Tag Archive: feminism


Striptease politic


„Ce femeie”, îşi spuse Ahmed plecând de lângă ea.

E limpede că până şi pe el îl uimeau fără încetare turcoai­cele. Asistase într-o zi la perfomanţa unei artiste video care îl paralizase cu forţa şi cu îndrăzneala ei. Înaintase pe scenă îmbrăcată cu o burqa neagră. În spatele ecranului, defila un montaj de ştiri de război. Din Afghanistan sau din Irak. Violenţa imaginilor făcu loc unui amestec de fo­tografii de pe străzile unui oraş din Orientul Mijlociu. Nu mai era război, dar nici pace. Ea şi-a scos burqa şi a apărut cu un văl care îi descoperea — îi deschidea? — ochii. Fil­mul arăta atunci oraşe animate, masculine, pe care ni le imaginam zgomotoase, deşi nu era niciun sunet. Această tăcere de pe scenă era cea a femeii, înfăşurată până la glezne într-o redingotă lipsită de graţie, cu o eşarfă legată strâns în jurul feţei.

Fragment din:

OperatiuneaPe ecran, imaginile încetineau, vitri­nele magazinelor invitau la cheltuieli şi la cochetărie. Pe scenă, realizatoarea se transformase într-o musulmană elegantă, cu o eşarfă multicoloră care îi acoprea numai părul, strâns într-un coc în formă de obuz. Apoi, ea şi-a scos redingota şi eşarfa pentru a se preschimba în „exe­cutive woman“, taior roşu, cămaşă albă, părul lăsat liber: turcoaica republicană laică. Imaginile video se accelerau din nou: publicitatea de multiplicat trupul femeii, impu­nea canoanele frumuseţii şi reuşitei sociale, machiajul, talia, regimul de slăbire, seducţia: superfemeia occiden­tală închisă în propria-i imagine. Pe scenă, artista nu mai era decât într-un babydoll provocator. Publicitate pentru lenjerie de corp, copertele revistelor porno, prostituţia încheiau imaginile video. Artista era goală pe scenă, din nou prizoniera propriului trup. Cercul era închis.

Privirea bărbaţilor şi imaginea răsfrântă de societate condamnau oare femeile, pentru totdeauna, la închisoare pe viaţă în eternitate? Ahmed nu mai văzuse niciodată un performance de un pesimist atât de pătrunzător şi de un cinism atât de coroziv. Artista inventase striptease-ul politic. În câteva minute totul era spus. Cel mai impresionant era că această constatare venea de la o turcoaică. Iată un program care ar trebui să le deschidă ochii francezilor asupra islamului şi a femeilor din Turcia. Dar, în fond, nu era surprinzător. Turcoaicele nu aveau nevoie să călătorească, nici să privească foarte departe ca să înţeleagă şi să simtă toate aceste contradicţii. Ele le trăiau în ţara lor şi în ele, în viaţa de zi cu zi.

 

Reclame

Criza la Moscova– Să ne așezăm și să mâncăm ceva, propuse Mașa.

– A, da! Dacă putem mânca, să mâncăm, zise Nicole.

În ajun, în Vladimir, nu găseai mai nimic de mâncare. Restaurantul nu servea nici pește, nici carne de oaie, nici de pasăre, nici legume, nici fructe: doar niște tocană pe care Nicole și Mașa o găseau bună de aruncat. Pâinea, nici neagră, nici albă, avea un gust de clei. În fața hotelului, se stătea la coadă pentru niște plăcinte în care îți rupeai dinții. Și iată că în dimineața asta, din pavilion ieșeau femei încărcate cu șiruri de covrigi, cu coșnițe burdușite cu mâncare. Comandară prăjituri, sandvișuri cu ouă și brânză, excelente.

– În oraș nimic de mâncare, iar aici belșug, cum se explică asta? zise André.

– Ți-am spus că nu trebuie să încerci să înțelegi.

După părerea ei, nu trebuia să te mire nicio incoerență, nicio absurditate. Țara rămânea îngreunată de un aparat birocratic sclerozat, răspunzător pentru enorme cheltuieli și măsuri paralizante. Guvernul se străduia prin toate mijloacele să combată această inerție; dar era nevoie de timp ca să i se pună capăt.

Inspirat din vizitele pe care Simone de Beauvoir le-a făcut, împreună cu Jean Paul Sartre, în Uniunea Sovietică între 1962 şi 1966, Criză la Moscova este o poveste despre dificultatea comunicării şi dependenţa în cuplu.

– Adu-ți aminte de povestea cu scaunele pentru elevi, reluă ea.

În dimineața precedentă, ieșise din hotel foarte amuzată, după ce auzise emisiunea locală de radio. O uzină fabrica spătarul, o alta fundul scaunului, o a treia le asambla. Dar, ori lipsea una din cele două piese, ori, atunci când încercai să îmbini cele două bucăți, una din ele se rupea. După multe întâmpinări și demersuri, anchete, controale, rapoarte, se ajunsese la concluzia că procedeul de asamblare e defectuos. Dar trebuia să parcurgi un imens circuit administrativ înainte să poată fi acordată autorizația de modificare. “Absurditate pură”, spusese Mașa, precizând totodată că difuzarea acelei întâmplări de către radio făcea parte din lupta antibirocratică. Judeca regimul cu multă libertate, era critică, nuanțată. Dacă aproba politica externă, nu o făcea dintr-o supunere oarbă și André se simțea, din acest motiv, cu atât mai stânjenit. Dar el nu dorea să readucă vorba despre aceste lucruri, nu acum. Privi mulțimea din jur: fețele radiau de veselie, ca și cum oamenii luaseră parte de bună voie la acele defilări, la acele ceremonii, la toată acea sărbătoare. În același timp păreau foarte disciplinați, ascultau de niște ordine. Veselia și disciplina nu sunt contradictorii. Dar ar fi vrut să știe cum se împăcau ele. În mod diferit, fără îndoială, după vârstă și condiție. Dacă măcar ar fi înțeles ce spuneau ei!

– Ar trebui să ne dai niște lecții de limba rusă, îi zise el Mașei.

– A, nu! zise Nicole. Eu nu știu nici măcar alfabetul. Ce vrei să învăț într-o lună? Dar tu n-ai decât, dacă te distrează, adăugă ea.

– Te-ai plictisi în timpul ăsta.

– Ba nu, am să citesc.

– Ei bine, mâine la Moscova, ne apucăm de rusă, zise André. M-aș simți poate mai puțin pierdut.

– Chiar te simți pierdut?

– Complet.

Ăsta o să fie primul tău cuvânt când ajungi în rai – sau în iad: mă simt complet pierdut, zise Nicole zâmbindu-i cu duioșie.

Fragment din CRIZĂ LA MOSCOVA de SIMONE DE BEAUVOIR

  


Iubirea şi pasiunea nu apar pentru prima dată la pubertate, copilul mic fiind deja capabil să simtă, să dorească şi să solicite cu ardoare. Pe parcursul acestor experienţe de iubire timpurii, copilul va trece, de obicei, prin neplăcerile frustrărilor, dezamăgirilor, respingerilor şi sentimentelor de gelozie neajutorată. De asemenea, el va fi suportat minciuni şi pedepse şi ameninţări.

Unele urme ale acestor experienţe de iubire timpurii vor rămâne pentru totdeauna şi vor afecta relaţia ulterioară cu sexul opus. Deşi între aceste urme există infinite diferenţe de la caz la caz, din diversitatea de atitudini ale ambelor sexe rezultă un tipar uşor de recunoscut.

La bărbat descoperim frecvent următoarele rămăşiţe ale relaţiei sale timpurii cu mama.

Fragment din:

1) Mai întâi, este îndepărtarea de femeia ameninţătoare. De vreme ce creşterea copilului îi este încredinţată, de obicei, mamei, de mamă sunt legate nu numai prima experienţă a căldurii, grijii şi tandreţei, ci şi primele noastre interdicţii. Pare a fi foarte dificil să te eliberezi complet de aceste experienţe primare. Adesea avem impresia că în fiecare bărbat sălăşuiesc rămăşiţe ale lor; mai ales când vedem ce sentiment fericit de despovărare împărtăşesc bărbaţii când se află între ei, indiferent dacă este vorba de sport, cluburi, ştiinţă sau chiar de război. Par nişte elevi uşuraţi că au scăpat de supraveghere! Este normal ca această atitudine să se repete cât mai evident cu putinţă în relaţia lor cu soţiile care, mai mult decât alte femei, sunt menite să ia locul mamelor lor.

2) O a doua trăsătură care trădează existenţa unei relaţii de dependenţă maternă nerezolvate este ideea sfinţeniei femeii, care a atins cea mai înaltă expresie a sa în cultul Fecioarei. Este posibil ca ea să aibă câteva aspecte frumoase în viaţa de zi cu zi, dar reversul medaliei este destul de periculos. Aceasta, întrucât în cazurile extreme duce la convingerea că femeia serioasă, respectabilă, este asexuată şi dorinţele sexuale ce o au drept obiect ar umili-o. Această concepţie implică, în plus, că nu te poţi aştepta la o experienţă amoroasă completă cu o astfel de femeie, chiar dacă o iubeşti foarte mult şi trebuie să cauţi satisfacţie sexuală numai cu o femeie stricată, o prostituată. În cazurile tipice, înseamnă că bărbatul îşi poate iubi şi aprecia soţia dar nu o poate dori şi, prin urmare, va fi mai mult sau mai puţin inhibat faţă de ea.

3) În acest context, aş dori să menţionez o a treia trăsătură care mi se pare caracteristică atitudinii bărbatului faţă de femeie. Este vorba de groaza bărbatului că ar fi incapabil să satisfacă femeia. Este frica lui de cerinţele ei în general şi de cerinţele ei sexuale în particular. Este o frică înrădăcinată într-o oarecare măsură în condiţiile biologice, atâta timp cât bărbatul trebuie să-şi dovedească iar şi iar bărbăţia în faţa femeii, pe când femeia este capabilă să aibă act sexual, să conceapă şi să dea naştere chiar frigidă fiind. (…) Dacă ea nu este disponibilă numai pentru el, dacă pentru el nimic nu este de ajuns, dacă nu o satisface sexual, toate acestea sunt privite de soţul fundamental nesigur ca o gravă insultă adusă încrederii sale în sine ca bărbat. Această reacţie, la rândul său, îi va trezi instinctiv dorinţa de a-şi umili soţia subminându-i încrederea în sine.

Mâine, urmează și un post despre așteptările femeii 🙂

Despre masochismul feminin


Deşi scrise, practic, înaintea şi în afara discursului feminist, cercetările lui Karen Horney – bazate pe experienţa ei clinică de psihanalist – sunt interesante şi astăzi, cu atât mai mult cu cât adoptă adesea o poziţie rezervată sau critică în raport cu anumite teze, presupoziţii, preconcepţii vehiculate de psihanaliza freudiană.

Iată, de pildă, ce spune ea într-o comunicare despre „Problema masochismului feminin”, prezentată la întâlnirea semestrială a Asociaţiei Psihanalitice Americane în Washington, în 1933:

„Interesul faţă de problema masochismului feminin se extinde cu mult dincolo de sferele medicală şi psihologică întrucât, cel puţin pentru cei ce studiază cultura occidentală, problema atinge chiar rădăcinile evaluării femeii prin prisma definirii sale culturale. Se pare că în zonele noastre culturale fenomenele masochiste sunt mai frecvente în cazul femeilor decât în cel al bărbaţilor. S-au conturat două modalităţi de a aborda o explicaţie a acestei observaţii. Una reprezintă o încercare de a descoperi dacă tendinţele masochiste sunt inerente esenţei naturii feminine sau înrudite cu ea. Cealaltă este o evaluare a ponderii pe care o au condiţionările sociale în geneza oricăror caracteristici specific sexuale în distribuţia tendinţelor masochiste”.

Karen Horney e mai degrabă sceptică în privinţa primului tip de explicaţie – în răspăr cu unii psihanalişti ce continuă direct ipotezele lui Freud –, fiind înclinată, în schimb, să introducă în ecuaţie „condiţionările sociale” şi sugerând antropologilor să vină cu date în ce priveşte existenţa „masochismului feminin” în alte organizări sociale decât cele europene.

Astfel, înaintea lui Simone de Beauvoir – care publica, în 1949, Al doilea sex, o carte ce avea să facă istorie, considerată fiind o biblie a feminismului –, psihanalista Karen Horney vorbeşte despre „ideologii fixe” – falocentrice – referitoare la „natura femeii” şi despre influenţa extrem de mare a acestor ideologii, ca şi a mediului social asupra psihologiei şi conduitei sociale a femeii.

    

  Fragment din recenzia publicată de Adina Dinițoiu pe Bookaholic.ro.

  


Scriitorul și traducătorul Geo Vasile a publicat în luna mai o excelentă recenzie a unuia dintre manifestele feministelor anilor 70 – romanul Teama de zbor al Ericăi Jong. În întregime, textul său îl găsiți în revista Viața medicală. Mai jos, un fragment relevant:

Nu este uşor să te pronunţi despre romanul Teama de zbor, căci Erica Jong l-a scris cam prea devreme, în sensul că publicul american nu era pregătit să recepteze un discurs al unei… femei, atât de liber şi dezinhibat despre sex, de unde şi eticheta scandalos: o femeie de 31 de ani scrie ca şi cum pana i-ar fi aparţinut unui bărbat, tip Henry Miller.

În veacul XXI, putem spune că, în ciuda unor concesii făcute marketingului (libertinism osten­tativ, supralicitarea sexului, per­ver­siuni tip scatologie, coprofilie etc.), nu este vorba de un roman pornografic (a fost acuzat illo tempore şi de aşa ceva, cu tot succesul de public), ci de un tipic roman erotic hard: descărcare şi iniţiere pe fundal psihanalitic, fără pic de ipocrizie, ce-i drept, fără profunda frumuseţe poetică şi analitică a unui Mishima, să zicem.

Isadora este, aşa cum am mai spus, soţia unui psihanalist chinez, ţintuită de o teribilă teamă de a zbura. Îndemnată de soţ să se supună analizei timp îndelungat, se confruntă cu aventuri ce devin în acelaşi timp contact direct cu propriul inconştient şi cu realitatea externă.

Limbajul şi întâmplările povestite cuceresc cititorul prin alerteţe, autoironie, prin iscusinţă disociativă şi altitudinea aluziilor culturale, încât uităm de aspectele „tehnice“ de progres personal al Isadorei. Teama de zbor a fost manifestul feministelor anilor şaptezeci, dar pentru vremurile noastre poate fi o cheie de lectură a relaţiilor interpersonale şi totodată o radiografie a acelor vremuri, ce şi-a păstrat prospeţimea şi temeritatea novatoare.

  


”Am atât de multe de spus despre cartea Ericăi Jong, abia tradusă de Editura Trei, încât mă grăbesc să înşirui câteva idei, de teamă să nu le pierd sau risipesc în scurtul răgaz destinat acestui articol” – așa începe consistenta cronică a romanului Teama de zbor, semnată de Stelian Țurlea în suplimentul cultural Ziarul de Duminică. Redau mai jos câteva fragmente.

  

   

   

Cine este Erica Jong? O scriitoare americană care a devenit celebră în 1973, după publicarea acestui roman (prima ei carte!), care a creat senzaţie pentru modul deschis, dezinhibat al abordării relaţiilor sexuale ale femeilor. Cartea a fost tradusă în vreo 27 de limbi şi tipărită în peste 20 de milioane de exemplare. A apărut, într-adevăr, într-o epocă de exacerbare a feminismului (unul dintre capitole sfârşeşte cu transcrierea unui imens afiş văzut pe un drum din Franţa – Femmes! Liberons nous!, Femei, să ne eliberăm!), dar succesul i s-a datorat doar în parte acestui feminism.

Eroina se descrie pe ea însăşi mai bine decât ar face-o oricine altcineva:

„Sunt din New York, sunt evreică, provin dintr-o familie foarte nevrotică şi înstărită din clasa de mijloc, căsătorită pentru a doua oară cu un psihiatru, nu am copii, am douăzeci şi nouă de ani, tocmai am publicat o carte cu aşa-zise poeme erotice, lucru care a făcut ca nişte bărbaţi ciudaţi să mă sune în toiul nopţii cu propuneri, şi a stârnit o mare vâlvă în ceea ce mă priveşte – turnee cu citire de poeme în colegii, interviuri, scrisori de la nebuni, şi astfel am luat-o razna. Am început să-mi citesc propriile poeme şi să încerc să devin una cu imaginea prezentată de ele. Am început să cred că sunt un personaj de ficţiune inventat de mine.”

Trei decenii mai târziu Erica Jong însăşi îşi descria astfel personajul:

„Isadora vrea dragoste, însă cum poate recunoaşte dragostea atunci când nebunia sexului o orbeşte? E frenetic de ambiţioasă, cu toate astea fanteziile ei romantice îi stau mereu în cale. Vrea să scape de părinţii ei, să se regăsească – şi cu toate astea e condusă de forţe de familie pe care nu le poate înţelege pe deplin. Vrea să se elibereze de constrângeri, însă continuă să se lase prinsă de noi versiuni ale acestora. În cea mai mare parte e tiranizată de propriile-i nevroze. Vrea totul dintr-odată. Nu are linişte. Vrea cu disperare să fie scriitoare, însă nu poate să stea liniştită.”

Prin urmare, eroina e o scriitoare care vorbeşte despre experienţele proprii – într-adevăr cum făcea Henry Miller. Ca să vorbească despre ea însăşi, Isadora Wing trebuie să coboare adânc în ea însăşi şi să urce iaraşi la lumină; să admită căutările permanente: „I-am spus întreaga mea poveste de căutare a bărbatului imposibil şi cum mă pomeneam întotdeauna înapoi de unde pornisem: în interiorul minţii mele. Le-am întruchipat pe surorile mele pentru el, pe maică-mea, pe taică-meu, pe bunicii mei, pe soţul meu.” Şi încă:

„Necazul cu mine era că voiam întotdeauna să excelez în toate. Cea mai bună amantă. Cea mai mare înfometată de dragoste. Cea mai mare suferindă. Cea mai mare victimă, cea mai mare nesăbuită. Dacă mă băgam tot timpul în belele, era din cauza nenorocitei de vine că doream întotodeauna să fiu cea mai bună. A trebuit să am cel mai nebun soţ dintâi, cel mai enigmatic soţ de-al doilea, cea mai îndrăzneaţă primă carte, cea mai nesăbuită panică post-publicare. Nu pot face nimic pe jumătate.”

Extraordinară această oscilaţie a unei femei între a fi cineva şi a fi o femeie obişnuită. (…)

Erica Jong este conştientă şi de capcane. Feminismul pe care l-a propovăduit şi ea a coincis la un anume moment cu libertinajul şi renunţarea la moravurile stabilite. Era vremea în care înfloreau mişcările flower-power şi hippy, în paralel cu prima explozie a consumului de droguri tari. Bune şi rele, ca întotdeauna. „De ce eşti feminist? – am întrebat de curând un tip pe care îl cunosc şi care e un foarte înfocat susţinător al mişcării. Pentru că în zilele noastre e cea mai bună cale de a ţi-o trage, a zis el. Chauser ar fi fost la el acasă aici.” De fapt, chiar aşa erau vremurile în urmă cu treizeci, patruzeci de ani. Cam peste tot în lume.

De ce trebuie să citească această carte orice femeie? Pentru că se va regăsi în ea în întregime – trăiri, impulsiuni, vise. Pentru că e sinceră în toate – bune şi rele. Pentru că nu e, în ciuda epocii în care a fost scrisă, o carte chiar feministă, ci mai degrabă a împăcării dintre sexe. Pentru că, în sfârşit, induce optimism – iar într-o epocă cum e a noastră (dar n-au fost toate epocile la fel?) e foarte important.

Despre cum s-a vindecat eroina de teama de zbor care dă titlul cărţii, vă las să descoperiţi singuri.

  


Revista ”Cultura” publică o cronică a unui roman ”scris cu o vervă uluitoare”, o ”mărturie la prima mână despre sfârșitul anilor ‘60 de pe continentul nord-american”. E vorba despre TEAMA DE ZBOR a Ericăi Jong, o carte feministă, dar și o ”inedită Kama Sutra fizică și spirituală”, apreciază Rodica Grigore în cronica din ”Cultura”:

     

      

Isadora Zelda White Stollerman Wing se teme de călătoriile cu avionul. Și totuși, călătorește ori de câte ori are ocazia, mai cu seamă dacă e vorba să-și promoveze, prin lecturi publice, volumul de poezie pe care l-a publicat, încercând să se afirme în lumea literară americană – și, chiar mai mult decât atât, să devină (…) o voce influentă în peisajul liric al continentului nord-american. Fapt care se dovedește extrem de dificil, mai cu seamă pentru că acest peisaj liric este dominat de bărbați. A se citi, firește, de poeți. Dar, în orice caz, nu de poete…

În plus, Isadora Zelda White Stollerman Wing traiește – sau, cel putin, ea așa crede – momentul de cotitură al vieții sale: se apropie vertiginos de treizeci de ani, a avut parte de un mariaj nefericit, care a aruncat-o în ghearele deznădejdii (și ale unei depresii care s-a dovedit extrem de greu de tratat – sau poate că doar medicii pe care i-a găsit ea au fost, în ciuda faimei lor, extrem de puțin pregătiți pentru a trata depresia unei asemenea paciente!…) urmat de un al doilea (actualul soț fiind tocmai psihiatru!) care, în ciuda standardului de viață pe care i-l oferă, nu o face fericită.

Ce-ar putea urma?

  • Publicarea unui alt volum de versuri – poate chiar mai erotice decât cele din primul?
  • Sau încercarea de a gasi un tratament psihiatric adecvat pentru astfel de probleme?
  • Sau o călătorie menită a însenina gândurile și a schimba peisajul de fiecare zi?

 

Cum prima variantă e repede abandonată, urmarea va fi o combinație inedită a celorlalte două. Astfel începe romanul „Teama de zbor“ („Fear of Flying“), publicat de Erica Jong în 1973, în Statele Unite ale Americii. Pus la zid fără milă, odată cu autoarea lui, de către unii cititori – și critici – pentru  limbajul extrem de libertin, asemenea scenelor descrise, ca și pentru încercarea de a aborda chiar și subiecte considerate, până atunci, tabu (sexualitatea feminină, fanteziile erotice ale unei extrem de dezinhibate protagoniste), romanul acesta a fost, pe de altă parte, transformat rapid într-un adevărat obiect de cult de militanții (militantele…) pentru drepturile femeilor, nu puține voci considerând „Teama de zbor“ drept un veritabil manifest al celei de-a doua epoci de glorie a feminismului. ()

Citește continuarea cronicii în revista Cultura.

Un roman feminist pe placul lui Henry Miller


Romanul Ericăi Jong, Teama de zbor, este povestea Isadorei Wing, una dintre eroinele literare cele mai amuzante şi mai înduioşătoare care au existat vreodată.

   

O visătoare incurabilă, autoare a unei cărţi de poeme presupus erotice, Isadora suferă de o totală fobie faţă de zborul cu avionul. Ceea ce nu o împiedică să călătorească totuşi foarte mult peste Ocean.
 

  

În timpul unui voiaj la Viena pentru a participa la un congres de psihanaliză împreună cu soţul ei psihiatru, Isadora cunoaşte un psihanalist adept al mișcării anti-psihiatrice, lipsit de inhibiţii, şi care pare întruchiparea celor mai fierbinţi fantezii ale sale.

Acesta o ademeneşte într-o călătorie erotică iniţiatică prin Europa, prilej pentru Isadora de a-şi reevalua viaţa în moduri dureroase şi amuzante totodată. Drumul pe care îl parcurge se dovedeşte a fi, în acelaşi timp, unul înapoi în trecut, dar şi o redefinire a prezentului.

     

    

Savuroasă datorită poveştilor sale libertine, cartea este, de fapt, povestea acestei femei foarte sensibile, care se apropie de 30 de ani şi încearcă să înţeleagă cine este şi care este sensul vieţii ei. Romanul încearcă să răspundă unor conflicte care traversează psihologia feminină şi care se referă la sensul feminităţii şi al iubirii în contexul unei căutări şi revendicări a libertăţii de sine.

  

«E un fapt rar în ziua de astăzi să dai peste o carte scrisă de o femeie care să fie atât de înviorătoare, atât de veselă şi de tristă în acelaşi timp, şi atât de plină de înţelepciune în ceea ce priveşte eterna problemă a relaţiilor dintre bărbaţi şi femei.» – Henry Miller

   

%d blogeri au apreciat asta: