Tag Archive: ficțiune



Când a intrat în scara blocului 22 în care stăteau ai lui, Narcis s-a întâlnit cu domnul Dochia, vecinul de la a doua uşă de la etaju’ unu. Era un simpatic domnul Dochia, spălăcit la înfăţişare, beat tot timpul, burtos, la vreo 38 de ani. Pe vremea când Narcis stătea cu ai lui la bloc, domnul Dochia îi răsuna în unele nopţi prin cap, căci avea un obicei din a-şi bate nevasta. Practic femeia lui era vânătă tot timpul. Ţi se făcea milă de-o vedeai. Frumoasă în felul ei, dar foarte proastă. Excesiv.

Lângă uşa lor era apartamentul numărul unu. Acolo stătea o mare vrăjitoare de doi lei. Avea o fată, o gălbejită, urâtă cu spume, strâmbă la hoit, naşpa rău. Tată şi soţ n-aveau. Nu vorbea nimeni din scară cu ele. Reprezentau răul. Dar pragul lor era tot timpul trecut de femei proaste care ba voiau să se mărite, ba voiau să-şi aducă acasă bărbaţii fugiţi cu tot felul de curve, ba voiau să moară careva, vreo rudă sau vreun duşman, femei proaste, ce să le faci. (…)

       

  

Urmau scările care urcau până în dreptul uşii lui Narcis. Lângă, stăteau doi bătrâni. Lungii îi poreclea, de la numele de familie: Lungu. Pensionaţi din câmpul muncii de jos, cu un coteţ cu porci, găini, iepuri, etcetra şi două curci bete, la poalele Dealului Comăneştiului, peste linia ferată pe care treceau trenuri de ciocolată amăruie, îi vedeai numai când se duceau, ori ea, ori el, la magazinul de jos după vin ieftin la sticlă de-un litru. Destul de des, ascultând Uite-aşa aş vrea să mor/ cu paharul lângă mine/ cu cobzarul lângă mine/ uite-aşa aş vrea să mor, de pe un disc de patefon.

  

        

    

Apartamentul de deasupra muzicii de la numărul trei era gol. Peste cutia cu duhori stătea o familie serioasă, un el şi-o ea, el mort şi ea singură prin casa pustie. Deasupra casei familiei Ivan stătea o femeie despărţită de bărbat, care încă mai muncea la 64 de ani la un magazin care aparţinea Societăţii de Stat Comercom. Asta era o relicvă de pe vremea lu’ Ceauşescu ce încă mişca. Femeia vindea într-un magazin de pantofi din care nu cumpăra nimeni, plin cu modele care se purtau în urmă cu şase-şapte ani. Bărbatul ei, când locuia cu ea acolo, l-a bătut odată pe Narcis de l-a spart. Asta prin ’94, când ăsta micu’ avea unsprezece anişori.

Părinţii gemenilor Cristi şi Florin lucrau în schimbul trei şi plozii lor, prieteni dintotdeauna cu Narcis, au rămas într-o sâmbătă singuri, în arşiţa verii. Au cumpărat de la magazinul de jos nouă ţigări la bucată. Bere. L-au luat pe simpaticul Narcis la ei şi-a început distracţia. Au ieşit pe balcon în amurg. Au turnat hipoclorit (înălbitor antic pt. haine) într-un flacon gol de medicamente. L-au aşezat pe balustrada balconului. I-au dat foc. Ăsta ardea.

Lor le plăcea să se uite, dar la un moment dat, când flaconul de plastic a-nceput să se topească, s-au cam panicat. Narcis i-a dat un bobârnac. Hipocloritul s-a transformat într-o flacără lichidă, puţin mai grea ca aerul. A căzut pe balconul domnului Dochia, beţivu’ şi bătăuşu’, beţivu’ şi bătăuşu’. Dar s-a scăpat puţin şi pe balconul domnului Ciobanu’, securist cu blazon, pe-atunci soţul doamnei de la Comercom. Când au văzut asta, cei trei puştani s-au retras în dormitorul cu vedere spre incinta ovală din spatele blocului.

Fragment din romanul

Nu știu câte zile

de Stoian G. Bogdan

    

Reclame

Se zice că sub pământul Tibetului se află o uriaşă femeie‑căpcăun, ţinută ostatică de un plan de urbanizare iscusit. Ca şi cu Gulliver şi liliputanii care‑l capturaseră, peste membrele gigantei fuseseră construite temple ce‑o ţintuiau de glie şi‑o împiedicau să provoace dezastru pe pământul sfânt.

  

      

   

Deasupra inimii bestiei fusese construit Jokhang — cel mai măreţ dintre toate templele budiste.

După ce‑şi lăsaseră la hotel bagajele şi făcuseră câte un duş, Luca şi Bill se uitau acum printr‑o crăpătură a uşilor uriaşe, aurite. În lumina lăptoasă a serii, incantaţiile rezonau domol prin cotloanele templului.

Amândoi priveau fascinaţi cum mulţimea de bărbaţi, femei şi copii se luau de mâinile înălţate deasupra capetelor şi, cu pleoapele bine strânse şi mâinile încleştate, se lungeau la podea, întinzând braţele către Budha cel lăuntric. Se ridicau apoi şi repetau procesul, fără ordine ori simetrie iar şi iar, preţ de ore întregi. Ca să nu li se jupoaie pielea palmelor, de acestea erau legate bucăţele de carton. Ca de la un milion de greieri ce‑şi freacă picioarele din spate, fâşâitul acestora se propaga şi răsuna reflectat de pereţii de piatră.

— Nemaipomenit, murmură Bill. Să ai atâta credinţă.

— Nu‑i aşa? îl aprobă Luca, ai cărui ochi urmăreau fluxul constant al mişcării.

Ridică privirea spre locul în care mii de şiruri intersectate de steaguri de rugăciune fluturau în înalt, bătute de briză. Erau legate de la o clădire la alta, peste lampadare şi acoperişuri, în orice loc unde puteau să aibă parte de un pic de vânt. Fiecare petec de pânză colorată era împodobit cu sutra budiste şi desene cu cai ai vântului. Când ţesătura flutura în vânt, se spunea, caii duceau rugăciunile către ceruri.

Luca numără cinci culori, apoi verifică. Ştia de cele patru secte ale budismului tibetan, fiecare cu culoarea ei, dar nu auzise vreodată ca albastrul să reprezinte vreun ordin. Poate că era o sectă ce existase înainte iar acum căzuse în desuetudine. Sau era o întreagă ramură a budismului de care nu auzise niciodată. Clătină din cap. Întotdeauna i se păruse uimitoare arie de cuprindere enormă a religiei tibetane.

Păşind afară prin imensele uşi ale templului, bărbaţii trecură prin spatele acestuia, urmând alte sute de oameni pe bine‑ştiuta cale a pelerinajului către Barkor. Erau clădiri înalte de ambele părţi, înălţându‑şi pe străzile înguste zidurile făcute din blocuri compacte de granit, înălbite după tradiţia tibetană. Fiecare centimetru de stradă era mărginit de tarabe, pline de mai să dea pe dinafară. Totul era de vânzare, de la jachete militare la roţi de rugăciune din oase de yak, vechi pergamente tibetane sau tacâmuri de plastic.

Vânzătorii stăteau pe taburete minuscule, sorbind ceai cu unt de yak şi strigând din când în când după vreun credincios în trecere. Erau sute de pelerini, mişcându‑se calm şi unduitor împrejurul templului. Cu toţii purtau în mâini roţi de rugăciune de dimensiuni variate. Jumătatea de sus a roţii era ataşată de nişte mărgele grele, care erau învârtite mereu, scoţând la iveală o serie de cuvinte sfinte scrise în interior. Unele erau mari de un metru, necesitând un suport ce atârna de cingătoarea posesorului, ca şi mişcări largi şi circulare pentru a porni aparatul.

  

   

     

Bill şi Luca tocmai treceau de primul rând de tarabe când de ei se apropiară trei copilaşi, murdari şi cu petice de carton legate de palme. Chicotind şi vorbind repede cu ceilalţi, unul veni lângă Luca şi i se agăţă de braţ. El se aplecă, zâmbind.

— Salutare, copii.

Unul îi şopti ceva altuia, iar acesta din urmă ezită o clipă, apoi întinse mâna şi atinse uşor părul blond de pe antebraţul lui Luca. Părea uimit să descopere că era cu adevărat prins acolo.

— Sigur… tibetanii n‑au păr pe corp, spuse Luca ridicând ochii spre Bill, înainte de a se întoarce spre copii. Dacă aveţi impresia că asta e nasol, puştilor, ia priviţi colea.

Şi, aplecându‑se în faţă, îşi trase în jos tricoul, lăsând să se vadă un petec păros în mijlocul pieptului. Copiii chiţăiră oripilaţi şi amuzaţi, apoi se retraseră îmbrăţişându‑se unii pe alţii. Băiatul care făcuse primul descoperirea păşi în faţă şi arătă spre Luca.

Po, spuse simplu, apoi dădu fuga spre uşile templului, urmat îndeaproape de prietenii săi, cu toţii hohotind ascuţit.

Bill şi Luca se priviră, nepricepând.

— Ai vreo idee?

— Habar n‑am, spuse Bill şi porniră pe lângă tarabe. De după fiecare dugheană porniră strigăte de „ieftineală! ieftineală!”, în vreme ce jocuri de domino din oase de yak, coliere de jad şi cuţite de ceremonie le erau împinse în faţă cu rânjete de încurajare.

— Deci ce ne facem cu vizele? întrebă Bill pe când se apropiau de una dintre tejghele. Parcă ziceai că ai totul rezolvat?

— Aveam rezolvat cu graniţa, îl corectă Luca, dar acum o să trebuiască să ne gândim cum să facem să putem înainta mai mult spre est.

Fragment din romanul

Templul din nori

de Patrick Woodhead

  


Artist român născut la Bucureşti, Brauner era tânăr, la fel de frumos ca Esteban, deşi e adevărat că semăna şi cu Benjamin la douăzeci de ani. O complimenta tot timpul, făcea pe galantul. Îi spunea că este pur şi simplu spectaculoasă, excepţională, că nu cunoscuse nicio altă femeie cu un spirit atât de curat, cu o inimă atât de liberă, atât de strălucitoare şi de delicioasă.

  

  

    

Cu asemenea elogii, s‑a îndrăgostit imediat de Victor şi au început să se vadă; atunci Remedios(*) îl vizita din când în când la atelier. Óscar a început să se teamă că ceilalți amanţi şi soţul vor afla. Dar ea nu se îngrijora, pentru că nu a înşelat niciodată pe nimeni, niciodată nu a negat nimic. Şi Gerardo şi Benjamin şi Esteban ştiau că pe ea o lega de ei cel mai mult arta, pictura, mişcarea suprarealistă şi la toate acestea ea le spunea dorinţă.

       

     

Iar ei ştiau cum să trăiască astfel, ceea ce pentru Remedios însemna să trăiască cu artă. Şi mai știau că viaţa nu merita să fie într‑un mod meschin. Victor Brauner nu numai că i‑a dat un stil în pictură, fiindcă nu avea până atunci niciunul: lua de la toţi, o influenţau toţi. Victor i‑a dat un stil în iubire.

Cu Victor Brauner a cunoscut ceva cu totul deosebit, dragostea pătimaşă, pasiunea şi erotismul fără limite, fără inhibiţii, pentru că, în plus, se iubeau sofisticat, cu eleganţă, se simţeau protagoniştii celui mai sublim act care exista în lume şi în afara ei.

  

    

  

Pe ea o înnebunea trupul masculin. Toţi bărbaţii cu care trăise fuseseră binecuvântaţi cu o frumuseţe foarte specială, inclusiv Lizarraga, care era mai degrabă slab dar avea oase frumoase; a străbătut acele trupuri ca nimeni alta, nici măcar mamele lor nu le‑au studiat atât de minuţios cum a făcut‑o ea.

Victor i‑a plăcut mai mult decât oricare, datorită materialităţii lui care friza divinul, căci Victor intra în trupul ei şi ieşea la suprafaţă cu o delicatețe felină şi rămânea întipărită în urma lui şi el într‑a ei. Cu toate acestea, din vina ei, sau din vina destinului, urma lui Remedios pe trupul lui a fost fără să vrea mult mai adâncă, mai dură, mai criminală.

–––––––––

(*) Remedios Varo este o celebră pictoriţă catalană care a frecventat grupul suprarealist parizian la sfârşitul anilor ’30. În 1941, a fugit în Mexic unde s-a împrietenit, printre alții, cu Frieda Kahlo și Diego Rivera.

 

Fragment din romanul Vânătoarea de stele de Zoé Valdés

 Citește și:

Femeie plecând de la psihanalist. O perspectivă suprarealistă

   

Creștini însetați de sânge


Ce se întâmplă când un profesor de filosofie islamică scrie un roman despre începuturile creştinismului? Poate un musulman să alcătuiască o poveste convingătoare despre creştini, altfel decât deformând realitatea, altfel decât animat de intenţii rău-voitoare? De ce nu?  

Youssef Ziedan are curajul de a aborda o temă şi-aşa delicată în Orientul Mijlociu, într-o formulă scriitoricească cât se poate de îndrăzneaţă în care virtuţile sale de specialist al trecutului sunt puse în valoare la cel mai înalt nivel. În prelungirea unei reţete popularizate de Umberto Eco, Jose Saramago sau Dan Brown al amestecului dintre fapt documentar şi ficţiune, Ziedan optează la rândul său pentru romanul istoric, scrie blogul libris.ro în marginea cărții Azazel, îngerul răului.

Iată și un fragment despre creștinii fundamentaliști care strigau prin secolul V ”Slavă lui Mesia Iisus… Moarte duşmanilor Dumnezeului nostru…”.

     

             

                 

***        

Aplecarea către destăinuiri şi prea multa încredere în ceilalţi nu mi-au fost în fire, dar în noaptea aceea i-am povestit lui Nestor despre templul zeului Khanum, cel care primeşte revărsările Nilului în partea de miazăzi a insulei Elefantina, către Asuan, despre vechea măreţie şi sfinţenie săpată de veacuri în zidurile acelui templu, despre tatăl meu care tot la două zile aducea daruri de peşte pentru preoţii zăvorâţi acolo de bună voie să plângă pieirea credinţei lor faţă de răspândirea credinţei întru Christos. Mă lua cu el în barcă ori de câte ori mergea să ducă preoţilor jumătate din ce găsise în plase. Ne duceam pe ascuns, până să se crape de ziuă.

Nu mi-am putut înfrâna lacrimile, povestindu-i cum în dimineaţa uneia din acele zile, pe când împlinisem de curând nouă ani, mergând către templu, am văzut felucile unor creştini oprite în partea de sud, nu de parte de intrarea în templu. Ne aşteptau acolo, ascunşi printre stânci şi când ne-au zărit, s-au năpustit asupra noastră ca nişte iele scăpate din hăul infernului. Până să pricepem ce se petrece şi să ne trezim din groaza care ne cuprinsese, au fost asupra noastră şi l-au tras afară din barcă pe tatăl meu, târându-l în spatele stâncilor unde l-au ucis cu cuţitele ascunse sub straie. Mă ghemuisem ascuns într-un colţ de pe fundul bărcii.

Auzeam glasul tatălui ţipând de durere sub loviturile celor care-i luau viaţa şi cerând ajutor de la zeul în care credea. Îngroziţi şi ei de urletele care sfâşiau tăcerea dimineţii, preoţii templului se adunaseră pe coamele zidurilor, privind neputincioşi la cele ce se petreceau sub picioarele lor, cu mâinile ridicate să-şi cheme zeii, fără a pricepe, vai! că zeităţile lor muriseră de vreme îndelungată şi că nimeni nu mai era să le audă rugile şi chemările… Că tatăl meu nu mai avea să scape din mâinile ucigaşilor însetaţi de sânge, ca să-mi vadă chinurile pe care aveam să le îndur mai apoi.

– Sărmanul de tine! Ţi-au făcut vreun rău necugetaţii aceia?

– O, dacă m-ar fi ucis şi pe mine ca să-mi aflu odihna cea veşnică! Nu, părinte, n-au îndrăznit mai mult. S-au mulţumit să-mi arunce priviri de lup şi au luat plasa cu peşti şi vâsla bărcii, începând să lovească în poarta zăvorâtă a templului. Pe urmă au aruncat leşul tatei, iar sângele şi carnea trupului său s-au amestecat cu peştele şi cu pulberea acelui pământ care-şi pierduse sfinţenia. Apoi i-a copleşit beţia biruinţei şi setea şi au prins a striga şi a-şi vântura prin aer mâinile şi hangerele pătate de sânge, suduind preoţii îngrămădiţi pe zid şi cântând cu sălbăticie

„Laudă domnului nostru Christos, moarte duşmanilor Domnului… Slavă lui Mesia Iisus… Moarte duşmanilor Dumnezeului nostru…”

    

(fragment publicat inițial pe liternet.ro)

  

Un caz simplu de complex oedipian


Programul era pe Channel 13 şi era un fel de salată a celor şapte arte.

   

Erau şapte „artişti” tineri şi fiecare dintre ei avea patru minute pentru a‑şi face treaba. Apoi era un moşulică băşinos cu ochii umflaţi şi care fuma pipă şi avea un nume gen Phillips Hardtack, care ne intervieva pe fiecare, punându‑ne întrebări incisive cum ar fi „Ce e, după părerea ta, Inspiraţia?” sau „Ce influenţă a avut copilăria în opera pe care o creezi?”. Pentru aceste întrebări (şi aproximativ alte zece) erau alocate alte patru minute.

În afară de a fi gazda unor emisiuni ca asta, Hardtack se spetea scriind recenzii de cărţi şi pozând pentru reclame la whisky — două ocupaţii care au mai multe în comun decât pare la prima vedere. Scotchul era întotdeauna „suplu” şi „delicat”, iar cărţile erau întotdeauna „viguroase” şi „puternice”. Tot ce trebuia să faci era să‑l stârneşti pe Hardtack şi începeau să curgă adjectivele. Uneori, totuşi, le încurca şi numea o carte „suplă” şi „delicată” în vreme ce scotchul era numit „viguros” şi „puternic”. Pentru un scotch vechi de douăzeci de ani şi autori bătrâni care îşi publicaseră memoriile, Hardtack rezerva cuvântul „copt”. Iar pentru autori tineri şi un scotch cu marca X, Hardtack avea răspunsul său automat: „Îi lipseşte netezimea”.

        

  

      

Majoritatea „artiştilor” de la acea emisiune îl meritau pe Hardtack. Era un bufon tânăr care se autointitulase „cineast” şi prezenta timp de patru minute un film tremurat şi supraexpus a ceea ce păreau să fie două (sau posibil trei) amibe dansând; un pictor negru care se autointitulase pictor activist şi picta doar scaune (un subiect straniu de pacifist pentru un pictor activist); o soprană cu dinţi foarte galbeni şi cu prognatism (Charlie era acolo pentru a o acompania patru minute în timp ce ea interpreta o arie tremurată de Puccini); un om‑orchestră pe nume Kent Blass care ţopăia spasmodic de colo‑colo, bătând la tobe, cântând la xilofoane, acvarii de sticlă, oale şi tigăi; un dansator modern care nu pronunţa niciodată substantivul „dans” fără să folosească articolul hotărât; un cântăreţ de muzică folk cu mesaje sociale de protest al cărui accent veritabil de Brooklyn fusese înfrumuseţat cu lecţii de oratorie, cu rezultatul bizar că pronunţa Dumnezeu, „Drrumnezeu”; şi eram eu.

Mă instalaseră în interiorul unei rame din placaj de culoare cenuşie pentru cele patru minute de poezie, şi pentru a ajunge la ea, trebuia să mă cocoţ pe un fel de estradă. Charlie era chiar dedesubt, stând la pian şi zgâindu‑se sub fusta mea. În timp ce îmi citeam poezia, ochii lui îmi sfredeleau pulpele. O zi mai târziu m‑a sunat. Nu‑mi aminteam de el. Apoi a spus că voia să‑mi pună poemele pe muzică, aşa că m‑am întâlnit cu el la cină. „Ia-o în sus, până în apartamentul meu şi dă‑mi voie să‑ţi pun poemele pe muzică” şi eu o luam în sus întotdeauna. Sau cel puţin mă duceam.

  

     

Însă Charlie mă surprindea. Părea costeliv, nespălat şi cu nasul coroiat când apărea la uşa mea, însă în restaurant îşi expunea cunoştinţele lui vaste despre Cole Porter, Rodgers, Hart şi Gershwin: toate cântecele pe care taică‑meu le cântase la pian când eram copil. Chiar şi cântecele obscure ale lui Cole Porter, cântecele aproape uitate ale lui Rodgers şi Hart din muzic-halluri obscure, cântecele mai puţin cunoscute de Gershwin — le ştia pe toate. Ştia chiar mai multe dintre acestea decât mine — cu memoria mea excelentă pentru versuri uşor de reţinut.

         

     

      

Atunci m‑am îndrăgostit în mod cu totul şi cu totul absurd de el, l‑am transformat dintr‑un broscoi nespălat şi cu nasul coroiat — într‑un prinţ — un prinţ evreu care pe deasupra mai cânta şi la pian. De îndată ce el a recitat ultima strofă din „Let’s Do It” şi a spus cuvintele cum trebuie, eram gata să mă culc cu el. Un caz simplu de complex oedipian.

 

Fragment din Erica Jong, Teama de zbor (colecția Eroscop)

        

Marc Levy… rechargé


 

La Editura Trei a apărut un nou volum semnat Marc Levy. „Prima noapte” nu este nimic altceva decât continuarea best-seller-ului „Prima zi”.

   

      

„O aventură fantastică” se entuziasmează Le Parisien, atunci când scrie despre penultima carte a lui Marc Levy. Şi evident că Le parisien nu poate fi altfel decât exaltat în declaraţii, pentru că vorbim de Levy, cel mai citit autor francez din lumea întreagă, cu volume traduse în peste 40 de limbi.

Dragostea este aventura supremă. Dar ea nu este lipsită de pericole. Adrian este distrus, fiind convins că a pierdut-o pe Keira pentru totdeauna. Destinul a salvat-o, se pare, iar ei se vor reîntâlni, la fel de pasionaţi de meseria lor şi la fel de îndrăgostiţi precum în „Prima zi”, pentru a-şi continua aventura cunoaşterii.

El este astrofizician, specialist în stele extrasolare şi vrea să afle cum s-a născut Universul. Ea – arheolog şi caută urmele primului om pe Terra. Expediţia lor ştiinţifică îi poartă, de data aceasta, din înălţimile platourilor etiopiene până în întinderile îngheţate din nordul Uralului. Numai că adevărul pe care-l vor descoperi riscă să dărâme deopotrivă iluziile şi speranţa omenirii…

De acelaşi autor, la Editura Trei au apărut până acum romanele: „Și dacă e adevărat…”, „În altă viaţă”, „Te voi revedea”, „Unde eşti?”, „Șapte zile pentru o eternitate”, „Prietenii mei, iubirile mele”, „Toate acele lucruri pe care nu ni le-am spus”, „Copiii libertăţii”, „Prima zi”.

Cronică publicată în Jurnalul Național.

 


Do­me­niul lui Vern era co­lec­ţia de CD-uri şi de li­bre­te mu­zi­ca­le — toa­te gru­pa­te într-un sfert de acru si­tuat la eta­jul al trei­lea al bi­blio­te­cii. Când am fă­cut cu­noş­tin­ţă cu el, în ca­me­ra an­ga­ja­ţi­lor, mi-a în­tins o mână moar­tă, fără nici­un fel de vla­gă în ea. Apoi şi-a fi­xat pri­vi­rea spre în­căl­ţă­ri­le sale lu­cioa­se.

 — Îmi pare bine să vă cu­nosc, a mur­mu­rat.

 O săp­tă­mâ­nă mai târ­ziu, în­cer­cam să dau de urma unui vo­lum lip­să din Dic­ţio­na­rul Gro­ve al Mu­zi­cii şi Mu­zi­cie­ni­lor, aşa că a tre­buit să mă aven­tu­rez în „bâr­lo­gul“ lui (ter­me­nul fo­lo­sit de Ruth) de la par­ter. Când m-am apro­piat, Vern stă­tea aple­cat dea­su­pra unu­ia din­tre CD-pla­ye­re­le care-ţi per­mi­teau să as­culţi un CD îna­in­te să-l îm­pru­muţi pen­tru câ­te­va zile. Ţinea pe urechi o pe­re­che de căşti imen­se. Avea ochii în­chişi şi pă­rea aşa de cu­fun­dat într-un moment de con­cen­tra­re mu­zi­ca­lă, în­cât, de la distan­ţă, zi­ceai că tră­ieş­te un soi de ex­taz reli­gios. Dar când a re­a­li­zat că mă apro­pia­m şi că-l pri­veam cum se pier­du­se în acor­du­ri­le mu­zi­ca­le, a să­rit în sus, de par­că l-aş fi sur­prins într-un act ob­scen, şi s-a căz­nit să-şi dea căş­ti­le jos cât mai re­pe­de. Am sur­prins o suc­ce­siu­ne de in­stru­men­te cu coar­de, ur­ma­te de un val de ală­muri — toa­te la un vo­lum in­cre­di­bil de tare.

 

   

 

— Îmi cer scu­ze, scu­ze, a băl­mă­jit, eu doar…

— Ce era?

— Bruc­kner 9. Scher­zo.

— Cea în care se folosește din greu ba­su­l du­blu, după care vine tema aceea populară în con­tra­punct cu mo­men­tul pu­ter­nic de di­nain­te.

— Ăăăă… da… ab­so­lut, a spus, sin­cer sur­prins de vor­be­le mele. Te pricepi la muzică, nu-i așa?

— Pu­ţin. Ce interpretare as­cul­tai?

— Gün­ter Wand cu Fi­lar­mo­ni­ca din Ber­lin. A ie­şit pe pia­ţă chiar îna­in­te de moar­tea lui Wand în 2002.

— Şi?

— Şi ce?

— Cum îți place?

— Oh, da, îmi place. În­ţe­le­ge ar­hi­tec­tu­ra sim­fo­niei, care, ăăăă, e che­ia de­fi­ni­to­rie a ori­că­rei in­ter­pre­tări a lui Bruckner. Dar în ace­laşi timp are şi con­tro­lul ăsta de tip kap­pel­meis­ter, atunci când vine vor­ba de a marca tempoul şi se şi în­că­pă­ţâ­nea­ză să…

Brusc, a tă­cut.

— Te in­te­re­sea­ză ce vor­besc eu aici? m-a în­tre­bat.

— De­si­gur. Dar nu sunt de aceeaşi pă­re­re cu tine atunci când vine vor­ba de…

— Şi-atunci cine-ţi pla­ce când vine vor­ba de Bruc­kner?

— Păi… în­tot­dea­u­na am avut în­re­gis­tră­ri­le cu Ka­ra­jan. Dar simt că in­ter­pre­tă­ri­le lui erau pu­ţin prea… pu­foa­se — le lip­sea o anu­mi­tă fi­na­li­za­re.

   

Vern Byr­ne a zâm­bit ner­vos.

— Aşa era Ka­ra­jan — nu­mai pluş şi fru­mu­se­ţe, dar n-avea simţ… ăăăă… me­ta­fi­zic, bă­nuiesc. Un cu­vânt pre­ten­ţios.

— De­loc, l-am con­tra­zis. În ori­ce caz, la Bruc­kner, me­ta­fi­zi­cul este om­ni­pre­zent. Un soi de me­ta­fi­zic ca­to­lic. A fost pu­ţin prea de­vo­tat în opi­nia mea.

Un alt zâm­bet ti­mid de-al lui Vern Byr­ne.

— Dac-ar fi să-mi re­co­manzi o ver­siu­ne bună, în­che­ga­tă a Sim­fo­niei a 9-a…? l-am în­tre­bat.

A ri­di­cat mâna şi s-a în­drep­tat spre raf­tu­ri­le cu „Sim­fo­ni­ce“, a gă­sit sec­ţiu­nea cu Bruc­kner dintr-o ochi­re, şi-a plim­bat de­ge­tul de-a lun­gul CD-uri­lor, oprin­du-se cu pre­ci­zie la dis­cul do­rit. L-a scos şi mi l-a în­tins.

— Har­non­co­urt — tot cu Fi­lar­mo­ni­ca din Ber­lin. Teh­ni­că spe­ci­fi­că pe­rioa­dei, dar cu un su­net or­ches­tral mo­dern. După cum sunt si­gur ştii, Har­non­co­urt s-a nu­mă­rat prin­tre pri­mii re­pre­zen­tanţi ai şco­lii cu „re­pre­zen­ta­ţii au­ten­ti­ce“ şi a fă­cut chiar une­le lu­cruri cu ade­vă­rat ino­va­toa­re în pri­vin­ţa re­per­to­riu­lui ba­roc şi cla­sic. Sim­fo­ni­i­le lui Be­e­tho­ven s-au do­ve­dit o re­ve­la­ţie ab­so­lu­tă — chiar mai bune de­cât cele sub ba­ghe­ta lui John Eliot Gar­di­ner, care mi s-a pă­rut cam prea plin de el. În fine, ascultă-l și zi-mi ce pă­re­re ai.

Am dus CD-ul aca­să, m-am aşe­zat pe şez­long şi am as­cul­tat în­trea­ga sim­fo­nie fără pa­u­ză. Mai au­zi­sem Sim­fo­nia a 9-a a lui Bruc­kner şi îna­in­te — şi chiar îmi amin­team un con­cert live cu or­ches­tra sim­fo­ni­că din Bos­ton, la care fu­se­sem îm­pre­u­nă cu Da­vid, sub ba­ghe­ta lui Oza­wa şi pe care Da­vid l-a ca­te­go­ri­sit drept un „cla­sic Oza­wa: de­fen­siv, dar fără fun­daşi“. (Aces­ta era sti­lul lui Da­vid — n-avea nici­o pro­ble­mă să fo­lo­seas­că ter­meni spor­tivi pen­tru o or­ches­tră care in­ter­pre­ta Bruc­kner.)

Dar nu as­cul­ta­sem nici­o­da­tă cu ade­vă­rat Sim­fo­nia a 9-a.

(Fragment din romanul lui Douglas Kennedy, Nu pleca…)

   


800 de pagini scrise și rescrise vreme de 10 ani. Un autor erudit, jucăuș și surprinzător de imaginativ, specializat în arheologia submarină, cu licențe în filosofie și istorie. Și cu un titlu inspirat de ”Afinitățile elective” ale lui Goethe: Acolo unde tigrii sunt la ei acasă.

Jean-Marie Blas de Roblès este numele pe care n-o să obosesc să-l tot invoc, mulțumită cărții sale, un unicat printre romanele actuale experimentaliste, realist-politice, polițiste, fantastice, lirice și ce mai vreți voi. O carte scoasă parcă dintr-un cabinet de curiozități, o excepție a literaturii franceze obsedate de autoficțiune și experimente la limita lizibilului, apreciază Alina Purcaru în numărul din august al Dilematecii. Și conchide cam așa:

Sub promisiunea unei cărți groase de aventuri, à la Eco, e infuzată o meditație barocă despre singurătate și cruzime, despre credință și amăgire, despre trecut cunoaștere și iluzia ei. Este una dintre cele mai satisfăcătoare cărți citite în ultimii ani.

 

   

 

Nicolae Coande amintește în Gazeta de Sud că acum câțiva ani romanul lui Blas era capul de afiș al toamnei editoriale din Hexagon, al celebrei „rentrée littéraire“. Și constată, resemnat, că mai avem ceva drum de parcurs până când acest statut să aibă și la noi greutatea cuvenită:

Pentru această carte, Blas a primit în 2008 Premiul Médicis. Timp de trei tururi de vot, el a fost la egalitate cu romanul lui Jean-Paul Enthoven „Ce que nous avons de meilleur“ (Ed. Grasset), pe care l-a depăşit abia în al patrulea tur! Un asemenea premiu important asigură, de obicei, vânzarea în sute de mii de exemplare şi o faimă pe măsură. Repet, fără plăcere, în România poţi să scrii şi romanul secolului, oricum nu va interesa pe nimeni. „La rentrée“ nu este posibilă aici.

Cu fragmente din surpinzătorul roman vă puteți delecta aici și aici.

Optzecisme britanice


Puțin divertisment. De dumincă.

Vă mai amintiți de coafurile punk, de Duran Duran, de primele casete video? Dar de beaturile new wave și de sacourile asortate cu adidași? Dar de popul plângăcios al lui Phil Collins? Poate galezii din Sfârtecările lui Niall Griffiths, marcați ce-i drept de epoca thatcheristă, vor împrospăta puțin memoria celor care au trăit împlinirile mărețe ale deceniului nouă:

***

”Mai beau nişte bere şi pe la jumatea cutiei a treia începe să mă ia moţăiala. E plăcut, foarte plăcut… numai că la televizor e o emisiune oribilă, cre’ că-i zice chiar Anii optzeci, un fel de retrospectivă a acelui deceniu infect prezentată de un palavragiu odios şi dezgustător care are comportamentu’ de prost gust al bogătanului arogant. În ultima vreme a apărut o avalanşă de emisiuni din ăstea, nimic altceva decât nişte tentative îndoielnice de uşurare a sentimentului de vinovăţie, realizate invariabil de un dobitoc cu voce afectată şi un păr bufant sau o coadă de cal de neuitat.

”Ceea ce vor să spună emisiunile ăstea e nu-ţi fă probleme; nu avea îndoieli despre ceea ce au făcut în timpu’ lu’ Thatcher, era absolut OK să ai o freză de imbecil, era absolut OK să calci peste vagabonzi în drum spre operă sau restaurant, era absolut OK să faci mai mulţi bani decât ar fi putut să-ţi trebuiască vreodată pe seama celorlalţi; nu-ţi fă probleme, era absolut OK, toată lumea făcea la fel. Era absolut OK să vrei mai mult şi mai mult şi mai mult. Mai multe maşini. Mai multe costume. Mai multe broşe. Mai mulţi bani. Mai multe vacanţe. Mai multe CD-uri cu bou’ de Phil Collins şi sperietoarea de Whitney Houston. Era absolut OK să fii un labagiu lacom, strângător şi zgomotos.

”Dumnezeule, ce oameni… nu numai că vor să adune cantităţi impardonabile de bani prin mijloace oricât de murdare, dacă e necesar, da’ vor să se simtă şi răzbunaţi moral pentru că fac asta. Cretinii. Doamne… Ce mai poţi spera? Ce poţi să faci?

Uite! E Baletu’ Spandau, să mor io!

— Uite ce kilturi au!

— Şi ce machiaj! Ce moace!

— Uite coada aia de cal! Ce labagiu… a, scuze, Liam.

Cel puţin emisiunea asta i-a făcut pe toţi să discute din nou, să comunice unii cu alţii. Mă rog, într-un fel; nu fac altceva decât să râdă isteric la videoclipuri vechi cu Adam Ant, Howard Jones, căcatu’ ăla de Balet Spandau şi multe alte reprezentaţii dispărute. Pe mine mă doare-n cur; am senzaţia plăcută că rătăcesc printr-o ceaţă chimică moale şi scriu în cap un eseu: CE-AM FĂCUT ÎN ANII OPTZECI, de Colm Downey.”

***

Romanul Sfârtecări al lui Niall Griffiths este cel de-al doilea tradus la Pandora M, după Kelly + Victor. Povestea se petrece într-un orășel de pe coasta vestică a Țării Galilor, Aberystwyth. Deși pare un fel de Macondo mitic și vels, e de fapt un foarte realist cimitir al disperaților, un punct terminus al oricărei speranțe.

Povestea unui ”sufletrist”


Claudiu Constantinescu publică în ediția din această săptămână a revistei Dilema Veche o cronică de întâmpinare la romanul Dezmierdare de catifea tradus de curând la Editura Trei.

În 2004, când a publicat această carte, Éric Fottorino nu era încă directorul cotidianului Le Monde. Prin urmare, putem privi cu ochi destul de încrezători cronicile favorabile şi premiul literar cu care romanul a fost salutat la vremea respectivă.

S-a vorbit atunci despre autor ca despre „un Simenon al tulburărilor de identitate“ – o afirmaţie frumoasă şi corectă, pe măsura unei proze de o simplitate bizară, cu austerităţi perverse sau condensări de aforism, întreţinând o curăţenie necurată, o tensiune surdă, o latenţă a crizei subterane.

Protagonistul e, bineînţeles, un solitar. Conduce o firmă de asigurări, dar o face cu inimă bună şi cu compasiune în suflet. Pe scurt, e un sufletist onest şi depresat – un sufletrist. Cuminţenia frazelor care îl povestesc are însă ceva suspect. Un soi de căldură îngheţată, împietrită – parcă a doliului, parcă a nebuniei. Sau, pur şi simplu, a unei taine grele, care se refuză încă mărturisirii.

Citește întreaga cronică pe dilemaveche.ro.

%d blogeri au apreciat asta: