Tag Archive: fobie



Lifturile sunt citate adesea ca problematice de către cei ce suferă de claustrofobie. Ascensoarele sunt unele dintre cele mai strâmte locuri în care intrăm voluntar, deci nu este surprinzător că ele reprezintă un declanşator al claustrofobiei. Spaţiul mic pe care îl vedem când se deschide uşa poate declanşa amintirea altor experienţe dificile şi poate induce foarte rapid panica.

         

Elemente de luat în considerare la întoarcerea la utilizarea ascensoarelor

   

1. Alegeţi-vă liftul! În mod clar, nu toate ascensoarele sunt la fel de bine construite. N-are rost să intraţi de la primul experiment într-un lift vechi care scârţâie din toate încheieturile şi ale cărui uşi se închid greu. Oferiţi-vă cele mai bune şanse de succes şi nu vă retraumatizaţi. O parte din munca pe care o aveţi de făcut poate fi cunoaşterea diferitelor tipuri de lifturi, la început din exterior, înainte să vă aventuraţi în interiorul lor. Cei care au claustrofobie consideră adesea că lifturile cu oglindă sunt mai bune, pentru că dau impresia de spaţiu mai mare şi fiindcă te poţi privi. Dacă vezi că ai o figură anxioasă sau umeri căzuţi, te poţi relaxa în mod conştient, ceea ce are un puternic efect calmant asupra restului corpului şi psihicului. Pentru primele experimente este preferabil un lift aflat într-un spaţiu public, şi nu un ascensor folosit rar, cum ar fi, de exemplu, un ascensor nesupravegheat dintr-o parcare supraetajată, în timpul weekendului.

 

 

 

2. Lifturile care au de străbătut o distanţă mai mare circulă adesea mai repede decât cele care se opresc la fiecare etaj. Priviţi beculeţele ce arată în cât timp se parcurge, de obicei, numărul de etaje pe care doriţi să le urcaţi şi reţineţi ideea că drumul dumneavoastră cu liftul va avea o durată similară.

   

3. Aflaţi ce funcţionează pentru dumneavoastră în termenii zonei asupra căreia vă fixaţi atenţia. Preferaţi să priviţi cum se închid uşile sau vă uitaţi în podea? Preferaţi să priviţi cum apar numerele etajelor sau ascultaţi zgomotele pe care le scoate liftul? Preferaţi să priviţi într-un colţ sau să staţi în faţa uşii? Este mai bine să vă lăsaţi greutatea pe un singur picior sau s-o distribuiţi în mod egal pe ambele picioare? Observaţi ceea ce vă înconjoară. Ce fel de lift este? Cine este producătorul? Ce tip de instrucţiuni de siguranţă există? Cum ar putea fi îmbunătăţit acest lift? Ce sugestii aţi face conducerii? Permiteţi-vă să faceţi diferenţa între ceea ce observaţi şi felul în care observaţi. Remarcaţi cum este ajutată astfel activarea părţii reflexive, responsabilă cu discernământul, a creierului dumneavoastră, permiţând laturii mai emoţionale să se relaxeze şi să ştie că totul este bine.

   

4. Alegeţi-vă însoţitorii. Când experimentaţi folosirea lifturilor, luaţi cu dumneavoastră un amic. Puteţi să mergeţi în lift fie doar cu acel amic, fie amândoi alături de alte persoane, după cum doriţi să încercaţi noua provocare. Stabiliţi dinainte dacă vreţi să vă fie distrasă atenţia prin conversaţie sau vreţi să vă concentraţi pe experienţă. Dacă sunteţi în lift doar cu prietenul dumneavoastră, vă puteţi folosi vocile cum doriţi. Recitaţi poezii. Spuneţi glume şi povestioare. Folosiţi liftul drept cabină personală de karaoke.

   

Fragment din volumul Claustrofobia. Cum să găsești ieșirea de Andrea Perry

    


”Am atât de multe de spus despre cartea Ericăi Jong, abia tradusă de Editura Trei, încât mă grăbesc să înşirui câteva idei, de teamă să nu le pierd sau risipesc în scurtul răgaz destinat acestui articol” – așa începe consistenta cronică a romanului Teama de zbor, semnată de Stelian Țurlea în suplimentul cultural Ziarul de Duminică. Redau mai jos câteva fragmente.

  

   

   

Cine este Erica Jong? O scriitoare americană care a devenit celebră în 1973, după publicarea acestui roman (prima ei carte!), care a creat senzaţie pentru modul deschis, dezinhibat al abordării relaţiilor sexuale ale femeilor. Cartea a fost tradusă în vreo 27 de limbi şi tipărită în peste 20 de milioane de exemplare. A apărut, într-adevăr, într-o epocă de exacerbare a feminismului (unul dintre capitole sfârşeşte cu transcrierea unui imens afiş văzut pe un drum din Franţa – Femmes! Liberons nous!, Femei, să ne eliberăm!), dar succesul i s-a datorat doar în parte acestui feminism.

Eroina se descrie pe ea însăşi mai bine decât ar face-o oricine altcineva:

„Sunt din New York, sunt evreică, provin dintr-o familie foarte nevrotică şi înstărită din clasa de mijloc, căsătorită pentru a doua oară cu un psihiatru, nu am copii, am douăzeci şi nouă de ani, tocmai am publicat o carte cu aşa-zise poeme erotice, lucru care a făcut ca nişte bărbaţi ciudaţi să mă sune în toiul nopţii cu propuneri, şi a stârnit o mare vâlvă în ceea ce mă priveşte – turnee cu citire de poeme în colegii, interviuri, scrisori de la nebuni, şi astfel am luat-o razna. Am început să-mi citesc propriile poeme şi să încerc să devin una cu imaginea prezentată de ele. Am început să cred că sunt un personaj de ficţiune inventat de mine.”

Trei decenii mai târziu Erica Jong însăşi îşi descria astfel personajul:

„Isadora vrea dragoste, însă cum poate recunoaşte dragostea atunci când nebunia sexului o orbeşte? E frenetic de ambiţioasă, cu toate astea fanteziile ei romantice îi stau mereu în cale. Vrea să scape de părinţii ei, să se regăsească – şi cu toate astea e condusă de forţe de familie pe care nu le poate înţelege pe deplin. Vrea să se elibereze de constrângeri, însă continuă să se lase prinsă de noi versiuni ale acestora. În cea mai mare parte e tiranizată de propriile-i nevroze. Vrea totul dintr-odată. Nu are linişte. Vrea cu disperare să fie scriitoare, însă nu poate să stea liniştită.”

Prin urmare, eroina e o scriitoare care vorbeşte despre experienţele proprii – într-adevăr cum făcea Henry Miller. Ca să vorbească despre ea însăşi, Isadora Wing trebuie să coboare adânc în ea însăşi şi să urce iaraşi la lumină; să admită căutările permanente: „I-am spus întreaga mea poveste de căutare a bărbatului imposibil şi cum mă pomeneam întotdeauna înapoi de unde pornisem: în interiorul minţii mele. Le-am întruchipat pe surorile mele pentru el, pe maică-mea, pe taică-meu, pe bunicii mei, pe soţul meu.” Şi încă:

„Necazul cu mine era că voiam întotdeauna să excelez în toate. Cea mai bună amantă. Cea mai mare înfometată de dragoste. Cea mai mare suferindă. Cea mai mare victimă, cea mai mare nesăbuită. Dacă mă băgam tot timpul în belele, era din cauza nenorocitei de vine că doream întotodeauna să fiu cea mai bună. A trebuit să am cel mai nebun soţ dintâi, cel mai enigmatic soţ de-al doilea, cea mai îndrăzneaţă primă carte, cea mai nesăbuită panică post-publicare. Nu pot face nimic pe jumătate.”

Extraordinară această oscilaţie a unei femei între a fi cineva şi a fi o femeie obişnuită. (…)

Erica Jong este conştientă şi de capcane. Feminismul pe care l-a propovăduit şi ea a coincis la un anume moment cu libertinajul şi renunţarea la moravurile stabilite. Era vremea în care înfloreau mişcările flower-power şi hippy, în paralel cu prima explozie a consumului de droguri tari. Bune şi rele, ca întotdeauna. „De ce eşti feminist? – am întrebat de curând un tip pe care îl cunosc şi care e un foarte înfocat susţinător al mişcării. Pentru că în zilele noastre e cea mai bună cale de a ţi-o trage, a zis el. Chauser ar fi fost la el acasă aici.” De fapt, chiar aşa erau vremurile în urmă cu treizeci, patruzeci de ani. Cam peste tot în lume.

De ce trebuie să citească această carte orice femeie? Pentru că se va regăsi în ea în întregime – trăiri, impulsiuni, vise. Pentru că e sinceră în toate – bune şi rele. Pentru că nu e, în ciuda epocii în care a fost scrisă, o carte chiar feministă, ci mai degrabă a împăcării dintre sexe. Pentru că, în sfârşit, induce optimism – iar într-o epocă cum e a noastră (dar n-au fost toate epocile la fel?) e foarte important.

Despre cum s-a vindecat eroina de teama de zbor care dă titlul cărţii, vă las să descoperiţi singuri.

  


În teorie, ”nevroticii” au capacitatea de a acționa eficient, creativ și liber, fără să fie copleșiți de anxietate și ostilitate.

Însă doar ”în teorie”, pentru că în realitate se ceartă și se critică tot timpul pe ei înșiși.

Își provoacă emoții dăunătoare, alimentate de presupuneri iraționale și nerealiste de tipul ”Trebuie să câștig acceptarea tutror”, ”Sunt o catastrofă dacă nu reușesc cutare lucru”, ”N-am voie să mă supăr și să mă simt frustrat”, după cum susține ”bunicul” terapiilor cognitiv-comportamentale Albert Ellis în volumul Cum să trăim alături de un ”nevrotic” acasă și la locul de muncă.

Cum recunoști însă un ”nevrotic”, o persoană cu afecte și comportamente perturbate? Iată o parte dintre criteriile oferite de terapeutul american (decedat acum trei ani la vârsta venerabilă de 93 de ani):

 

  • Indecizia/ezitarea. ”Nevroticii” doresc să facă ceva, dar se tem să nu comită o greșeală, așa că se resemnează și refuză să se mai implice. De pildă, o femeie își părăsește soțul, dar apoi este nemulțumită de amant și pendulează indecisă între cei doi, neștiind cu cine să rămână.

 

  • Frica și anxietatea. ”Am văzut bărbați puternici și mătăhăloși care scoteau țipete ascuțite la vederea unei gângănii”, rememorează cu umor Albert Ellis.

 

  • Sentimente de inadecvare. ”Nevroticii” consideră că orice greșeală serioasă îi transformă în niște ratați incurabili.

 

  • Vina și autoblamarea. Un comis-voiajor care vinde enciclopedii din ușă în ușă își reproșează tot mai mult că face afirmații exagerate cu privire la produsul său, ajungând să adauge tot felul de clarificări și rezerve care în cele din urmă îi alungă clienții. În terapie, reiese că teama de a spune jumătăți de adevăr apărea din perpetuarea celei mai mari frici a mamei sale: că va călca pe urmele tatălui și va trișa la cărți, devenind astfel un ”om rău”.

 

  • Lingușirile. ”Una dintre clientele mele își încurajează tatăl să o folosească pe post de preș de șters picioarele. Apoi mi se plânge ore întregi cât de urât se comportă acesta”, exemplifică terapeutul american.

 

  • Autoamăgirea. În loc să-și înfrunte cinstit frustrările sau să accepte fără să se plângă faptele aspre ale vieții, ”nevroticii” raționalizează, dau vina pe alții și creionează un tablou al lumii care conține mai multă poezie decât adevăr.

 

  • Rigiditate și compulsie. Apropo de superstiții: o studentă lua tot timpul la examen un set de șase creioane bine ascuțite, dar scria tot cu un pix. Credea că dacă uita la un moment dat ce învățase, rezerva de creioane o va ajuta în mod magic să-și amintească lecțiile repetate.

 

  • Timiditatea și caracterul retras. Cercul vicios nevrotic este cam așa: din cauză că se tem de contactul cu lumea, unii ”nevrotici” aleg activități solitare (singuri într-un laborator sau pădurari), dar retrăgându-se au și mai puține șanse să socializeze și devin și mai temători față de contactele sociale.

 

  • Incapacitatea de a se relaxa. ”Nevroticii”, spune Ellis, trăiesc experiența unui ”efort care nu este necesar: încordarea cauzată de fricile lor neîntemeiate ori grijile exagerate referitoare la ceea ce oamenii ar putea gândi despre ei”.

 

  • Autoflagelarea. E vorba despre ”nevroticii” care fac lucruri de la care spun că ”nu se pot abține”, după care, observând ”inevitabila” lor slăbiciune, recidivează cu ceva și mai rău, pentru ca apoi să-și spună că sunt demni de tot disprețul din lume.

Acesta este doar începutul procesului de învățare a modului în care se poate conviețui alături de un ”nevrotic”.

Cum să-l ajuți totuși pe nevrotic, cum să trăiești alături de el și cum să accepți că uneori nu poți să-l schimbi, află din cartea Cum să trăim alături de un ”nevrotic” acasă și la locul de muncă, semnată de Albert Ellis unul dintre cei mai influenți psihologi din lume, fondatorul terapiei comportamentale rațional-emotive.

%d blogeri au apreciat: