor. – Şi pe urmă, gata, o să-ţi placă iar ce ai făcut? – Sigur. – Atunci eşti o mamă bună, pot să-mi pun iar puşca şi casca.’ „

Iată un exemplu de dependenţă a structurării unui copil în raport cu mama sa, în situaţia în care aceasta are o scădere în raport cu imaginea idealizată pe care o are copilul asupra ei şi raporturilor ei cu tata. Faptul că lucrurile sunt reparabile îi oferă copilului o siguranţă să creadă că mai există o soluţie pentru această scădere sau impas al mamei, care îl afectează direct, prin identificare, ca şi cum ar fi a lui. O nerecunoaştere a problemei, o evitare a ei printr-o minciună aparent liniştitoare, i-ar fi luat orice posibilitate de a reacţiona în faţa depresiei momentane a mamei.

Acest exemplu de psihanaliză sau interpretare ad-hoc, spontană a copilului e desprins din cartea Dificultatea de a trăi. Povestiri psihanalitice despre copii de Françoise Dolto, fiind chiar un caz inspirat de fiul celebrei psihanaliste franceze. Cartea a fost nu demult tradusă la Editura Trei şi are o dimensiune respectabilă de peste 600 de pagini, fiind alcătuită din diferite articole şi conferinţe ale lui Dolto. Aşa cum spune de altfel prefaţatorul francez, Gérard Guillerault, este cea mai diversă lucrare a lui Dolto. […]

Citește continuarea recenziei pe blogul Cafe Gradiva.

Dolto: Povestiri psihanalitice despre copii

Micul Pierre a fost conceput în ciuda dorinței mamei. Părinții săi trăiau logodiți de cîțiva ani, dar mama nu dorea să se căsătorească. În cele din urmă tatăl a lăsat-o gravidă, pentru a forța oficializarea relației. Femeia a fost dezgustată de felul în care i s-a forțat mâna, dar nu și de faptul că urma să aibă un copil.

Ajuns în cabinetul psihanalistei Françoise Dolto (foto), băiatul desenează un peisaj care semăna leit cu negativul unui film fotografic: fețele și soarele erau colorate în negru, hainele erau albe. În interpretarea lui Françoise Dolto, desenul reprezintă lumea ”în negativ” ­- așa cum i-a fost dată lui Pierre încă dinainte de a veni pe lume – o prelungire a doliului mamei.

Împovărați cu traumele și neîmplinirile părinților, adesea nu copiii, ci părinții sunt problema. Cam aceasta este axioma din volumul Dificultatea de a trăi. Povestiri psihanalitice despre copii:

Când un copil nu este bine, în realitate copilul nu este bolnav, el încearcă doar să ne vorbească, să ne spună ceva prin propriul trup. Corpul este limbaj, iar prin anumite disfuncții sau tulburări ale stării de sănătate, copilul vorbește despre starea de armonie dintre mama și tatăl lui, în măsura în care aceștia se proiectează în el.

sau:

Lumea s-a întors pe dos. În toate timpurile istorice, copilul se mândrea, să lăuda, cu realizările părinților lui. Astăzi, dimpotrivă, copilul trebuie să poarte întreaga povară a insatisfacțiilor și a neputințelor părinților. Copilul este când dușmanul direct, dacă  face de rușine familia prin eșecurile sale, când stindardul falnic, dacă se umple de onoruri, de note, de succese, de victorii

Vezi aici toate cărțile lui Françoise Dolto traduse la Editura Trei