Tag Archive: Flavia de Luce


Răzbunătorul spirit al ramurilor de soc


Pregătiţi-vă de o nouă aventură în compania Flaviei de Luce, copilul-detectiv!

  

Mi-am dat seama imediat că nu înţelesesem prea bine care era starea de sănătate a ţigăncii. Ea se prăbuşise la pământ şi se ţinea cât o ţineau puterile de spiţele uneia dintre roţile mari de lemn. Când am ajuns în dreptul ei, ea a început să tuşească iarăşi, mai îngrozitor ca înainte.

Sunteţi epuizată, am zis. Trebuie să vă întindeţi.

Ea mormăi ceva şi închise ochii.

Într-o clipită m-am căţărat pe osia caravanei şi am deschis uşa. Orice mi-aş fi imaginat despre interiorul ei, n-ar fi fost câtuşi de puţin aproape e adevăr.

Înăuntru, caravana era o poveste pe roţi. Cu toate că nu am avut timp să arunc decât o scurtă ocheadă în jurul meu, am observat o splendidă sobă de fontă în stilul Queen Anne şi, deasupra ei, un raft plin cu porţelanuri pictate cu albastru. Apă fierbinte şi ceai, m-am gândit — de bază în toate cazurile de urgenţă. La geamuri atârnau perdele de dantelă, bune de făcut bandaje, în caz de nevoie, şi pe nişte suporturi stăteau două lămpi argintii cu parafină, din sticlă roşie, oferind, la nevoie, o lumină constantă, puţină căldură şi o flacără pentru sterilizarea acelor. Instruirea mea ca cercetaşă, deşi de scurtă durată, nu fusese cu totul şi cu totul în zadar. În spate, două plăci cioplite de lemn stăteau pe jumătate deschise, scoţând la iveală un pat încăpător care ocupa aproape întreaga lăţime a caravanei.

M-am întors afară şi am ajutat-o pe ţigancă să se ridice, aruncându-i unul dintre braţe peste umărul meu.

Am lăsat scările în jos, i-am spus. O să te ajut să te urci în pat.

Am reuşit cumva să o conduc către partea din faţă a caravanei unde, împingând, trăgând şi aşezându-i mâinile pe puncte de sprijin nimerite, am izbutit în cele din urmă să o instalez. Aproape pe întreg parcursul acestor operaţiuni, ea nu păru să fie prea conştientă de locul unde se afla sau de faptul că mă aflam şi eu acolo. Însă odată vârâtă în pat, păru să reînvie într-o oarecare măsură.

Mă duc după doctor, am zis.

Nu, nu face asta, zise ea, apucându-mă strâns de mână. Fă o ceaşcă de ceai bun şi dă-mi pace. N-am nevoie decât de un somn bun.

Probabil că mi-a văzut expresia sceptică de pe chip.

Adu medicamentul, zise ea. O să gust doar puţin din el. Găseşti lingura printre chestiile pentru ceai.

„Să începem cu ceea ce este mai important”, m-am gândit, identificând tacâmul respectiv prin harababura de argintărie uzată şi umplându-l cu vârf cu siropul de tuse care părea foarte dulce.

Gura mare, păsărico, am zis, cu un rânjet.

Era formula cu care doamna Mullet obişnuia să mă determine să înghit tonicele şi uleiurile acelea dezgustătoare pe care tata insista că trebuie să le ingurgiteze fiicele lui. Cu ochii fixaţi într-ai mei (mi se părea, sau erau ceva mai calzi?), ţiganca deschise gura cu supunere şi îmi permise să-i vâr lingura plină ochi.

Înghite, înghite, şi ia-ţi zborul, am zis, pronunţând ultimele cuvinte ale ritualului, şi îndreptându-mi apoi atenţia către sobiţa cea încântătoare.

Uram faptul că trebuia să-mi recunosc ignoranţa: nu aveam nici cea mai vagă idee cum să aprind chestia respectivă. Ai fi putut la fel de bine să-mi ceri să întreţin focul boilerelor de pe vasul Queen Elizabeth.

Nu aici, zise ţiganca, văzând că ezit. Afară. Fă un foc.

Fragment din:

M-am oprit la capătul scărilor pentru a arunca o privire în jur, prin luminiş.

Tufişurile de soc, după cum am spus, creşteau pretutindeni. Am tras de vreo câteva crengi, încercând să le rup, însă nu era o sarcină uşoară.

„Prea pline de viaţă”, m-am gândit, „prea verzi”. După o luptă decisivă şi după ce am sărit energic pe vreo câteva dintre crengile mai joase, am reuşit în cele din urmă să le smulg.

Cinci minute mai târziu adunasem, în mijlocul luminişului, suficiente rămurele şi crengi pentru a alcătui unui foc de tabără satisfăcător.

Plină de speranţă, în timp ce mormăiam rugăciunea cercetaşelor („Arzi, să te ia naiba!”), am aprins unul din chibriturile pe care le găsisem în dulăpiorul caravanei. În momentul în care flacăra atinse rămurelele, sfârâi şi se stinse. La fel se întâmplă şi la a doua încercare.

Deoarece nu sunt renumită pentru răbdarea mea, am lăsat să-mi scape o înjurătură blândă.

„Dacă aş fi acasă în laboratorul meu de chimie”, am gândit, „aş face totul ca o persoană civilizată, adică aş folosi un arzător Bunsen ca să fierb apă de ceai; şi nu aş pierde vremea, în genunchi, într-un luminiş, cu un mănunchi de rămurele verzi în faţă.”

După cum s-a observat, aveam toate ingredientele necesare pentru un foc mistuitor — toate, cu excepţia unuia singur.

„Oriunde există lămpi cu parafină”, m-am gândit, „parafina nu poate fi departe”. Am coborât panoul lateral, rabatabil, al caravanei şi, spre încântarea mea, am găsit un galon din chestia respectivă. Am deşurubat dopul recipientului, am stropit puţin lemnele care aşteptau cuminţi, şi cât ai zice „Baden-Powell”[1], apa din ceainic dăduse voios în clocot.

Eram mândră de mine. Chiar eram.

„Flavia cea descurcăreaţă”, gândeam. „Flavia, fată bună şi pricepută.”

Chestii de genul ăsta.

Am urcat treptele abrupte ale caravanei, cu ceaiul în mână, legănându-mă pe vârfuri ca un acrobat pe sârmă.

I-am înmânat cana ţigăncii şi am privit-o în timp ce sorbea lichidul aburind.

Te-ai mişcat repede, zise ea.

Am ridicat cu modestie din umeri. Nu era nevoie să-i spun de parafină.

Ai găsit vreascuri uscate în dulap? întrebă ea.

Nu, am zis. Eu…

Ochii i se măriră de groază şi ţinu cana la distanţă de un braţ.

Doar nu tufişurile! Doar nu ai tăiat tufişurile de soc?

Păi, ba da, am zis cu modestie. Nu a fost deloc greu, am…

Cana îi căzu din mâini cu un zăngănit şi ceaiul fierbinte se împrăştie în toate părţile. Cu o viteză uluitoare, făcu un salt din pat şi se ghemui într-un colţ al caravanei.

Hilda Muir! ţipă ea, cu un vaier ciudat şi pustiitor, care se înălţă şi coborâ asemeni unei sirene antiaeriene.

Hilda Muir!

Arăta înspre uşă. M-am întors să mă uit, dar nu era nimeni acolo.

Pleacă de lângă mine! Ieşi afară! Ieşi afară!

Mâna ei tremura ca o frunză moartă.

Am rămas acolo, năucită. Ce făcusem?

Oh, Dumnezeule! Hilda Muir! Suntem morţi cu toţii! gemu ea. Acum suntem morţi cu toţii!

   


[1] Robert Stephenson Smyth Baden-Powell, primul Baron Baden-Powell (n. 22 februarie 1857–d. 8 ianuarie 1941), denumit şi B-P sau Lord Baden-Powell, a fost general-locotenent al armatei britanice, scriitor şi fondator al Mişcării Cercetaşilor. (N.tr.)

   


Dacă nu v-ați îndrăgostit deja de șotiile din laboratorul de chimie al Flaviei de Luce (lui Dexter i-ar fi plăcut la nebunie experiențele puștoaicei-detectiv), aveți mai jos toate motivele s-o faceți. Și, vorba avertismentului tv, nu încercați așa ceva acasă 🙂

Am intrat în fugă prin uşa deschisă şi am luat-o pe holul de la intrare. Daffy stătea la jumătatea scării ce ducea spre aripa de vest, cu o carte în poală. Feely nu coborâse încă.

Am urcat în goană scara de est spre dormitorul meu, mi-am tras pe mine rochia de duminică ca un actor care îşi schimbă repede costumul, mi-am frecat faţa cu un prosop şi în două minute, după ceas — îndepărtând puţină smoală de pe vârful codiţelor — eram gata pentru rugăciunea de dimineaţă.

Atunci mi-am adus aminte de bomboanele de ciocolată. Mai bine le-aş recupera înainte ca doamna Mullet să înceapă să născocească îngrozitoarele ei îngheţate de duminică. Dacă nu făceam asta, aveau să urmeze o grămadă de întrebări incomode la care trebuia să răspund.

Am coborât pe vârfuri scările până în bucătărie, şi m-am uitat pe după colţ. Ceva dezgustător tocmai începuse să fiarbă pe aragaz, însă nu se vedea nimeni pe acolo. Am recuperat bomboanele de ciocolată din răcitor şi am urcat din nou scările cât ai spune „Jack şi vrejul de fasole”.

Deschizând uşa laboratorului, privirea îmi fu reţinută de scânteierea unui obiect de sticlă, care reflecta o rază de soare năbădăioasă dinspre fereastră. Era un dispozitiv încântător numit aparat Kipp: una dintre piesele splendide de laborator din sticlă victoriană ale lui Tar de Luce.

„Un lucru frumos e o bucurie veşnică”, scrisese odinioară poetul Keats — sau cel puţin aşa îmi spusese mie Daffy. Nu exista nicio urmă de îndoială că Keats scrisese acest vers în timp ce contempla aparatul Kipp: un dispozitiv folosit pentru a extrage gazul rezultat dintr-o reacţie chimică.

Ca formă erau, practic, două baloane transparente de sticlă montate unul deasupra celuilalt, un tub scurt care făcea legătura între ele, cu o pârghie cu dop de sticlă care ieşea în afară din globul din partea de sus, şi un tub de ventilaţie cu un robinet de închidere din sticlă, care ieşea din cel de jos.

Planul meu luă imediat formă: un semn sigur al inspiraţiei divine. Însă aveam doar câteva minute la dispoziţie ca să lucrez înainte ca tata să năvălească şi să mă târască în jos pe scări.

Mai întâi, am luat dintr-un sertar unul dintre vechile brice ale tatei, unul pe care îl şterpelisem pentru un alt experiment. Am îndepărtat cu grijă panglica decolorată de pe cutia cu bomboane de ciocolată, am întors cutia cu fundul în sus şi am făcut o incizie atentă şi dreaptă în celofan, de-a lungul liniei unde se aflase panglica. O deschizătură în partea de jos şi la fiecare capăt era tot ce-mi trebuia pentru ca pachetul să se desfacă precum cochilia unei stridii. Repunerea cutiei la loc avea să fie o joacă de copii.

Odată terminată treaba asta, am ridicat cu grijă capacul şi m-am uitat în interior.

Super! Crema părea să se afle în stare perfectă. Bănuisem că era posibil ca timpul să-şi fi luat tributul — că era posibil ca deschiderea cutiei să scoată la iveală o privelişte asemănătoare aceleia pe care o văzusem odată în cimitir, când domnul Haskins, groparul, în timp ce săpa un mormânt nou, pătrunsese în mod accidental într-altul care era deja ocupat.

  

  

   

Însă atunci îmi trecu prin minte că deoarece bomboanele de ciocolată fuseseră ermetic închise — ca să nu mai spun nimic despre conservanţii care fuseseră probabil adăugaţi — puteau părea proaspete ochiului liber. Norocul era de partea mea.

Îmi alesesem metoda din cauza capacităţii sale de a avea loc la temperaturi normale. Deşi existau şi alte proceduri care ar fi avut drept rezultat acelaşi produs, cea pe care am ales-o era următoarea: în sfera de jos a aparatului Kipp, am măsurat o cantitate de sulfură de fier obişnuită. În balonul de sus, am răsturnat cu atenţie acid sulfuric diluat, folosind o baghetă de sticlă pentru a mă asigura că lichidul se ducea direct în vasul ţintă.

Am urmărit reacţia care începea în recipientul de jos: un balamuc chimic încântător care are în mod invariabil loc atunci când orice substanţă care conţine sulf — inclusiv trupul omenesc — se descompune. Când am considerat că s-a încheiat, am deschis valva de jos şi am lăsat gazul să se evacueze în retorta cu capac de cauciuc.

A urmat partea care îmi place cel mai mult: luând o seringă mare cu margini de alamă dintr-unul din sertarele biroului unchiului Tar (mă întrebasem adeseori dacă o folosise pentru a se injecta cu o soluţie de cocaină cu concentraţie de şapte la sută, precum Sherlock Holmes), i-am vârât acul prin dopul de cauciuc, am apăsat pistonul şi apoi l-am tras.

Acum aveam un ac plin cu hidrogen sulfurat în forma sa lichidă. Tot ce mai rămăsese de făcut era să trag din nou pistonul şi să privesc cum se ridică lichidul în sticla seringii.

Cu atenţie, am injectat fiecare bomboană de ciocolată cu o picătură sau două din chestia respectivă, atingând apoi locul înţepat cu bagheta de sticlă (uşor încălzită în arzătorul Bunsen) pentru a netezi găurica formată de ac.

Dusesem la îndeplinire procedura atât de perfect, încât doar un foarte uşor iz de ou stricat ajunsese până la nările mele. În siguranţă, în interiorul miezului lipicios, hidrogenul sulfurat avea să rămână protejat, invizibil, nebănuit, până ce Feely…

— Flavia!

Era tata, care mă striga din holul de la intrare.

— Vin! am strigat. Vin cât ai zice peşte!

Am pus capacul cutiei la loc şi apoi ambalajul de celofan, tamponând la repezeală de vreo două ori cu mucilagiu în partea de jos pentru a lipi incizia aproape invizibilă. Apoi am pus panglica la loc. Pe când coboram încetişor scara în spirală, încercând cu disperare să par calmă şi reţinută, am observat familia adunată, aşteptând, laolaltă la capătul scărilor.

— Bănuiesc că astea sunt pentru tine, am zis, întinzându-i cutia lui Feely. Le-a lăsat cineva la uşă.

Ea roşi puţin.

— Trebuie să fac o mărturisire, am adăugat.

Toţi ochii fură îndreptaţi asupra mea într-o secundă: ai tatei, ai mătuşii Felicity, ai lui Feely, ai lui Daffy — chiar şi ai lui Dogger.

— Am fost tentată să le păstrez pentru mine, am zis, cu ochii în pământ — dar e duminică şi chiar încerc din răsputeri să devin o persoană mai bună.

Cu mâinile nerăbdătoare întinse, Feely se repezi la momeală ca un rechin care se repede la piciorul unui înotător.

  

Uriașul prăbușit de pe vrejul de fasole


— Tihi, tiha, tiha, tihi! tună uriaşul în momentul în care intră în bucătărie. Simt miros d-englez pe-aici!

— Jack sări afară din cuptor…, zise Mama Gâscă.

— Stăpâne! Stăpâne! strigă harpa fermecată, ciupindu-şi agitată propriile corzi.

Aceasta era partea care îmi plăcea mie cel mai mult.

— … înşfăcă harpa fermecată şi o luă la sănătoasa cu uriaşul pe urmele sale!

Şi Jack coborî vrejul de fasole, cu frunzele verzi ridicându-se în jurul său. Când vegetaţia se rări în cele din urmă, scena se schimbă şi apăru coliba mamei sale. Era un efect uimitor şi nu înţelegeam pentru nimic în lume cum făcuse Rupert acest lucru. Va trebui să-l întreb.

— Mamă! Mamă! Adu toporul! ţipă Jack, şi bătrâna veni şchiopătând din grădină — of, atât de încet! — cu toporul în mână.

  

   

Jack se năpusti asupra vrejului de fasole cu toată puterea, toporul zburând repede şi furios, vrejul trăgându-se înapoi rănit parcă de lama care scânteia hapsân.

Şi apoi, la fel ca înainte, vrejul de fasole se încovoie şi se prăbuşi la pământ.

Jack parcă se uita în sus când, cu un bubuit, uriaşul căzu din cer.

Preț de câteva clipe, monstrul se zvârcoli groaznic, o dâră de sânge roşu prelingându-i-se din colţul gurii, capul lui înspăimântător şi umerii umplură scena cu scântei, în timp ce din părul şi barba care îi luaseră foc, se înălţa un miros înţepător. Însă ochii goi care priveau fix fără să-i vadă pe ai mei, nu erau aceia ai uriaşului făcut din sârme, Galligantus — ci erau ochii umezi şi muribunzi ai lui Rupert Porson.

Şi apoi, luminile se stinseră.

    

   

   

Cufundaţi brusc în întuneric, spectatorii traseră cu toţii aer în piept şi sloboziră un icnet colectiv.

În bucătărie, cineva avu inspiraţia de a aprinde o lanternă şi după o clipă sosi purtând-o ca pe o torţă în sala parohială.

Ce prezenţă de spirit avusese vicarul să tragă cortina! Cel puţin, asta încerca să facă în momentul în care fu oprit de o voce puternică şi autoritară:

— Nu! Nu! La o parte! Nu atingeţi nimic!

Era Dogger. Se ridicase în picioare şi îi ţinea calea vicarului, cu braţele larg desfăcute, părând să fie la fel de surprins ca şi noi de propria lui îndrăzneală. Nialla, care sărise în picioare şi făcuse un pas către avanscenă, îngheţă brusc în locul în care se afla.

Toate acestea se petrecură în raza mişcătoare a lanternei, făcând ca totul să pară o dramă înfiorătoare interpretată în timpul unui raid aerian şi luminată de un proiector de căutare.

O a doua voce se făcu auzită din întuneric în fundul sălii: vocea inspectorului Hewitt.

— Toată lumea să rămână nemişcată — vă rog să rămâneţi la locurile dumneavoastră. Nu vă mişcaţi până nu vă spun eu.

Fragment din

Buruiana care împleteşte ştreangul

de Alan Bradley


Flavia de Luce, copilul-minune al literaturii poliţiste, se întoarce cu o nouă aventură!

După uriaşul succes al primului său roman, Plăcinta e dulce la sfârşit, Alan Bradley îşi pune iarăşi la încercare eroina preferată.
O întâmplare stranie tulbură din nou liniştea din Bishop Lacey, acest bucolic sătuc englezesc, cu grădini îngrijite şi păşuni învăluite în ceţuri. Şi de data aceasta e nevoie de talentele Flaviei de Luce – neîntrecut detectiv şi chimist genial – cu riscul ca ora ei de culcare să fie în repetate rânduri depăşită. Pentru că Flavia se află la dificila vârstă de 11 ani. Şi pe lângă asta, trebuie să lupte cu două surori veninoase, să se descurce cu imaginea fantomatică a unei mame pe care n-a apucat s-o cunoască, să accepte răceala unui tată absorbit de clasoarele lui cu timbre… şi, în plus, să mai rezolve şi acest caz dificil! Rupert Porson, păpuşar vestit, a suferit în timpul unui spectacol cu marionete un şoc… electric şi, din păcate, a părăsit această lume.
Excentrica lui asistentă pare suspectă, dar nu este singura. Prin poveste bântuie şi Meg Nebuna, locuitoare a pădurii Gibbet, unde se găsesc rămăşiţele unei vechi spânzurători – scena unui episod întunecat din trecut. În toiul intrigii mai aterizează şi un pilot german îndrăgostit de surorile Brontë, care a riscat totul doar pentru a survola ţinuturile mlăştinoase şi colinele acoperite de iarbă neagră. Şi lista suspecţilor se extinde…
Cum va dezlega neastâmpărata Flavia misterul şi la ce îi vor folosi de data aceasta cunoştinţele extinse de chimie rămâne să descoperim.

«O performanţă desăvârşită care întrece un debut deja remarcabil.» – Houston Chronicle

«Absolut încântător… o demonstraţie de ingeniozitate… Ceea ce ne seduce este vocea plină de haz a Flaviei şi distribuţia excentrică a personajelor. » – People

«Bradley preia elementele clasice ale unui roman poliţist şi le subminează, iar rezultatul e o poveste alertă, cu nerv, care nu trenează niciun moment.» – Entertainment Weekly

Alan Bradley trăieşte în Canada, a publicat numeroase poveşti pentru copii, precum şi o carte de memorii (The Shoebox Bible, în 2004) şi a lucrat ca jurnalist în presa canadiană.
Buruiana care împleteşte ştreangul este al doilea dintr-o serie de cinci romane, serie a cărei protagonistă este Flavia de Luce, fetiţa detectiv pasionată de chimie.
Primul roman din seria respectivă, Plăcinta e dulce la sfârşit, a fost tradus în 36 de limbi şi a fost recompensat în 2007 cu Dagger Award, precum şi cu numeroase alte distincţii literare.


Până duminică (inclusiv) aveți tot timpul să trageți o fugă până la Bookfest-ul de la Romexpo. Grupul editorial Trei vă așteaptă cu reduceri de 30% în Pavilionul  C1, la standul A02.

Mai jos aveți un top al cărților abia ieșite de sub tipar:

   

12. ”Puterea fără limite a minții”, de Russell Targ

Fizician de formație și pasionat de fenomenul ”nonlocalității”, autorul oferă un ghid practic pentru ”vederea la distanță și transformarea conștiinței”. Sigur, precogniția sau diagnosticarea la distanță, de exemplu, sunt discutabile, însă Russell Targ, pionier în cercetarea laserului, spune că a găsit argumentele care să pună pe gânduri chiar și firile mai sceptice.

  

11. ”Înăuntrul regatului: Viața mea în Arabia Saudită”, de Carmen Bin Laden

După ce-ați aflat amănunte picante din viața privată a lui Saddam Hussein, a venit rândul unor dezvăluiri despre un alt (fost) inamic ”numărul unu” al SUA. Cumnata teroristului de curând mazilit povestește cam tot ce-a putut să afle prin intermediul soțului ei, unul dintre cei 54 de frați ai lui Osama.  

10. ”Claustrofobia”, de Andrea Perry

Ți-e frică să călătorești cu metroul, să urci cu liftul, să zbori cu avionul sau să stai în camere fără ferestre? Specialistă în terapie prin dramă, psihoterapeuta britanică vorbește deschis despre propria claustrofobie și redă experiențele altor oameni care au trăit o anxietate similară și au depășit-o. În plus, găsiți sfaturi practice inspirate din diverse orientări terapeutice.

9. ”Secretele autovindecării: sute de remedii naturiste inspirate de înțelepciunea orientală”, de Dr. Maoshing Ni.

Expert în tehnici de prevenire a îmbătrânirii și medicină taoistă, Dr. Mao (așa i-a rămas numele din serialul ”Totul despre sex”) te ajută să-ți pui în ordine sentimentele, lucrurile de prin casă, obiceiurile cotidiene și, ca bonus, oferă și 60 de rețete naturiste pentru a scapa de alergii, eczeme, insomnii, mătreață, indigestie și multe alte ”bucurii” ale vieții.

8. ”Omul cu cercurile albastre”, de Fred Vargas

“Personajele din cărțile lui Fred Vargas sunt pe cât de anarhiste și stranii, pe atât de savante. Unul este pasionat de Antichitate, altul împătimit de oceanografie… cert este că modul lor de a vedea lumea doboară orice conformism, dezminte cu umor și fantezie ordinea prestabilită a lucrurilor”, zice Le Magazine Litteraire

7. ”Căile îndrăgostirii”, de Ayala Malach Pines

Psiholog social si cercetător, autoarea oferă celor aflați în căutarea iubirii, cât și celor ce speră s-o retrezească un prețios ghid practic, dar și o cercetare documentată pentru a înțelege elementele atracției și influența părinților asupra gusturilor noastre amoroase.

6. ”Buruiana care împletește ștreangul”, de Alan Bradley

Pe puștoaica-detectiv, Flavia de Luce pe numele ei ficțional, o știți deja din primul roman al seriei, ”Plăcinta e dulce la sfârșit”. De data asta, crima se produce odată cu sosirea în sătucul fetei a unei trupe de păpușari. Încă o provocare pentru copilul-minune al literaturii polițiste…

5. ”Millenium, Stieg și eu”, de Eva Gabrielsson

Poate v-ați înterbat ce va fi fost în mintea lui Stieg Larsson, autorul dispărut prematur al trilogiei (aflată deja la a doua ecranizare) ”Millenium”. Fosta sa parteneră povestește despre viața cotidiană a regelui romanului polițist scandinav, dar și despre unele dispute familiale aprinse în jurul posterității acestuia.

4. ”În culisele psihoterapiei”, de Jeffrey A. Kottler

Pe autor îl știți deja în calitate de coordonator al insolitelor volume : ”Mumia de la masa din sufragerie” și ”Clientul care m-a schimbat”. De data asta, psihologul american scrie despre caznele, greutățile și stările de epuizare și plictis în care ajung psihoterapeuții. Că oameni sunt și ei  :). Sigur, nu lipsesc nici soluțiile practice oferite terapeuților pentru a scăpa de frustrări, anxietăți, nervi și presiuni care pot perturba ședințele.

3. ”Paradoxul iubirii”, Pascal Bruckner

Poate că vă era dor de dilemele fierbinți ale Lunilor de fiere și ale Noii dezordini amoroase 🙂 Eseistul francez pleacă de la o întrebare simplă, dar amarnic de presantă: cum poți împăca dorința de a avea parte de pasiune, iubire și fidelitate cu aceea de a fi liber și deschis față de noi aventuri?

2. ”WikiLeaks – Mărturisirile purtătorului de cuvânt al celui mai periculos website din lume”, de Daniel Domscheit-Berg împreuna cu Tina Klopp

Neamțul, specializat la fel de bine în PR și hacking, dă din casă vrute și nevrute. Îi face un portret exact fiorosului Julian Assange și povestește cum fenomenul WikiLeaks a reușit să pună pe jar guverne și oameni de afaceri de pe tot globul.

   

1. ”Alte camere, alte glasuri de ieri”, de Alex. Leo Șerban

Volumul din colecția ”Cerul Poeților Apăruți” reunește poezii din diverse perioade, începând cu cele scrise la 25 de ani și terminând cu cele inspirate de Lisabona. “Va fi o mare surpriză: poeziile scrise de Alex. Leo Șerban dau, într-un fel, cheia alcătuirii lui sufletești: încăperile și glasurile sale interioare erau înalt poetice”, spune Ioana Pârvulescu.

Veniți la lansarea cărții lui Alex. Leo Șerban!

Sâmbătă, 28 mai, de la ora 12.00, la standul Editurii TREI (Pavilion C 1, stand A02).

Invitați: Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Svetlana Cârstean și Magdalena Mărculescu

 

În plus, vă mai așteaptă două sesiuni de autografe:

Vineri 27 mai, ora 18.00, standul Editurii TREI: sesiune de autografe Chris Simion, “Ce ne spunem cand nu ne vorbim”.

Simbata 28 mai, ora 13.00, standul Editurii TREI: sesiune de autografe Stelian Tanase, “Moartea unui dansator de tango”.

  

  


Nu doar filmele hollywoodiene au parte de promovări deștepte, ci și cărțile polițiste. Cele care merită, firește!
 
Clătiți-vă ochii cu trei clipuri de promovare a cărții Plăcinta e dulce la sfârșit. O să vedeți cum și-au închipuit-o norvegienii, nemții și italienii pe fătuca-minune a literaturii polițiste, Flavia de Luce. Printre filmulețe, am presărat cronica la această carte, apărută recent în TimeOut-ul de București.  

   

   

Literatura poliţistă a lumii a încercat până acum toate tipologiile posibile de detectiv, de la subţirelul Sherlock la ursul Maigret, trecând prin galeria feminină deschisă de simpatica bătrânică Miss Marple şi continuată de hackeriţa de geniu Lisbeth Salander (Stieg Larsson). După cum a făcut detectivistică și în Antichitate (Publius Aurelius, al Danilei Comastri Montanari), în Evul Mediu (William de Baskerville, al lui Eco) sau în Epoca Luminilor (Nicolas le Floch, comisarul inventat de Jean François Parot).

   

    

Ce nu s-a încercat până acum a fost crearea unui detectiv-copil, cu inteligenţă de Poirot şi cunoştinţe savante. Ei bine, acesta a luat chipul Flaviei de Luce, o puştoaică de 11 ani, marea speranţă a literaturii poliţiste a mileniului III, născută de sub condeiul unui debutant în vârstă de… 70 de ani, Alan Bradley.

   

     

Prima poveste din seria aventurilor domnişoarei de Luce se deschide în iunie 1950. Flavia descoperă în grădina conacului Buckshaw, printre rândurile de castraveţi, un cadavru. Chimista în fustiţă (care fabrică, pe ascuns, otrăvuri destinate surorilor ei) devine detectiv de ocazie şi încearcă, sub nasul inspectorului de poliţie local, să-l descopere pe criminal. Nu de alta, dar doreşte să-l scoată de sub acuzaţie pe tatăl ei şi să-i câştige, astfel, dragostea. Un roman plin de umor, cu o atmosferă irezistibil de british!

  

 

     

Toccata era prea scurtă


Mă aştept ca mult timp după moartea Opheliei, ori de câte ori mă voi gândi la ea, prima amintire care îmi va veni în minte să fie felul delicat în care ea atinge pianul. Aşezată la claviatura vechiului nostru Broadwood masiv din salon, Feely devine o persoană diferită.

Anii de exerciţiu – orice ar fi – i‑au dăruit mâna stângă a unui Joe Louis şi mâna dreaptă a unui Beau Brummel (sau cel puţin aşa spune Daffy).

Pe când săream şi peste ultimul pârleaz, iar Buckshaw îşi făcea apariţia peste câmp, priveliştea aproape că mi‑a tăiat răsuflarea. Din acest unghi şi în acest moment al zilei, iubeam Buckshaw cel mai mult. Pe când mă apropiam dinspre est, vechea piatră rotundă ca un pepene strălucea precum şofranul în soarele după‑amiezei târzii, bine aşezat în peisaj ca o cloşcă mulţumită ce stă pe ouă, cu steagul Marii Britanii fluturând cu satisfacţie undeva la înălţime.

 

  

Casa părea să nu fie conştientă de sosirea mea, de parcă eram un intrus ce mă apropiam pe furiş. Chiar şi de la un sfert de kilometru depărtare puteam auzi notele Toccatei, de Pietro Domenico Paradisi – aceea din Sonata lui în la major – ce veneau împleticindu‑se în întâmpinarea mea.

Toccata era bucata mea preferată; după mintea mea, era cea mai mare realizare muzicală din întreaga istorie a lumii, însă ştiam că, dacă Ophelia afla acest lucru, nu ar mai fi interpretat niciodată piesa aceasta.

Ori de câte ori aud această muzică, mă gândesc cum cobor în zbor partea abruptă dinspre est a dealului Goodger; fugind atât de repede, că picioarele de‑abia pot să ţină pasul în timp ce mă năpustesc dintr‑o parte într‑alta, ţipând în vânt, ca un pescăruş răpitor.

Când m‑am aflat aproape de casă, m‑am oprit pe câmp şi am ascultat şuvoiul perfect al notelor, nu prea presto — exact aşa cum îmi plăcea mie. M‑am gândit la momentul când am auzit‑o pe Eileen Joyce interpretând Toccata la BBC. Tata pornise radioul, fără să fie prea atent la ce anume se difuza, în timp ce frunzărea colecţia lui de timbre. Notele îşi croiseră drum pe coridoarele şi galeriile de la Buckshaw, urcând pe scara în spirală, şi pătrunseseră în dormitorul meu. Când îmi dădusem seama ce se interpreta, coborâsem în goană scările şi năvălisem în biroul tatei, însă muzica încetase.

Stătusem acolo privind unul la altul, neştiind ce să ne spunem, până când, în cele din urmă, fără un cuvânt, m‑am retras din cameră şi m‑am dus încet sus.

Asta e singura problemă cu Toccata: e prea scurtă.

  

   

  

Am trecut pe lângă gard şi am intrat pe terasă. Tata stătea la biroul său de lângă fereastră, atent la ce făcea.

Rosicrucienii pretind, în broșurile lor, că poţi face o persoană total necunoscută să se întoarcă într‑o sală de cinema aglomerată dacă îţi fixezi privirea intens în ceafa sa şi dacă priveşti până nu mai poţi. El ridică privirea, însă nu mă văzu. Avea mintea în altă parte. Nu a mişcat nici măcar un muşchi.

Şi apoi, ca şi cum capul i‑ar fi fost de plumb, privi în jos şi îşi continuă studiul, iar, în salon, Feely schimbă, interpretând ceva de Schumann.

Fragment din romanul polițist

Plăcinta e dulce la sfârşit

de Alan Bradley  

 


Fundul coşului de gunoi era acoperit cu bucăţi şi coji de foietaj: fără conţinut, doar bucăţi azvârlite înăuntru, ca şi cum cel care mâncase se săturase şi aruncase resturile. Păreau să fie resturile unei plăcinte. Pe când întindeam mâna pentru a lua o bucată, Mary scoase un sunet gutural şi îşi întoarse capul într o parte.

Ia uită te la chestia asta, am zis. E o bucată de coajă, vezi? E cafeniu aurie aici, de la cuptor, cu mici încreţituri, cum sunt modelele de pe o parte. Bucăţile celelalte sunt de la foaia de pe fund: sunt mai albe şi mai subţiri. Nu e prea pufos foietajul ăsta, nu i aşa?

Cu toate astea, am adăugat, sunt hămesită. Când n-ai mâncat toată ziua, orice arată bine.

Am ridicat plăcinta şi am deschis gura, prefăcându mă că aveam de gând să o înfulec.

Flavia!

M am oprit cu încărcătura sfărâmicioasă la jumătatea distanţei dintre mâna mea şi gura deschisă.

Ei?

Of, la naiba! zise Mary. Dă o încoace. O arunc eu.

Ceva îmi spuse că era o Idee Proastă. Altceva îmi spuse că bucăţica de plăcintă fără umplutură era proba care trebuia lăsată neatinsă pentru a fi descoperită de inspectorul Hewitt şi cei doi sergenţi. De fapt, chiar m am gândit la lucrul ăsta pentru câteva clipe.

Ai nişte hârtie? am întrebat.

Mary scutură din cap. Am deschis şifonierul stând în vârful degetelor, am pipăit cu mâna raftul de sus. Aşa cum bănuiam, o foaie de ziar fusese instalată acolo drept înlocuitor al furnirului raftului respectiv. Dumnezeu să te binecuvânteze, Tully Stoker!

Având grijă să nu le rup, am deşertat încetişor resturile mai mari ale plăcintei în ziarul Daily Mail şi l am împăturit formând un pacheţel îngrijit. Mary stătu şi mă privi cu nervozitate, fără să spună un cuvânt.

Pentru testul de laborator, am zis, pe un ton misterios.

Ca să spun adevărul, nu aveam încă nicio idee ce anume aveam de gând să fac cu chestia aia revoltătoare. O să mă gândesc la ceva mai târziu, însă, în acel moment, voiam să-i arăt lui Mary cine era şeful.

Pe când puneam coşul de gunoi înapoi pe podea, am tresărit la o bruscă şi uşoară mişcare din adâncurile acestuia, şi nu mă deranjează să admit că mi s-a cam întors stomacul pe dos. Ce era acolo în interior? Viermi? Un şobolan? Imposibil: nu aveam cum să nu fi văzut un lucru atât de mare.

M am zgâit cu precauţie în container şi eram destul de sigură că ceva se mişca pe fundul coşului. O pană! Şi se mişca delicat, aproape imperceptibil, înainte şi înapoi, în ritmul curenţilor de aer din cameră; vibrând ca o frunză moartă pe ramura unui copac — în acelaşi fel în care părul cel roşu al necunoscutului mort se mişcase în briza dimineţii.

Oare nu murise chiar în dimineaţa asta? Părea că trecuse o eternitate de la evenimentul neplăcut din grădină. Eveniment neplăcut? Flavia, mincinoaso!

Mary privi înspăimântată în timp ce eu băgam mâna în coş şi scoteam pana şi bucăţica de foietaj înfiptă în vârful ei ascuţit.

Vezi asta? am zis, ridicând o către ea.

Ea se trase înapoi la fel cum probabil face Dracula atunci când îl ameninţi cu o cruce.

Dacă pana ar fi căzut pe foietaj în coşul de gunoi, nu ar fi lipită de acesta.

Patru plus douăzeci de mierle, coapte într-o plăcintă, am recitat. Vezi?

Crezi? întrebă Mary, cu ochii cât cepele.

Exact, Sherlock, am zis. Umplutura acestei plăcinte a fost o pasăre, şi cred că pot ghici şi ce specie anume.

I-am întins din nou pana.

Ce fel de mâncare gustos pentru a fi aşezat înaintea regelui, am zis şi, de data asta, ea îmi zâmbi.

O să fac la fel şi cu inspectorul Hewitt. Da! O să rezolv acest caz şi o să i l prezint legat cu funde viu colorate.

Nu e nevoie să mai vii aici afară, îmi spusese în grădină frumuşelul ăla. Ce neobrăzarea dracului!

Ei bine, o să-i arăt eu una sau două figuri să mă ţină minte!

Ceva îmi spunea că Norvegia era cheia. Ned nu fusese în Norvegia şi, în afară de asta, jurase că nu lăsase sitarul în pragul uşii iar eu îl credeam, deci el nu intra în discuţie — cel puţin, pentru moment.

Necunoscutul venise din Norvegia, iar eu auzisem asta direct de la botul calului, ca să mă exprim aşa! Ergo (asta înseamnă „aşadar”), necunoscutul ar fi putut aduce sitarul cu el.

Într-o plăcintă.

Da! Chestia asta avea sens. Ce altă cale mai bună exista de a trece de un vameş iscoditor?

Fragment din romanul „Placinta e dulce la sfirsit”, de Alan Bradley, Editura Trei, Fiction Connection.

%d blogeri au apreciat: