Tag Archive: Fiction Connection



100 de zile de fericireFausto Brizzi este un cunoscut regizor, scenarist şi producător italian, apreciat pentru comediile sale spumoase şi câştigător al premiilor David di Donatello, Nastro d’Argento şi Telegatto încă de la prima sa comedie (Noaptea de dinaintea examenului, 2006).
Cu O sută de zile de fericire, debutul său literar, Brizzi a cucerit piaţa editorială mondială la Târgul de Carte de la Frankfurt din 2013, când romanul său se afla încă în faza de manuscris. Drepturile de publicare ale cărţii au fost vândute în peste 20 de ţări, urmând ca în acest an cartea să fie si ecranizată, în regia autorului.

Sub teaca intrebarii marcante „Ce ai face daca ai afla ca mai ai doar 100 de zile de trăit?”, volumul ne este narat de Lucio Battistini, pentru care un moment tragic devine defapt şansa de a-şi petrece restul vieţii aşa cum ar fi trebuit mereu să o facă – preţuind fiecare moment. Îi plac femeile, are multe defecte, dar şi mult farmec personal – simpaticul Lucio Battistini a fost dat afară din casă de soţie şi doarme într-o încăpere din spatele cofetăriei pe care o deţine socrul său. Însă vestea că are o tumoare malignă inoperabilă îi schimbă complet perspectiva asupra vieţii.  Astfel încep cele o sută de zile pe care le mai are de trăit: Lucio se hotărăşte să aibă grijă de familia sa, să-şi recucerească soţia şi să-şi petreacă următoarele trei luni trăind la intensitate maximă. Alcătuit din 100 de capitole scurte, unul pentru fiecare zi care i-a mai rămas de trăit lui Lucio, O sută de zile de fericire e delicios ca o gogoaşă fierbinte şi un cappuccino.

Impregnată de melancolie, umor şi duioşie, cartea lui Fausto Brizzi ne aminteşte tuturor că viaţa e nepreţuită şi că fiecare clipă contează. Un roman despre fericire şi moarte. Mai precis, un roman despre ce se poate face cu ultimele o sută de zile de viaţă, în care protagonistul ia o hotărâre foarte clară: aceea de a fi fericit. Singurul său regret este acela că va trebui să moară pentru a începe să trăiască.


Poliția blocase deja zona din jurul puțului: o bandă de plastic subțire, care fâlfâia în vânt, izola cea mai mare parte din terenul abrupt care cobora catre intrarea în mină.

La marginea puțului stăteau vreo șase polițiști și câțiva pompieri, care păreau prinși într-o discuție haotică despre următorul lucru pe care-l aveau de făcut. În spatele lor, pe un bloc de piatră, ședea o faptură solitară. Costumul negru de scafandru al bărbatului sclipea în lumina reflectoarelor pe care echipa de intervenție le îndreptase de la o oarecare distanță către puț. Își dăduse cagula jos, fața cu trăsături aspre era înroșită și puțin umflată, iar ochii lui, atunci când se ațintira asupra sa, îi părură jurnalistului-practicant niște răni deschise.

Fotograful îl înghionti ușor într-o parte, dupa care practicantul își luă inima în dinți, se apleca și se strecură pe sub banda de plastic a poliției.

— Dumneavoastră ați găsit-o, nu-i așa?

  

Întâlniți-l pe autor la Târgul Gaudeamus!

slideuri3

  

În prima clipă avu impresia că scafandrul nu-i auzise întrebarea, deoarece continua să șada mut, studiindu-și mâinile mari. Dar pe urmă dădu țeapan din cap.

— Ce s-a întâmplat acolo jos? întreba practicantul în șoaptă, aruncând din când în când o privire furișă în direcția polițiștilor.

— Ceva… ceva absolut îngrozitor, cred, raspunse scafandrul.

Practicantul văzu în minte imaginea unui corp despuiat, o fată căzuta pe jos în bezna claustrofobică de sub pamânt. Automat începu sa respire mai repede.

— Și… câți ani avea?

— Câți ani? Păi, de unde să știu eu?

Scafandrul clipi nesigur din ochi, când li se întâlniră privirile.

— Corpul ei părea al unei copilițe. Foarte moale, de parcă ar fi fost înca în viață. Și nici nu cântarea mare lucru. Numai ca eu am alunecat, când am ridicat-o, și pe urmă m-am trezit cu ea peste mine. Avea ceva pe ea…

— Cum arăta, avea urme de leziuni?

— Un păr lung…

Scafandrul dadu din mâini și încercă să-i arate practicantului.

— Pe față avea o încâlcitură de păr. Eu am tras de el, fiindca am crezut ca sunt niște ațe.

— Dar avea ceva urme de leziuni?

— Da, da! Deasupra ochilor se casca o gaură… parcă…

Blițul unui aparat de fotografiat se aprinse. Fotograful statea ghemuit la câțiva metri distanță. Scafandrul îl privi pe practicant pentru prima oara cu un oarecare interes, iar colțurile gurii sale zvâcniră.

— Dar, ia spuneți… o să dați la ziar ce vă spun eu aici?

La sediul ziarului, redactorul de știri reușise sa extragă o pereche de căști cu microfon din învalmașeala de lucruri aruncate în sertarul biroului său, și începu să tasteze în computer cu ambele mâini citatul practicantului.

 ULTIMA ORĂ: CRIMĂ CU CONOTAȚIE SEXUALĂ ÎN MINĂ

DECLARAȚIA SCAFANDRULUI

— Exclusiv pentru Dalakurir , puteți adăuga, spuse practicantul, fiindcă tocmai urmărea cum îl conduceau polițiștii în pădure pe scafandrul musculos. Echipajul medical îi urma cu tărgile lasate în jos.

  

Fragment din STEAUA LUI STRINDBERG de Jan Wallentin, 

un îndrăzneţ roman de aventuri à la Jules Verne,

asezonat cu mitologie nordică şi ezoterism de sorginte nazistă

  


S-a facut ora paisprezece. N-O-L-A. De doua ore de cand se asezase la birou, nu scrisese nimic: avea ochii lipiti de ceas. Nu trebuia sa se duca la liceu: era interzis.

Dar nici peretii, nici inchisoarea nu puteau sa-l impiedice sa doreasca sa fie cu ea: trupul sau era inchis la Goose Cove, dar sufletul lui dansa pe plaja cu Nola. S-a facut ora cincisprezece. Apoi saisprezece. S-a agatat de stilou ca sa nu paraseasca biroul. Ea avea cincisprezece ani, era o iubire interzisa. N-O-L-A.

La ora saisprezece si cincizeci de minute, Harry, imbracat cu un costum inchis la culoare, a intrat in auditoriul liceului. Sala era plina; tot orasul era acolo. Pe masura ce inainta printre randuri, a avut impresia ca toata lumea susotea la trecerea lui, ca parintii elevilor cu care i se incrucisa privirea spuneau: Stim de ce esti aici. Nu s-a simtit deloc in largul sau si, alegand la intamplare un rand, s-a afundat intr-un fotoliu ca sa nu mai fie observat. Spectacolul a inceput; a ascultat un cor jalnic, apoi un ansamblu de trompete fara ritm. Stele ale dansului fara stralucire, o interpretare la patru maini fara suflet si cantare ti lipsiti de voce.

 

Banner Blog_F 

 

Apoi, lumina s-a stins complet si in intuneric a tasnit doar haloul unui proiector care a desenat un cerc de lumina pe scena. Atunci a aparut ea, imbracata intr-o rochie albastra cu paiete care aruncau in jur mii de sclipiri. N-O-L-A. S-a lasat o tacere deplina; ea s-a asezat pe un scaun de bar, si-a aranjat clama din par si a potrivit microfonul pe care tocmai i-l asezasera in fata. A zambit apoi cald catre public, si-a luat chitara si a intonat deodata Can’t Help Falling in Love with You, o versiune pe care o adaptase ea insasi. Publicul a ramas cu gura cascata; si Harry a inteles in clipa aceea ca destinul, ducandu-l la Aurora, il indreptase catre Nola Kellergan, fiinta cea mai extraordinara pe care o intalnise vreodata si cum nu va mai intalni alta la fel.

Poate ca destinul lui nu era sa fie scriitor, ci sa fie iubit de aceasta tanara iesita din comun; ce alt destin mai frumos ar putea sa aiba? A fost atat de bulversat, incat la sfarsitul spectacolului, s-a ridicat de pe scaun in mijlocul aplauzelor si a fugit. S-a

intors in graba la Goose Cove, s-a instalat pe terasa casei si, tot luand inghitituri mari de whisky, a inceput sa scrie frenetic: N-O-L-A, N-O-L-A, N-O-L-A. Nu mai stia ce trebuia sa faca. Sa plece din Aurora? Dar unde sa se duca? In babilonia din New York? Se angajase sa plateasca chiria la casa pentru patru luni si achitase deja jumatate. Venise aici ca sa scrie o carte, trebuia sa se tina de treaba. Trebuia sa-si vina in fire si sa se poarte ca un scriitor.

Cand a inceput sa-l doara mana de la scris si whisky-ul i s-a urcat la cap, a coborat pe plaja, nefericit, si s-a pravalit langa o stanca mare ca sa contemple orizontul. A auzit deodata zgomot de pasi in spatele lui.

— Harry? Harry, ce-ai patit?

Joël-Dicker-La-Vérité-sur-lAffaire-Harry-Quebert1Era Nola, in rochia ei albastra. S-a repezit la el si a ingenuncheat pe nisip.

— Harry, pentru Dumnezeu! Te doare ceva?

— Ce… Ce faci aici? a intrebat el in loc de raspuns.

— Te-am asteptat dupa spectacol. Te-am vazut plecand cand au inceput aplauzele si nu te-am mai gasit. M-am nelinistit… De ce ai plecat atat de repede?

— N-ar trebui sa stai acolo, Nola.

— De ce?

— Pentru ca am baut. Vreau sa zic: m-am ametit putin. Acum imi pare rau, daca as fi stiut ca vii, ramaneam treaz.

— De ce ai baut, Harry? Pari trist…

— Ma simt singur. Ma simt ingrozitor de singur.

Nola s-a ghemuit langa el si l-a strapuns cu privirea ochilor ei stralucitori.

— Harry, pana la urma, sunt atatia oameni in jurul tau!

— Singuratatea ma omoara, Nola.

— O sa-ti tin companie atunci.

— Tu nu ar trebui…

— Asta vreau. Doar daca nu te deranjez.

— Nu ma deranjezi niciodata.

— Harry, de ce scriitorii sunt oameni atat de singuri? Hemingway, Melville… Sunt oamenii cei mai singuri din lume!

— Nu stiu daca scriitorii sunt cei care sunt singuri sau daca singuratatea este cea care te impinge la scris…

Si de ce scriitorii se sinucid toti?

— Nu toti se sinucid. Doar cei ale caror carti nu sunt citite.

— Am citit cartea ta. Am imprumutat-o de la biblioteca municipala si am citit-o intr-o noapte! Am adorat-o! Esti un mare scriitor, Harry! Harry… in dupa-amiaza asta am cantat pentru tine. Cantecul acela l-am cantat pentru tine!

El a zambit si a privit-o; Nola si-a trecut mana prin par cu o tandrete infinita inainte sa repete:

— Esti un foarte mare scriitor, Harry. Nu trebuie sa te simti singur. Eu sunt aici.

  


Fragment din articolul de sinteză ”Globul ficţiunii s-a rotit spectaculos” (Elisabeta Lăsconi) publicat în Observatorul cultural:

   

Cum am devenit un romancier celebru
Editura Trei şi Pandora M au ţintit cîteva cărţi cu succes garantat:
                • Moarte subită, romanul pentru adulţi de J.K. Rowling,
                • Harta cerului de Félix J. Palma, al doilea volum din trilogia-omagiu adus lui H.G. Wells,
                • și Schimbarea, nuvela autobiografică a lui Mo Yan.

Debuturile au atras atenţia criticii, prin experienţele prezentate de un narator special – un copil descoperind Londra (Şi porumbeii vorbesc englezeşte de Stephan Kelman), un tînăr în aventura palpitantă a scrisului (Cum am devenit un romancier celebru de Steve Hely).

    

Cîteva romane interesante (Dragoste virtuală şi continuarea saŞapte vaViaţa nemuritoare a Henriettei Lacksluri de Daniel Glattauer, Soţia 22 de Melanie Gideon) ţintesc interesul publicului larg printr-o formulă nouă, epistolară, din era Internetului: poveşti de iubire, anchete şi explorări ale vieţii de cuplu, ce apelează pentru a comunica la e-mailuri şi reţele de socializare.

Alt roman atestă o tendinţă de apropiere a ficţiunii de ştiinţă: Viaţa nemuritoare a Henriettei Lacks de Rebecca Skloot.


  

Cartea este o ,,biografie fictivă”, naratorul pare a fi însuşi autorul, în text apărȃnd numele romanelor sale precedente. Totodată, acest narator se analizează pe sine, se maturizează prin poveştile auzite, prin receptarea unei alte lumi, a unei alte vieţi decȃt a sa. Astfel, romanul începe cu gȃndurile lui legate de posibila despărţire de soţia sa, fiind apoi martorul durerii cuplului ce şi-a pierdut fetiţa. Primele pagini sunt scrise de un narator neexperimentat, imatur, gelos, fără empatie pentru ceilalţi. Apoi, treptat, celelalte vieţi iau locul propriei persoane, întȃmplările, ţelurile şi înfrângerile lor fiind descrise mai vivid şi cu mult mai multă compasiune. Plecȃnd astfel de la poveştile celorlalţi, naratorul îşi analizează viaţa, descoperind în ea o fericire pȃnă atunci ascunsă de ochii lui. (fragment din cronica bookblog.ro)

    

   


Aţi fost consilierul său juridic, nu-i aşa? întrebă Van Veeteren, scoţând o scobitoare din buzunarul de la piept.

Mai degrabă un bun prieten de familie, zâmbi avocatul.

Una dintre aceste calităţi n o exclude pe cealaltă, nu i aşa?

Absolut deloc.

Biroul lui Eugen Klingfort avea ceva din atmosfera unei cabane de lux. Panouri strălucitoare de tek cu ornamente grele de metal pe ici, pe colo. Biblioteci înzidite cu şiruri de volume legate în piele, evident neatinse din clipa în care au ieşit din tipografie. O cartotecă acoperită cu piele, o tejghea de bar care se putea plia în birou, un seif Wassermann / Frisch.

Personificarea prostului gust, se gândi Van Veeteren. Cu cât posesorul său are mai mulţi bani cu care să îl alimenteze, cu atât acesta devine mai ostentativ.

De cât timp? întrebă el.

De cât timp? A, vreţi să spuneţi… să vedem, douăzeci şi cinci sau treizeci de ani, ceva în genul ăsta. De când m am stabilit în Kaalbringen, cred că e o formulare mai exactă. Aţi dori un trabuc, domnule inspector şef?

Nu, mulţumesc, zise Van Veeteren. Cum îi mergeau afacerile?

Afacerile? La ce vă referiţi?

Aş dori să ştiu cum îi mergeau afacerile lui Ernst Simmel. Aţi fost consilierul lui financiar, până la urmă; cred că am căzut de acord asupra acestui punct.

Klingfort se lăsă în spate pe scaun şi îşi lăsă bărbiile pe piept. Uşor cam supraponderal, îşi zise Van Veeteren.

Afacerile lui mergeau perfect.

Şi testamentul lui?

Nu a existat un testament. Nu a avut nevoie de unul. Grete şi copiii vor obţine câte o parte a averii lui; nu există circumstanţe ieşite din comun.

Despre ce sumă vorbim?

Ia ascultaţi, domnule Veeteren…

Van Veeteren.

Van Veeteren. Deja am pierdut îndeajuns de mult timp în legătură cu acest subiect, cu inspectorul Kropke. Dacă vă imaginaţi că am intenţia de a lua totul de la capăt doar pentru că deţineţi un rang mai înalt, ei bine…

Ei, bine, ce va fi? întrebă Van Veeteren.

Ei, bine, vă înşelaţi.

Vă mulţumesc, domnule Klingfort. Mă lăsaţi să înţeleg că e ceva necurat pe acolo, dar cu siguranţă vom reuşi să descoperim despre ce este vorba şi fără ajutorul dvs.

Eugen Klingfort pufni şi îşi aprinse un trabuc.

Vreau să vă lămuresc cât se poate de limpede asupra unui lucru, spuse el, după ce scoase câţiva nori groşi de fum. Nu există nici cea mai vagă umbră de ilegalitate în afacerile lui Ernst sau în proprietăţile lui.

Aşadar excludeţi posibilitatea ca ucigaşul să fi putut avea motive financiare? întrebă Van Veeteren.

Da.

Şi totuşi, existau oameni care îi datorau bani?

Desigur că avea debitori. Dar nu genul de datorii pe care le insinuaţi dumneavoastră.

Ce insinuez? întrebă Van Veeteren, punându şi scobitoarea pe braţul fotoliului. Spuneţi mi.

Klingfort nu răspunse, dar obrajii lui deveniră ceva mai roşii.

Ce părere aveţi despre crimă? întrebă Van Veeteren.

Un psihopat, răspunse Klingfort fără să stea pe gânduri. Am spus chestia asta de la bun început. Faceţi tot ce puteţi ca să l prindeţi, pentru ca cetăţenii care respectă legea să se poată plimba pe străzi noaptea, fără să se teamă de vreun asalt.

V aţi dus la prostituate împreună cu el? se interesă Van Veeteren.

Întrebarea veni exact în clipa în care Klingfort inhala fumul, iar avocatul avu un acces de tuse despre care Van Veeteren îşi dădu seama că trebuia să fie destul de dureros. Klingfort se ridică atât de repede pe cât îi permitea silueta lui mătăhăloasă şi se duse clătinându se până la fereastră. Când se întoarse, luă o înghiţitură mare de apă minerală de pe raftul barului.

Ce dracu’ încercaţi să spuneţi cu chestia asta? întrebă el după ce şi reveni, încercând să adopte un ton ameninţător. E evident că avem de a face cu un abuz de putere.

Faptul că Simmel se folosea de prostituate este o informaţie publică, zise Van Veeteren netulburat. Mă întrebam doar dacă mi aţi putea da nişte nume.

V aş ruga frumos să plecaţi acum şi să mă lăsaţi în pace.

Nici nu mă gândesc. Staţi jos şi răspundeţi mi la întrebări. Aceasta este ancheta unei crime şi am autoritatea de a vă duce la secţie, dacă vreau. Nu vă mai daţi atât de autoritar şi de atotputernic, domnule Klingfort. Sunt obişnuit să le dau peste nas unor ştabi mai mari decât cei pe care i am întâlnit pe aici.

Eugen Klingfort rămase în picioare, în mijlocul camerei, cu bărbiile sprijinite de piept. Arăta ca o morsă bolnavă, se gândi Van Veeteren.

Aţi scăpat scrumul pe covor, remarcă el. Ei bine? Aştept câteva nume ale femeilor respective.

Eu nu… Nu am nimic de-a face cu acea latură a vieţii lui Ernst, spuse Klingfort, întorcându se la scaunul lui de la birou. Nimic! Presupun că o fi făcut una alta cu… femeile obişnuite… din când în când. Nu mă îndoiesc că şeful poliţiei are numele lor.

Le vreau pe acelea pe care poliţia nu le cunoaşte, exclamă Van Veeteren. Aveţi o căsătorie convenabilă, domnule Klingfort. Aveţi soţie, copii, propria dvs. casă — nu vă daţi seama că pot face ca lucrurile să devină foarte complicate pentru dvs., dacă insistaţi să fiţi încăpăţânat?

Avocatul cotrobăi prin sertarul de la birou. Găsi o bucată de hârtie şi scrise pe ea ceva, apoi i o întinse lui Van Veeteren.

Dar pot să vă asigur că asta nu are nicio legătură cu crima, îşi şterse el o picătură de transpiraţie de pe frunte. Absolut nimic.

Nu am crezut nici măcar o secundă că ar avea, gândi Van Veeteren, în timp ce ieşea în stradă. Dar un căcat merită să îi reaminteşti din când în când că este un căcat.

Fragment din romanul Punctul lui Borkmann, de Hakan Nesser, Editura TREI, Colectia Fiction Connection, 2011.

Håkan Nesser s-a născut în 1950 în Kumla, Suedia, unde a şi copilărit. Adolescenţa şi prima tinereţe şi le-a petrecut în Uppsala. Până la debutul din 1988 a fost profesor.
Håkan Nesser este în mod cert unul dintre cei mai bine vânduţi autori de romane poliţiste. A fost recompensat cu Glass Key Award (2000). De asemenea, este singurul autor care a primit de trei ori Best Swedish Crime Novel Award (1994, 1996 şi 2007). Au fost ecranizate cele mai multe dintre volumele seriei Van Veeteren. Nesser locuieşte în Suedia şi în New York.



Te pui cu cinefilii?


— Să nu crezi că în­cerc să te cu­plez, pen­tru că te aşez lân­gă el, mi-a şop­tit Sara, într-un colţ al li­vin­gu­lui, îna­in­te să in­trăm în su­fra­ge­ria imen­să, unde urma să fim ser­viţi de doi os­pă­tari în li­vrea. Dar îţi pro­mit că ală­turi de Theo vei avea o sea­ră mult mai dis­trac­ti­vă de­cât dacă te-aş fi pus lân­gă Clif­ford Clayton — care ţi-ar pre­zen­ta în de­ta­liu ar­bo­re­le său ge­nea­lo­gic şi te-ar bate la cap cu pia­ţa de­ri­va­ti­ve­lor.

Sara a avut drep­ta­te. Deşi a tre­buit să-mi re­a­jus­tez pro­ce­sul de gân­di­re, pen­tru a face faţă dis­cur­su­lui său ca un ră­păit de mi­tra­lie­ră, Theo Mor­gan s-a do­ve­dit un co­me­sean ex­ce­lent.

 

 

 

— Ştii de ce îmi amin­teş­te lo­cul ăsta? m-a în­tre­bat tare, când s-a aşe­zat lân­gă mine. De Mag­ni­fi­ca familie Am­ber­son.

— Nu ştiam că se mai ci­teş­te Bo­oth Tar­kin­gton în zi­le­le noas­tre, am co­men­tat.

— Fil­mul e mai bun de­cât car­tea — care e un soi de te­le­no­ve­lă pen­tru in­te­lec­tu­ali.

— Ra­re­ori fil­mul e mai bun de­cât ro­ma­nul, am spus.

— Vrei să spui că Na­şul lui Ma­rio Puzo este o ca­po­do­pe­ră, iar fil­mul terci?

— Mda…

— Şi cum ră­mâ­ne cu Co­moa­ra din Sier­ra Ma­dre? Ro­ma­nul lui B. Tra­ven nu se nu­mă­ră prin­tre cele mai rele de pe lume, însă fil­mul lui Hus­ton…

— Amin­teş­te-mi să nu te mai pro­voc nici­o­da­tă cu vreo în­tre­ba­re le­ga­tă de fil­me.

Mi-a zâm­bit rău­tă­cios.

— Dar mie îmi plac pro­vo­că­ri­le, a spus el.

 

 

După cum aveam să des­co­păr foar­te ra­pid, şi mie îmi plă­cea pro­vo­ca­rea de a fi îm­pre­u­nă cu Theo. La sfâr­şi­tul ci­nei, m-a ru­gat să-mi scriu nu­mă­rul de te­le­fon într-o agen­dă mică şi nea­gră pe care a scos-o din bu­zu­na­rul de la gea­că. Sin­cer, nu mă aş­tep­tam să mă sune după sea­ra aceea. Dar m-a luat prin sur­prin­de­re, şi luni am pri­mit un te­le­fon de la el.

— Sper că eşti de acord cu Ho­ward Hawks.

Şi m-a in­vi­tat să ur­mă­rim Nu­mai în­ge­rii au aripi în sea­ra ur­mă­toa­re, la ci­ne­ma­to­gra­ful Brat­tle din Cam­brid­ge. Ne-am dus la o piz­za după aceea, unde ne-am în­ce­put ri­tu­a­lul pri­mei în­tâl­niri prin a po­vesti câte ceva de­spre noi. Aşa am aflat de­spre co­pi­lă­ria lui nu toc­mai fe­ri­ci­tă din In­dia­na­po­lis, iar el a aflat de­spre co­pi­lă­ria mea nu toc­mai fe­ri­ci­tă din Con­nec­ti­cut. Când i-am măr­tu­ri­sit că tata era în pre­zent un pro­scris, a fă­cut ochii mari.

— Eh, uite asta nu­mesc eu să dai cla­să, mi-a zis.

— Nu mi-am pus nici­o­da­tă pro­ble­ma aşa, am co­men­tat uşor de­fen­siv.

— Oh, hai­de, a spus el. Un tată pro­scris. Ar tre­bui să scrii po­ves­tea asta, nu s-o re­la­tezi. Pe bune, e o ches­tie ire­zis­ti­bi­lă, mai ales că pro­ba­bil îl iu­beşti cu atâ­ta căl­du­ră şi gin­gă­şie.

— Ştii, mama fo­lo­seş­te în­tot­dea­u­na cu­vin­te­le as­tea, „căl­du­ră şi gin­gă­şie“.

— Bă­nuiesc însă că nu mar­ca­te de aceeaşi iro­nie ne­su­fe­ri­tă, nu?

 

  

Ne-am vă­zut din nou în we­e­ken­dul ace­la — un fes­tin Bo­gart (Şoi­mul mal­tez şi Co­moa­ra din Sier­ra Ma­dre) — şi am luat cina la un fast-fo­od ief­tin. La a tre­ia în­tâl­ni­re — după două fil­me ex­tra­va­gan­te în re­gia lui Roh­mer şi o cină la un res­ta­u­rant chi­ne­zesc oa­re­ca­re, dar cu mân­ca­re bună —, m-a in­vi­tat la el aca­să. Am ac­cep­tat fără să ezit.

Nor­mal că am fost emoționată. Şi Theo la fel. Dar când a fă­cut în sfâr­şit pri­mul pas, ne-am pur­tat amân­doi cu o fer­voa­re ui­mi­toa­re.

După aceea, a pus la com­bi­nă un al­bum al lui Mi­les Da­vis — „mu­zi­că postcoi­ta­lă bes­tia­lă“. A adus o sti­clă de vin de­cent şi m-a in­for­mat că s-a în­dră­gos­tit se­rios de mine.

    

 

(Fragment din romanul lui Douglas Kennedy, Nu pleca…)

    

Un elev capabil


— Despre ce vrei să vorbim azi? întrebă Dussander, dând pe gât ultima duşcă. Azi nu mai facem lecții, ce zici? Ă? Ă? Când bea, accentul devenea mai sesizabil. Era un accent pe care Todd ajunsese să‑l urască. Acum n‑avea nimic împotriva accentului; n‑avea nimic împotriva a nimic. Se simţea pe de‑a‑ntregul relaxat. Se uită la mâini, mâinile care aveau să dea brânciul, şi acestea arătau la fel ca întotdeauna. Nu tremurau; erau relaxate.

— Nu‑mi pasă, zise el. Facem cum doreşti.

— Să‑ţi spun despre săpunul special pe care‑l fabricam? Experimentele noastre privind homosexualitatea silită? Sau poate vrei să auzi cum am scăpat din Berlin după ce‑am fost atât de prost încât să mă întorc acolo. Atunci a fost cât pe ce să fiu ras, zise el. Apoi mimă gestul cu care ai rade un obraz nebărbierit şi râse.

— Orice, zise Todd. Pe bune. Îl văzu pe Dussander cum examinează sticla goală şi se ridică apoi cu ea într‑o mână. Dussander o duse la coşul de gunoi şi o lăsă să cadă acolo.

— Nu, nimic din toate astea, cred, zise Dussander. Nu pari a fi într‑o dispoziţie propice. Rămase reflectând un moment lângă coşul de gunoi şi apoi traversă bucătăria spre uşa pivniţei. Ciorapii de lână foşneau pe linoleumul cu denivelări. Cred că astăzi o să‑ţi spun în schimb povestea unui bătrân căruia îi era teamă.

    

    

Dussander deschise uşa pivniţei. Spatele lui era acum întors către masă. Todd se ridică tăcut în picioare.

— Îi era teamă, continuă Dussander, de un anumit băiat care îi era, într‑un mod straniu, prieten. Un băiat deştept. Mama lui spunea despre acest băiat că este un „elev capabil”, iar bătrânul descoperise deja că este un elev capabil… deşi, probabil, nu în direcţia în care se gândea maică‑sa.

Dussander bâjbâi puţin până reuşi să acţioneze întrerupătorul electric vechi din perete, chinuindu‑se să‑l răsucească cu degetele chircite şi neîndemânatice. Todd păşi — aproape lunecă — pe linoleum, evitând să calce în locurile în care podeaua scârţâia sau pârâia. Acum cunoştea bucătăria asta la fel ca pe‑a lui. Poate chiar mai bine.

— La început, băiatul n‑a fost prietenul bătrânului, zise Dussander. Reuşi în cele din urmă să răsucească întrerupătorul. Coborî prima treaptă cu grija unui băutor veteran. La început, bătrânului nu‑i plăcea deloc de băiat. După care a început să… să-i fie pe plac compania lui, cu toate că stăruia un puternic element de aversiune. Se uita la raft acum, dar încă se mai ţinea de balustradă. Todd, calm — nu, acum era de‑a dreptul rece — păşi în spatele lui şi calculă ce şanse ar fi avut un brânci sănătos să‑l facă pe Dussander să dea drumul balustradei. Decise să aştepte până când Dussander se va fi aplecat înainte.

— O parte din plăcerea bătrânului venea dintr‑un sentiment de egalitate, continuă cu băgare de seamă Dussander. Vezi tu, băiatul şi bătrânul se aveau reciproc la mână. Fiecare ştia câte ceva pe care celălalt dorea să‑l păstreze secret. Pe urmă… ah, pe urmă bătrânului i‑a devenit clar că lucrurile se schimbau. Da. Strânsoarea lui slăbea — parţial sau complet, în funcţie de cât de disperat putea fi băiatul şi cât de deştept. Într‑o lungă noapte în care somnul refuza să vină, bătrânului i s‑a năzărit că ar fi bine pentru el dacă ar găsi ceva nou cu care să‑l aibă la mână pe băiat. Pentru propria sa siguranţă.

 

  

Acum Dussander dădu drumul balustradei şi se aplecă peste scara abruptă a pivniţei, dar Todd rămase perfect nemişcat. Răceala care‑l pătrunsese până la oase începea să se topească făcând loc unui şuvoi rozaliu de mânie şi confuzie. Când Dussander apucă noua sticlă de whisky, Todd îşi zise cu răutate că bătrânul avea cea mai împuţită pivniţă din oraş, cu sau fără petrol. Mirosea ca şi cum ceva sau cineva ar fi murit acolo, jos.

— Aşa că bătrânul s‑a dat pe loc jos din pat. Ce înseamnă somnul pentru un bătrân? Foarte puţin. Şi şezu la micul său birou, gândindu‑se la cât de inteligent îl învăluise pe băiat în plasa însăşi a crimelor pe care băiatul le ţinea ameninţător deasupra capului. Şi se mai gândea la cât de silitor muncise băiatul, practic, pe brânci, ca să‑şi readucă notele de şcoală la nivelul de dinainte. Şi cum, după ce acestea vor fi fost mărite, băiatul nu va mai avea nevoie de bătrân viu. Iar dacă bătrânul murea, băiatul putea fi liber.

Se întoarse acum cu faţa spre Todd, ţinând sticla de Ancient Age de gât.

— Te‑am auzit, să ştii, spuse el aproape cu blândeţe. Din clipa în care ai împins scaunul în spate şi te‑ai ridicat. Nu eşti aşa de tăcut precum îţi imaginezi, băiete. Cel puţin, nu încă.

Todd nu zise nimic.

— Aşadar! exclamă Dussander, revenind în bucătărie şi închizând uşa pivniţei cu o mişcare fermă. Bătrânul a scris totul pe hârtie, nicht wahr? De la primul cuvânt până la ultimul, a pus totul pe hârtie. Când a terminat, aproape că sosiseră zorii zilei, iar mâna îi scârţâia din pricina artritei — verdammt de artrită — dar se simţi bine pentru prima oară în ultimele săptămâni. Se simţea în siguranţă. Se culcă din nou în pat şi dormi până la jumătatea după‑amiezii. De fapt, dacă ar fi dormit mai mult, ar fi ratat serialul preferat — Spitalul general.

Fragment din miniromanul ”Un copil capabil”, publicat în vol.  Stephen King, Anotimpuri diferite, Ed. Trei, 2010

 

Interviul lunii – Ceridwen Dovey


  • În primul rând aş vrea să te felicit pentru acest debut literar extraordinar. Legături de sânge tocmai s-a publicat şi în România şi după cum stau lucrurile cred că va fi un adevărat succes. E un roman puternic, extrem de bine scris, cu personaje foarte frumos dezvoltate – te rog, povesteşte-ne cum ai ajuns să scrii această carte.

Mulţumesc pentru complimente! Am început să scriu Legături de sânge în Cape Town, la întoarcerea mea în Africa de Sud, după zece ani în care am trăit departe de ţara mea. Iniţial am vrut să fac acolo filme documentare şi una dintre ideile pe care le aveam atunci era să realizez un scurt-metraj despre ex-preşedintele Thabo Mbeki, care să se concentreze pe oamenii din jurul său, cei care lucrau pentru el fără a fi implicaţi în politică. Până la urmă nu am găsit fondurile necesare realizării acestui proiect, dar ideea în sine a rămas şi, în cele din urmă, m-am înscris la un Master de Creative Writing, la Universitatea din Cape Town şi astfel ideea s-a materializat într-un roman. Rezultatul în sine este mult mai întunecat decât mă aşteptam – personajul Preşedintelui din romanul meu nu îl are ca punct de plecare pe Mbeki. Am descoperit că mi-e mai uşor să îl scriu sub forma unei fabule, fără să dau indicii clare cu privire la geografie şi locul unde se desfăşoară acţiunea.

 

  • Un bărbier, un bucătar şi un portretist – de ce ai ales aceste profesii pentru personajele tale?

Sunt o sud-africană albă, care a atins vârsta adolescenţei în timpul apartheid-ului[1]. Din acest motiv am încercat să înţeleg natura răului colectiv, a complicităţii şi a vinovăţiei. Sunt mai puţin interesată în noţiunile simpliste care definesc răul în forma sa individuală – atunci când este reprezentat de un preşedinte, să zicem, sau de un dictator, sau de un tiran. Ceea ce mă fascinează este că regele nebun nu mai este identificabil cu un singur individ din mijlocul mulţimii, ci se ascunde în fiecare dintre noi iar regimurile politice de genul  apartheid-ului nu fac altceva decât să disipeze erorile şi vinovăţia, astfel încât graniţa care separă pe cei inocenţi de cei vinovaţi devine foarte neclară. De aceea am vrut să privesc mai îndeaproape oamenii care lucrează PENTRU un om puternic, care nu iau decizii politice de niciun fel, dar care, fără să îşi dea seama, contribuie la amplificarea puterii acelui om, facilitând alte tipuri de erori. Bărbierul îl ferchezuieşte în fiecare zi; bucătarul îl îngrijeşte; portretistul îi pictează imaginea, care apoi este folosită la augmentarea puterii lui. Acestea sunt treburile intime pe care ei le îndeplinesc pentru el, treburi care implică atingerea directă şi contactul apropiat cu corpul preşedintelui; am vrut să înţeleg în ce măsură devin ei complici în acest ciclu al abuzului (personal şi politic) care este invariabil pus în mişcare.

 

  • Câţiva dintre ei sunt colecţionari – bărbierul colecţionează păr, soţia portretistului colecţionează obiecte strălucitoare, iar logodnica fratelui bărbierului colecţionează tot soiul de obiecte pe care le găseşte în gunoi. Care este semnificaţia acestei particularităţi comportamentale?

Eşti prima persoană care a observat acest detaliu! Mă bucur foarte mult că nu l-ai ignorat. În calitate de antropolog social, consider că obiectele pe care le strângem şi de care suntem atraşi de-a lungul vieţii sunt de cele mai multe ori indici ai personalităţii noastre, dezvăluind mai mult despre noi decât ar dezvălui limbajul, să zicem.  Există o nuanţă de rit şi fetiş în obiectele pe care aceste personaje le colecţionează – dar e şi ceva sinistru ascuns în spatele acestor obiceiuri… Şi acest comportament se traduce ca o tentativă a acestora de a crea o aparentă ordine şi de a da un înţeles lumii lor. Aceasta a fost una dintre modalităţile prin care am putut arăta felul în care abuzul de putere care apare la cele mai înalte nivele (de exemplu, Preşedintele sau Comandantul) ajunge treptat să corupă tot în calea sa, până şi comportamentele elementare şi gesturile cotidiene.

  • Ţi-ai structurat romanul în trei părţi distinctive. Prima parte este narată de bărbaţi, a doua de femei, iar ultima, din nou, vocea narativă devine masculină. A fost fascinant să descopăr diferenţele din poveştile lor. Cum ai dezvoltat povestea fiecărui personaj? Ai urmărit un personaj de la început la sfârşit sau ai scris în etape?

Din nou, o întrebare foarte bună. Le-am scris în etape. În mare, aceleaşi care apar în versiunea finală a manuscrisului. Mi-am dat seama destul de devreme că nu pot realiza voci de sine stătătoare, originale – nu aveam acces la accente sau dialecte şi nici nu aveam la dispoziţie un anumit tip de limbaj care să mă ajute să creez voci distincte, acestea toate fiind indicatori culturali. Iar eu nu doream să existe nici un indiciu cu privire la locul în care se petrece acţiunea romanului. Am încercat să mă joc cu diverse voci narative în diferite momente ale scrierii romanului, dar am rămas fidelă persoanei a I-a, constantului “eu” pe care l-am adoptat pentru fiecare voce şi fără de care naratorul risca să-şi piardă capacitatea de martor. Aşa că am renunţat să mai lupt cu imboldul de a realiza diferenţe recognoscibile la nivelul vocilor, iar când am atins punctul final, am descoperit că toate abuzurile repetate aproape ciclic au căpătat un nou sens. Titlul romanului l-am ales abia la sfârşit – e felul în care semnalez (sau poate avertizez!) cititorul că nu ar trebui să înceapă lectura acestui roman cu ideea că are în mâini un roman tradiţional, cu personaje construite de-a gata. În schimb, sper că va ajunge de-a lungul lecturii să perceapă personajele ca pe membrii unui cor grecesc, vorbind la unison, apoi devenind ecouri ale celorlalţi, formând un efect de undă.

 

 

  • Fiecare personaj reprezintă – tipologic vorbind – un anume comportament uman: bărbierul este laş, bucătarul este crud, la fel ca şi soţia portretistului. Ar fi corect dacă am spune că romanul constituie într-o oarecare măsură şi un studiu al tiparelor comportamentale? A fost intenţia ta de a realiza aşa ceva?

Uf, nu ştiu, nu sunt sigură. Ar fi un studiu aproape imposibil de realizat în astfel de condiţii! Cred că e mai puţin un studiu al tiparelor comportamentale şi mai repede o foarte limitată şi alegorică explorare a unui naufragiu moral într-o situaţie ce implică abuzul de putere.

 

  • Dacă ar fi să dai o definiţie puterii, care ar fi aceea? Şi ce anume te-a atras la acest subiect?

Sincer, n-am idee! Aşa cum spuneam mai devreme, în momentul în care m-am apucat să scriu Legături de sânge, nu cred că m-am gândit prea mult la cum vor decurge lucrurile. Interesul meu faţă de acest subiect îşi are rădăcina în încercările mele de împăcare cu Africa de Sud, cu ceea ce s-a întâmplat în anii ’80, când nu eram decât o puştoaică albă, prea tânără pentru a fi băgată în seamă. Dar atunci, ca şi acum, am avut senzaţia că a fost o cale de scăpare mult prea uşoară pentru generaţia mea, faptul că eram prea tineri şi nu puteam schimba nimic. Sunt foarte atrasă în general de filosofii care au cercetat la un nivel mai înalt răul ce se ascunde în om. Am fost atrasă mai ales de cel trei categorii umane diferenţiate de antropologul Mahmoud Mamdani. Acestea sunt victimele, călăii şi beneficiarii unui sistem politic abuziv. Pe mine m-au interesat întotdeauna beneficiarii care nu sunt conştienţi de faptul că “sunt” beneficiari ai unui regim politic.

 

  • Care este personajul dvs. preferat?

Am lucrat foarte bine la soţia portretistului, pentru că ea face parte atât din grupul celor fac abuzul cât şi din cel al abuzaţilor – este abuzată într-o oarecare măsură. În plus, e interesant să scrii din perspectiva unui personaj feminin, care re la fel de multă putere ca şi bărbaţii din jurul său.

 

  • Ai crescut în East London, în Africa de Sud; ai trăit o perioadă în Londra şi ai terminat studiile la Universitatea Harvard în Statele Unite. Părinţii tăi trăiesc în Sydney, Australia. Patru continente – patru culturi diferite, şi abia ai împlinit 28 de ani. Cum ţi-a influenţat viaţa şi creaţia această varietate culturală?

Fac parte din generaţia globalizării şi de multe ori descopăr că mă blochez atunci când vine momentul să aleg locul de desfăşurare a acţiunii în scrierile mele. Nu există vreun loc despre care să pot spune că l-am experimentat în profunzime, nu am capacitatea unei “descrieri în profunzime” a niciunui spaţiu geographic – am fost în multe locuri, dar nu am acces la nicio regiune care să-mi susţină scenariile pe care mi le imaginez, aşa cum au scriitorii din vechea generaţie. Rezultatul este că scriu fabule de genul cărţii Legături de sânge sau, cum se întâmplă în noul roman la care lucrez, plasez acţiunea în 8 ţări diferite! Din cauza aceasta cred că trebuie să lucrez foarte mult ca să creez  personaje la care cititorul să se poată raporta. Mă simt oricum privilegiată că am avut şansa de a trăi în diverse locuri din lume în ciuda faptului că părinţii mei sunt profesori – deci nu fac parte din “elita internaţională” care trăieşte global din motive complet diferite. De asemenea, relaţia mea cu Africa de Sud este extrem de complicată – încă mă mai identific ca sud-africană, dar, pe de altă parte, sunt foarte recunoascătoare Australiei pentru faptul că mi-a adoptat familia. Cred că acolo mă voi stabili şi eu, în cele din urmă. Cred că sunt două variante: fie te percepi ca o persoană fără casă, fie te simţi acasă pretutindeni…

  • Unii critici ţi-au comparat stilul cu cel al lui Kafka sau Coetzee. Care sunt scriitorii care te-au influenţat cel mai mult?

Aş vrea eu! Coetzee a fost din totdeauna o mare influenţă în viaţa mea – asta şi pentru că în anii ’80, mama a fost unul dintre primii critici literari care au scris despre opera lui. Îmi place stilul său aerisit şi felul în care foloseşte ficţiunea ca un vehicul al criticii lui literare – e întotdeauna atât de angajat în teorie, fără a deveni strident şi reuşind cumva să susţină interesul cititorului.  Îmi place de asemenea opera lui Norman Rush, care abordează teme intelectuale fără să îşi piardă umorul; şi scrierile lui Joan Didion pentru curajul de a lăsa lucrurile nespuse.

 

 

  • Ce planuri de viitor ai? Ne poţi spune câte ceva despre romanul la care lucrezi acum?

Da, sigur – sunt încă în etapele de început, lucrez la fundaţia poveştii ca să zic aşa, este înfricoşător şi interesant în acelaşi timp. Mai am de terminat studiile post-universitare la şcoala de Antropologie din New York, dar plănuiesc să petrec ceva timp în Sydney anul următor, pentru cercetare şi ca să stau o vreme cu părinţii mei.

 

  • Ai terminat un master în Creative Writing (Creaţie Scriitoricească) la Universitatea din Cape Town. Care a fost cel important lucru pe care l-ai învăţat în cadrul acestui program?

Cred că am învăţat că este crucial să ai un mentor. Cel care m-a ghidat, poetul sud-african Stephen Watson, este încă mentorul meu cu toate că am terminat programul. Este un adevărat dar să te poţi consulta asupra unui proiect aflat încă în lucru cu o persoană atât de inteligentă şi cu o intuiţie literară absolut extraordinară. Cred că de cele mai multe ori, oamenii au senzaţia că scrisul este munca vreunui geniu solitar sau ceva de genul acesta, dar ca majoritatea lucrurilor în viaţă, cele mai bune rezultate le obţii atunci când ai în jurul tău oameni care sunt pe aceeaşi lungime de undă cu tine, care te pot critica şi în acelaşi timp încuraja – şi asta e cam ceea ce ţi se oferă în cadrul unui asemenea program.

 

 

  • Cum ai devenit scriitoare? Există vreo reţetă pentru cariera aceastea?

Am senzaţia că am intrat pe tărâmul acesta prin uşa din spate şi am încă senzaţia că sunt ilegitim numită scriitoare. Nu am avut cursuri de Creative Writing în facultate şi, cu toate că în timpul liceului obişnuiam să scriu proză scurtă şi poeme  (aşa cum majoritatea dintre noi o face), nu am scris nimic important până la romanul Legături de sânge. Presupun că am devenit (sau încă sunt pe cale să devin) scriitoare urmând aceeaşi cale pe care au urmat-o şi alţii înaintea mea: citind extrem de mult întreaga viaţă. Presupun că aceasta e singura reţetă: să laşi cititul să te conducă spre scris.

 

  • În România nu există cursuri de Creative Writing (de fapt, conceptul în sine nu are o traducere oficială).Cât de important crezi că este un astfel de program pentru cineva care aspiră să devină scriitor?  

Nu cred că programele acestea produc scriitori – aşa cum spuneam mai devreme, ceea ce îţi oferă în primul rând este şansa de a te afla într-o comunitate de oameni care se află pe aceeaşi lungime de undă cu tine şi care îţi vor îmbogăţi viaţa intelectuală şi creativă. În plus, programele de genul acesta te pun în legătură cu mentori care te pot ghida şi încuraja într-o direcţie sau alta.  Aceste două aspecte – comunitatea şi mentorul – sunt totuşi accesibile oricui fără a fi nevoie de înscrierea la un curs special (trebuie doar să depui mai mult efort pentru a-i găsi). Spre exemplu, eu am început să frecventez de curând un mic grup de scriitori din New York, împreună cu alţi patru prieteni de-ai mei. Am senzaţia că este la fel de folositor pentru mine – mă forţează să scriu, să citesc cu un ochi critic lucrările altor oameni, să îi las la rândul meu să îmi citească textele şi să le accept părerile. Genul acesta de grupuri îţi oferă şi capital social, astfel încât poţi împărţi cu ceilalţi din experienţa ta şi te poţi folosi de sfaturile pe care le primeşti (nu numai despre literatură, dar şi despre procesul publicării şi, în general, despre acest domeniu).


[1] Apartheidul (care în limba afrikaans înseamnă separare) este un sistem social, politic şi economic rasist impus de guvernele minorităţii albe din Africa de Sud de-a lungul secolului XX. Apartheidul prevedea segregarea raselor (locuirea separată) iar majorităţii negre i se interzicea, printre altele, dreptul la vot şi libera circulaţie. În sens larg, apartheidul desemnează politica de separare a comunităţilor etnice sau rasiale diferite. Practica apartheidului a fost frecvent pusă în practică în istoria modernă. Termenul însă se referă la cazul sud-african.

%d blogeri au apreciat: