Tag Archive: filosofie



Cum sa te dezvolti cu copiiiActivităţile extracuriculare se înmulţesc văzând cu ochii, precum bășicuţele pe pielea unui copil cu varicelă.

Fragment din: 

Pe măsură ce apar tot mai multe ocazii de înscriere în vreo activitate sau echipă, ne vine greu să rezistăm, de teamă ca nu cumva copilul nostru să rămână în urmă, dacă nu participă. A apărut chiar un obicei ca părinţii să-și ţină copilul acasă un an sau doi în plus, până să-l dea la școală, pentru a-i da din start un avantaj asupra congenerilor lui — care au ajuns astfel să fie priviţi, mai presus de orice, ca niște competitori.

Acest mod hipercompetitiv de a-ţi crește copiii este un exemplu de situaţie în care adulţii și-au pierdut busola și nu mai vor să-și folosească înţelepciunea pe care o posedă, pentru a fi buni părinţi. Această uitare de sine este distructivă pentru copii și părinţi deopotrivă. Pe copii îi privează de timpul necesar ca să fie imaginativi, ca să se joace liber și, pur și simplu, ca să stea liniștiţi și să se plictisească. Din momentele de liniște și plictiseală se naște creativitatea, și în timpul jocului liber învaţă ei să-și organizeze gândurile și să relaţioneze unii cu alţii, să-și negocieze deosebirile de păreri și să cadă de acord asupra regulilor pe care le fac chiar ei.

Încărcându-le prea mult programul, îi împiedicăm să afle cine sunt ei și ce anume își doresc cel mai mult să fie. În loc să-i lăsăm să hotărască singuri, le băgăm cu forţa pe gât o idee despre cum ne-ar plăcea nouă ca ei să fie. Colac peste pupăză, ceea ce credem noi că ne dorim pentru ei nu este decât rareori rezultatul gândurilor noastre. Aceste idei provin din tendinţele sociale predominante, pe care mulţi părinţi le adoptă adesea pe nemestecate, fără a sta să reflecteze la ele.

Ca urmare, vedem o mulţime de adulţi cum aleargă bezmetic cu copiii dintrun loc într-altul, pierzându-se pe ei înșiși și viaţa lor de familie în activităţi care nu aduc niciun câștig nimănui, decât celor plătiţi ca să le furnizeze.

  

Reclame

Neatașarea


Contrar opiniei populare, neataşarea nu are nimic de‑a face cu a avea lucruri, ci are legătură cu părerile tale despre ceea ce ai.

De pildă: dacă posezi o sumă mare de bani, nu e nimic rău în asta, dar ai fi ataşat de suma aceea dacă nu ţi‑ai putea închipui viaţa ta fără ea. Acelaşi lucru se aplică în cazul tuturor posesiunilor tale. Dacă nu poţi să trăieşti fără ele, eşti ataşat de ele.

Fragment din:

Intelepciunea simplaNeataşarea este sănătoasă. Beneficiile sunt clare. Îţi oferă libertate. Te protejează de oamenii manipulatori. Te face să economisişti energie şi să ai o minte echilibrată. Atunci când privim serios lucrurile de care ajungem să fim ataşaţi, este de‑a dreptul bizar. Ne ataşăm de scaunul pe care ne aşezăm de obicei, de partea patului în care dormim sau chiar de cana pe care o folosim. Însă cei mai mulţi dintre oameni nu cred că sunt ataşaţi de astfel de lucruri. Şi pot să înţeleg de ce.

Hai să fim sinceri: dacă ar trebui cu adevărat să trăieşti fără să te aşezi pe scaunul ăla, fără să dormi pe partea ta de pat sau fără lucrul tău preţios, ţi‑ai reveni foarte repede. Însă întrebarea‑cheie este: „Cât de repede?“ Un bun barometru pentru evaluarea nivelului tău de ataşare e să vezi cât de mult îţi ia să îţi revii după ce pierzi ceva. Dar să îţi fie foarte clar: a‑ţi reveni după pierderea lucrurilor nu este acelaşi lucru cu a le evita. Aşa că, dacă nu ai putea să dormi pe partea ta preferată de pat, neataşarea nu ar însemna să dormi pe canapea — adică să eviţi situaţia. Aceasta ar fi detaşare. Neataşare ar fi să rămâi în pat, să renunţi la preferinţa ta şi să nu te plângi de asta.

(…)

Un ultim cuvânt: este înţelept, de asemenea, să nu te ataşezi de oameni. S‑ar putea ca asta să pară o atitudine rece. Însă trebuie să înţelegi că neataşarea de o relaţie nu înseamnă să creezi o distanţă, să fii detaşat sau să fii cu un picior înăuntru şi cu unul afară. Înseamnă să fii pe deplin dedicat, fără a lăsa ca preţuirea de sine sau fericirea ta să depindă de cealaltă persoană.

Neataşarea oferă unei relaţii spaţiul necesar pentru a respira şi ocazia de a înflori.

  

Citește și despre răbdare, curaj, creativitate, respect, milă, dăruire, competiție, valori, energie, noroc, ușurință, valori și multe alte ”lucruri mărunte” în Înțelepciunea simplă

  

Care sunt sentimentele metafizice?


Există sentimente metafizice? Dacă da, ce sînt acestea și ce le deosebește de sentimentele abordabile din punct de vedere psihologic? Cît de importantă este tristețea pentru metafizică? Acestea sînt întrebările, de la care se construiește demersul cărții lui Horia Pătrașcu, Sentimentul metafizic al tristeții, bazată pe o teză de doctorat susținută la Universitatea ”Al. I. Cuza” din Iași.

Pentru Horia Pătrașcu, cercetător post-doctoral al Universității ”Al. I. Cuza” din Iași, există sentimente metafizice. Sentimentele metafizice sînt mai originare și mai profunde decît cele psihologice.Iar experimentarea lor are urmări pentru modul în care ființa este gîndită într-o anumită epocă istorică. Prin urmare, fundamentală pentru om, ne spune Horia Pătrașcu, nu este gîndirea, ci trăirea. Într-o trăire primordială își află impulsul orice gîndire filosofică.Dintre afectele omului, tristețea este, consideră cercetătorul, privilegiată. Dar de ce tristețea? Deoarece, ne spune Horia Pătrașcu, ”tristețea este singurul sentiment prin care se poate trăi sau recepta golul” (p.51). Golul sau nimicul, neființa. Or, numai o trăire a nimicului ajunge să ne pună în postura de a tematiza ființa. Doar tristețea, iar nu bucuria ori entuziasmul poate genera o metafizică. Iar tipul de metafizică este în strînsă legătură cu forma tristeții care-a determinat-o. Autorul identifică patru modalități ale tristeții metafizice: melancolia, akedia, nostalgia și angoasa.

(…)

Unul dintre motivele pentru care ar putea interesa astăzi îl reprezintă replica dată psihologiei. Poate că emoțiile și pulsiunile de zi cu zi, discutabile în termeni concreți, nu epuizează tot ceea ce reprezentăm ca oameni. Poate că e ceva mai profund în om, ce se manifestă ca o lipsă, ca o năzuință, ca o nostalgie fără obiect. Și tocmai dintr-un asemenea sentiment pe care Horia Pătrașcu a ales să-l numească metafizic ia naștere gîndul filosofic al omului, care se încumetă să numească ființa. În esență, așa cum mărturisește și autorul în introducere, e vorba de ”uimirea” fundamentală în fața existenței, de ”îndoială” și de ”sentimentul pierderii de sine”, de care a vorbit și Karl Jaspers, reunindu-le sub termenul de ”cutremurare” – o experiență prin care ești scos din ritmul existenței banale și aruncat în vîltoarea unei căutări fără sfîrșit.

Poate că filosofia nu-i decît o altă iluzie. Dar e una dintre iluziile ce-și are izvorul în chiar sufletul omului.

Citește întreaga recenzie a Danei Țabrea pe 

blogul Secţiei de Filosofie a Facultăţii de Filosofie şi Ştiinţe Social Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași.

Filosofii în acţiune


Mă gândeam acum câţiva ani la o… utopie – şi anume ca, aşa cum există (sau ar trebui să existe, şi la noi!) consilieri psihologici în întreprinderi, instituţii, fabrici ori şcoli, tot astfel să aflăm, în aceste locuri, şi o branşă a consilierilor filosofici, care să peripatetizeze printre strunguri şi bancurile de lucru, sub privirile – etern chiorâşe – ale muncitorilor (Noi muncim, nu gândim, nu-i aşa?), dar ajutând totodată, prin sfaturi, imbolduri şi exemple filosofice la creşterea productivităţii muncii.

Ei bine, iată că aşa ceva chiar există! Ceea ce mi se părea a fi o idee extravagantă şi de luat nu fără o linguriţă de umor, este, în fapt, o realitate. Înghite Platon, nu Prozac, se intitulează volumul masiv al lui Lou Marinoff tradus anul trecut la Editura Trei (fiind una dintre cărţile care au inaugurat colecţia “Acum pentru viitor” a editurii). Aflăm de la autor că în lume există astăzi consilieri filosofici, a căror activitate cu scop terapeutic este practica filosofică. Un domeniu destul de nou al filosofiei, dar în plină dezvoltare, un domeniu ale cărui origini pot fi aflate în anii ’80 în Europa, odată cu activitatea lui Gerd Achenbach, răspândindu-se în anii ’90 şi pe continentul nord-american.

Cine credea că filosofia este un domeniu ermetic, al sferelor înalte, mult prea înalte pentru marea majoritate a oamenilor? Că este o discuţie plictisitoare despre nimic concret? Că nu foloseşte la ceva anume şi e o pierdere de vreme? Nu e inaccesibilă, nu e plictisitoare şi, iată, foloseşte, aşa cum ne încredinţează Lou Marinoff (cartea sa fiind dedicată, de altfel, “Celor care au ştiut că filosofia este bună la ceva, dar n-au putut niciodată spune cu exactitate la ce anume”). Foloseşte – sub forma consilierii filosofice, definită de consilierul canadian Peter March ca “terapie pentru cei sănătoşi la minte”. În opinia consilierilor filosofici, multe discipline psihologice şi psihiatrice au mers către patologizarea (medicalizarea) clienţilor, tinzând să le descopere acestora diferite disfuncţii ori sindromuri…

Citeste aici  intreaga recenzie scrisa de Dorin-Liviu Bîtfoi pe blogul Cafe Gradiva.


Platon, nu Prozac; Leibniz, nu Librium; Aristotel, nu Ritalin! Jos cu antidepresivele şi anxioliticele! Jos cu etichetele psihiatrilor şi psihoterapeuţilor!

Reflectaţi, analizaţi, contemplaţi şi decideţi pe cont propriu!, sună manifestul noii filozofii, eliberate de reflexele academice şi doritoare să-şi reia locul în agora. Conţinutul ideatic nu e nou, dar aplicarea sa e neaşteptată.  

Concurînd făţiş terapia psihologică, noua filozofie propune, la rîndul ei, o altfel de consiliere, o vindecare a sufletului prin reflexivitate şi prin elucidarea propriilor premise „filozofice“, a propriilor sisteme de valori, aflăm din cartea Înghite Platon, nu Prozac, scrisă de Lou Marinoff, preşedintele fondator al Asociaţiei Americane a Filozofilor Practicieni. La fel ca în vremea sofiştilor, nimic nu e pe gratis. Doar că acum filozofia practică, devenită „consiliere filozofică“, are un cadru mai strict. Presupune un cabinet (la nevoie poate fi înlocuit şi de o sală de şedinţe sau de o cafenea) şi o tehnică în cinci paşi, PEACE: problema, emoţiile, analiza, contemplaţia şi echilibrul.

 

Buget pentru dialectică

Primul cabinet de practică filozofică, de consiliere unu-la-unu, a fost deschis în 1981 de filozoful neamţ Gerd Achenbach. Ulterior, profesia s-a dezvoltat şi înspre filozofia de corporaţie (care ajută, de exemplu, la stabilirea sistemului de valori al unei corporaţii) sau înspre acele cafés-philo, care uimeau Franţa acum 10 ani. Ideea unui cabinet de filozofie pare o glumă proastă, o maimuţăreală a cabinetelor de psihoterapie. De altfel, filozofii practicieni vor, la fel ca psihiatrii şi psihoterapeuţii, să se bucure de drept la licenţă şi chiar de acoperirea bugetară a tarifului pentru şedinţele de consiliere.

„Dacă medicul vostru generalist vă trimite la un psihoterapeut care nu e medic, dar ale cărui servicii sînt plătite de către asigurarea de sănătate, s-ar cuveni să puteţi fi trimişi şi la un consilier filozofic“ (p. 71), îşi susţine cauza Marinoff.

De unde atîta infatuare din partea filozofilor practicieni faţă de psihologi şi psihoterapeuţi? De ce vindecarea sufletului se obţine mai degrabă în compania lui Hegel decît a lui Freud? (Să spunem că religia şi instituţia confesării sînt scoase din ecuaţie din start, pentru că şi-au pierdut enorm din autoritate, potrivit lui Marinoff.)

 

Psihologia face rău

Adept al lui Platon şi nu al Prozacului, filozoful practician recurge uneori la sofisme şi artificii retorice neconvingătoare. Aflăm astfel că oamenii cu frămîntări existenţiale „au nevoie de dialog, nu de diagnostic“ şi că „psihologia şi psihiatria îşi depăşesc limitele utilităţii în viaţa oamenilor, începînd să cauzeze mai mult rău decît bine“ (p. 38). Lipsesc însă argumentele. Te-ai fi aşteptat să găseşti nişte studii de calitate a vieţii care să arate că, într-adevăr, clienţii filozofilor sînt mai fericiţi decît cei ai psihologilor […]

Citește întreaga cronică în ediția online a săptămânalului Observator cultural.

Noua moda: cabinetele de filosofie


Consilierea filosofica nu inseamna vorbe goale, taclale sau dizertatii cu un aer savant despre Kant si Aristotel. In cabinetul de filosofie se intampla uneori cam ce se petrece si intr-un cabinet de psihotearpie cognitiv-comportamentala, de pilda: sunt puse la indoiala tot soiul de credinte nesanatoase prin intrebari bine alese ori sunt lamurite (explicitate) propriile sisteme de valori, aflam din cartea Inghite Platon, nu Prozac, scrisa de Lou Marinoff, presedintele fondator al Asociatiei Americane a Filosofilor Practicieni.

Primul cabinet de consiliere filosofica a fost deschis în 1981 de filosoful german Gerd Achenbach. Ulterior, filosofia aplicata si-a facut drum inspre cafenele filosofice, dar si spre marile firme, unde filosoful practician concepe sau, mai bine zis, lamureste sistemul de valori al corporatei.

Mai nou filosofii practicieni, care sustin ca pot rezolva anxietati si depresii usoare, vor sa se bucure, la fel ca psihiatrii si psihoterapeutii, de drept la licenta si chiar de acoperirea asigurarilor de sanatate.

Daca medicul vostru generalist va trimite la un psihoterapeut care nu e medic, dar ale carui servicii sunt platite de catre asigurarea de sanatate, s-ar cuveni sa puteti fi trimisi si la un consilier filosofic, reclama Marinoff, autorul tehnicii terapeutice PEACE, in cinci pasi: problema, emotile, analiza, contemplatia si echilibrul.

Online, cartea poate fi cumparata de aici.

%d blogeri au apreciat asta: