Tag Archive: fantome



…Nu pot să trec cu vederea un alt aspect foarte important, şi anume comunicarea virtuală.

Facebook, tablete, iPad-uri – şi orice alt dispozitiv care devine un avatar al vorbirii noastre. Ce s-a schimbat radical este faptul că relaţiile noastre se petrec în permanenţă live, „se întîmplă“ tot timpul, nu mai există absenţă. Sîntem permanent conectaţi. Ne face lucrul acesta să comunicăm mai bine? Este acest lucru dăunător? Mai degrabă ne-am putea întreba de ce am vrea să fim permanent în legătură cu celălalt, să ştim tot timpul ce face, cum este, unde este.

Lumea virtualaSerge Tisseron, psihanalist şi psihiatru francez, autor al cărţii Virtuel, mon amour (Albin Michel, 2008), tradusă şi la noi cu titlul Lumea virtuală: avaturi şi fantome (Editura Trei, 2013), atrage atenţia asupra unei confuzii între spaţiul virtual şi cel imaginar. Virtualul este ca un spaţiu de trecere între imaginar (lumea noastră interioară) şi realitate. Aceste două uşi trebuie mereu păstrate deschise. Altfel, există riscul de a ne izola, de ne rupe de realitate.

Părinţii sînt îngrijoraţi pentru timpul petrecut de copii în mediul virtual, şi adesea încearcă să le interzică accesul, fără a se întreba însă ce caută ei acolo. O fetiţă îmi povestea că în ultimul timp stă foarte mult pe Facebook pentru că acolo este în derulare un conflict cu o altă fetiţă şi că el nu poate fi abandonat, ea trebuie să îl ducă pînă la capăt, nu poate renunţa pur şi simplu. Alţi copii confundă ceea ce este personal cu ceea ce poate deveni public şi pun la dispoziţia tuturor informaţii personale. Virtualul poate fi o dovadă foarte clară că există o confuzie între ceea ce înseamnă interior şi exterior, că limitele sînt foarte fragile şi că ceea ce este intim poate deveni cu uşurinţă public. Părinţii pot folosi aceste informaţii pentru a construi împreună cu copiii aceste limite şi un înveliş care să îi protejeze din punct de vedere psihic.

Nu putem comunica astăzi cu cuvintele de ieri. Este nevoie să redescoperim cuvinte noi, să recunoaştem ceea ce simţim, să ne regăsim împreună cu celălalt acolo unde ne-am pierdut tocmai prin prea multe cuvinte goale.

 

Fragment din articolul psihologului Cristina Călărășanu

Cum comunici cu copilul tău apărut în Dilema veche

  

Reclame

Femeia se ghemui mai aproape de Karl. Acesta stătea lipit de perete, cu izmenele lungi şi bluza pe el. Peste câteva ore trebuia să se trezească şi să‑i ia locul lui Julian la far. 

Pazincul faruluiEmelie puse încet o mână pe piciorul lui. Îl mângâie de‑a lungul pulpei cu degete tremurânde. Nu ea ar fi trebuit să ia iniţiativa, dar ceva nu era în regulă. De ce n‑o atingea? De fapt, abia dacă‑i arunca două cuvinte. Mormăia doar un „sărumâna pentru masă“ înainte de‑a se ridica. În rest, parcă se uita prin ea. Ca şi cum ar fi fost făcută din sticlă şi trecea neobservată.

Oricum, Karl nu prea stătea mult prin casă. Când era treaz, zăbovea mai mult în far sau deretica pe lângă casă sau barcă. Ori pleca în larg. Ea stătea singură cuc acasă şi‑şi termina repede treburile casnice. Apoi îi rămâneau ore lungi de umplut şi începuse să creadă că avea să înnebunească în curând. Dacă ar fi făcut un copil, ar mai fi avut un suflet lângă ea şi pe cineva căruia să i se dedice. Atunci n‑ar fi interesat‑o deloc că soţul ei muncea de dimineaţa până seara târziu, sau că nu vorbea cu ea. De‑ar fi avut unul mic, cu care să‑şi ocupe timpul.

Fragment din:

Dar, după perioada petrecută la fermă, ştia că trebu­iau să se întâmple anumite lucruri ca o femeie şi un bărbat să aibă un copil. Lucruri care nu se întâmplaseră încă. De asta îşi strecurase mâna între picioarele lui Karl şi‑i mângâia pulpele. Cu inima zvâcnindu‑i în piept de nervozitate şi de excitare, îşi lăsă mâna să alunece, lent, spre prohabul lui.

Karl tresări şi se ridică în şezut.

— Ce‑ţi veni?

Ochii lui scăpărau negri, cum nu‑i mai văzuse niciodată, şi Emelie îşi retrase repede mâna.

— Am crezut că… mă gândeam doar…

Nu‑i veneau cuvintele. Cum să‑i explice ceva atât de evident? Ceva ce ar fi trebuit să‑i fie clar şi lui: era ciudat că după trei luni de căsnicie nu se apropiase niciodată de ea. Simţi cum în ochi îi năvălesc lacrimi.

— Mai bine dorm în far. Că văd c‑aici n‑are pace omu‘.

Karl se strecură pe lângă ea, îşi puse hainele şi coborî furtunos scările.

Emelie se simţea de parcă ar fi fost pălmuită. Chiar dacă o ignorase până atunci, măcar nu‑i vorbise pe tonul ăsta. Dur, rece şi dispreţuitor. De parcă ar fi fost o târâtoare care apăruse de undeva de sub o piatră, aşa o privise.

Cu lacrimile prelingându‑i‑se pe obraji, Emelie se apropie de fereastră şi privi afară. Pe insulă bătea un vânt puternic şi Karl fu nevoit să dea pieptul cu el ca să ajungă la far. Des­chise uşa cu un gest smucit şi intră. Apoi îl văzu prin geamul turnului, unde lumina farului îl preschimbă într‑o umbră.

Se întinse din nou pe pat şi plânse. Casa scârţâia şi tros­nea. Emelie avea impresia c‑o să se ridice şi‑o să plutească deasupra insulelor, afară, în pustiul cenuşiu. Dar nu i se părea înfricoşător. Mai bine să‑şi ia zborul, nu conta unde, decât să stea aici.

Cineva o mângâie pe obraz, exact în locul unde cuvintele lui Karl o izbiseră ca o palmă. Emelie tresări. Nu era nimeni acolo. Trase pătura până în bărbie şi se holbă spre colţurile întunecate ale camerei. Păreau goale. Se întinse din nou. Sigur îşi închipuise. La fel ca toate zgomotele alea ciudate pe care le auzise de când venise pe insulă. Şi uşile dulapurilor care se deschideau, deşi era sigură că le închisese, sau zaharniţa, care în mod inexplicabil, se mutase de pe masa de bucătărie pe blatul de lucru. Toate astea musai că erau închipuiri. Probabil că imaginaţia ei şi pustietatea de pe insulă îi jucau feste.


Lumea virtuala„Lumea virtuală: avataruri şi fantome” este semnat Serge Tisseron și a apărut în colecția ”Psihologia pentru toți”.

Mediile de socializare, avatarurile din jocurile video şi comunicarea instantanee prin chat şi prin telefonul mobil ne-au bulversat obişnuinţele şi felul în care ne adresăm unul altuia. Luând toate acestea în considerare, psihanalistul francez Serge Tisseron arată în ce fel adolescenţii de azi redefinesc dorinţa, relaţia cu celălalt şi percepţia realităţii.

Noile tehnologii sunt locul în care căutăm un remediu contra stresului, depresiei, frustrărilor, traumelor şi singurătăţii, riscând să ne pierdem busola în oceanul virtual. În faţa acestui miraj al ecranelor şi al internetului, psihoterapeutul francez ne readuce cu picioarele pe pământ, îndemnând la revalorizarea corpului şi la redescoperirea poftei pentru jocurile de rol. Inventează chiar şi o sintagmă „societatea negării”, pentru că intrând în acest joc virtual nu facem decât să negăm realitatea. (S.S.E.)

Semnal publicat în Jurnalul Național

 


— E al naibii de liniște pe‑aici, rupse Garðar tăcerea lăsată de plecarea bărcii. Nu cred că am mai fost într‑un loc așa de izolat.

Se aplecă și o pupă pe Katrín pe obrazul ei sărat.

— Dar am companie bună, asta‑i clar.

Katrín îi zâmbi și‑l întrebă dacă uitase de martira lor, Líf. Se întoarse cu spatele la mare, nevrând să vadă cum barca dispare cu totul, și privi în susul plajei, către țărm. Líf era în picioare și le făcea frenetic din mână. Ka­trín ridică brațul să‑i răspundă, însă îl lăsă să‑i cadă când văzu că, în spatele prietenei lor înveșmântate în alb, ceva se mișca cu repeziciune. Era o umbră neagră ca smoala, mult mai neagră decât împrejurimile întunecate. Dispăru imediat, iar Katrín nu reuși să‑și dea seama ce fusese, însă aducea cu o persoană, cu o persoană scundă. Îl înhăță pe Garðar de braț.

  

  Vino la Gaudemus pentru a o întâlni pe romanciera islandeză!

slideuri5 

  

— Ce‑a fost aia?

— Care? zise Garðar și se uită încotro arăta ea. A, te referi la Líf?

— Nu. Am văzut ceva mișcându‑se în spatele ei.

— Serios? făcu Garðar, aruncându‑i o privire nedume­rită. Nu‑i nimic acolo. Doar o femeie în costum de ski, cu rău de mare. Ori poate‑o fi fost câinele?

Katrín încercă să pară calmă. Era foarte posibil ca ochii să‑i fi jucat feste. Însă nu pe Putti îl văzuse, era sigură. Câinele se afla în fața lui Líf și adulmeca. Poate că vântul suflase peste ceva şi‑l adusese acolo. Dar asta nu explica iuțeala cu care trecuse și dispăruse, deși era posibil să fi fost doar o pală de vânt puternic. Lăsă brațul lui Garðar și încercă să respire calm până ce străbătu pontonul. Nu spuse nimic nici după ce ajunseră la Líf. Vegetația uscată foșnea și pârâia în spatele lor, de parcă ar fi pășit cineva peste ea. Nici Garðar, și nici Líf nu păreau să bage de seamă ceva, însă Katrín nu izbuti să‑şi alunge gândul că nu erau singuri acolo, în Hesteyri.

Fragment din romanul Îmi amintesc de tine de Yrsa Sigurdardottir 

 


Lumea virtualaÎn Lumea virtuală: avatare și alte fantomeSerge Tisseron decriptează relația noastră cu noile tehnologii: rețelele sociale, blogurile și site-urile matrimoniale.

Deși nouă nu ne este familiar numele său, bibliografia și contribuțiile pe care le-a adus în domeniul psihologiei (în special cele pe tema rușinii, a secretelor sau felului în care TIC ne influențează și schimbă viața) sunt atât de ample, fascinante și utile încât ar merita să le fie consacrat nu doar un articol, ci un întreg volum. Serge Tisseron este un scriitor care a manifestat dintotdeauna un interes special față de tot felul de subculturi, precum benzile desenate, arta grafitti sau serialele de televiziune.

(….)

Deși beneficiile lumilor virtuale sunt atât de multe încât ne-ar lua o zi întreagă să le enumerăm, orice pas înainte poate însemna trei înapoi pe un alt palier. Pe lângă faptul că spiritul poate fi maltratat de mirajul ecranelor, pe nesimțite ne vom trezi că virtualul duce la o singurătate controlată, ne perturbă relațiile sociale (în special cele familiale) și ne influențează percepția asupra noțiunii de identitate (raportarea la sine și la alții), prezență, imaginar, realitate, de spațiu și timp.

(…)

Un alt fenomen interesant care se poate observa ca o consecință a apariției Internetului și a accesului aproape nelimitat la informații este raportul de egalitate sau chiar inversat în ceea ce privește transmiterea de cunoștințe între generații, oferind copiilor șansa de a fi în postura celor care îi învață ceva pe părinți.

Noțiunea de intimitate evoluează și ea, apărând o cerere enormă pentru opusul intimității și anume dorința de extimitate, dreptul individului de a dezvălui părți intime ale vieții sale. Nu trebuie confundată dorința de extimitate cu exhibiționismul, pentru că în timp ce acesta din urmă se axează pe scopul de a fascina, seduce prin expunerea intimității, extimitatea are mai degeabă legătură cu dezvăluirea unor părți atât pozitive cât și negative, singura motivație fiind aceea de a obține acceptarea și validarea anturajului.

Fragmente din recenzia Elenei Potocean publicată pe Bookblog.ro.

  


Atunci când Elspeth Noblin moare de cancer, le lasă moştenire nepoatelor sale gemene, Julia şi Valentina, apartamentul din Londra. Cele două tinere americane, în vârstă de 20 de ani, nu şi-au întâlnit niciodată mătuşa englezoaică, ştiu doar că mama lor, Edie, a avut o soră geamănă. Fetele se mută în apartamentul lui Elspeth, care se învecinează cu cimitirul Highgate din Londra şi ajung să-i cunoască pe ceilalți locatari ai imobilului: Martin, un tip sclipitor, pasionat de cuvinte încrucişate, care suferă de sindromul obsesiv-compulsiv, Marijke, soția acestuia şi Robert, fostul iubit al lui Elspeth, un bun cunoscător al cimitirului. Julia şi Valentina descoperă cât de viu este Highgate… inclusiv mătuşa lor, care se pare că nu şi-a părăsit vechiul apartament nici după moarte.

***

Fragment din Simetria ei înfricoșătoare citit în intervalul 0’15”-1’12”

Marijke se gândi la toate cortegiile funerare care trecuseră prin porţile de la Highgate. Caleştile negre din perioada victoriană, trase de cai împodobiţi cu pene de struţ, cu bocitoare profesioniste şi muţi inexpresivi, lăsaseră locul acestei adunături pestriţe de automobile, umbrele şi prieteni rezervaţi. Marijke văzu dintr‑o dată cimitirul ca pe un teatru de demult: se juca aceeaşi piesă, doar costumele şi coafurile se modernizaseră.

Robert puse mâna pe umărul lui Martin, iar acesta deschise ochii cu expresia unui om trezit brusc din somn. Traversară curtea şi trecură prin deschiderea din centrul Aleii Coloanelor, urcând apoi pe treptele acoperite de muşchi în cimitir. Marijke venea în urma lor, urmată de restul participanţilor. Aleile erau alunecoase, abrupte şi colţuroase. Toţi erau atenţi pe unde calcă. Nimeni nu scotea niciun cuvânt.

    

   

Fragment din Simetria ei înfricoșătoare citit în intervalul 3’55”-5’00”

Elspeth a murit în timp ce Robert aştepta în faţa unui automat de ceai privind cum lichidul curgea în păhărelul de plastic. Mai târziu îşi va aminti cum păşea de‑a lungul coridorului de spital, ţinând în mână ceaşca de ceai cu gust înfiorător, singur sub lămpile fluorescente, străbătând din nou drumul care ducea în încăperea unde Elspeth zăcea înconjurată de aparate. Îşi întorsese capul către uşă şi avea ochii deschişi. La început, lui Robert i s‑a părut că e conştientă.

În clipele de dinaintea morţii, Elspeth şi‑a amintit o zi din primăvara trecută, când ea şi Robert se plimbaseră pe o potecă noroioasă pe malul Tamisei, în Kew Gardens. Mirosea a frunze putrede; plouase. Robert a spus: „Ar fi trebuit să avem copii”, iar Elspeth i‑a răspuns: „Nu fi caraghios, iubitule”. A spus‑o cu glas tare, în salonul de spital, dar Robert nu era acolo să audă.

  

După bestsellerul ”Soţia călătorului în timp”, Audrey Niffenegger revine cu un roman captivant despre dragoste, identitate, secrete şi despre relaţia dintre două surori

  

  


Mixul de istorie cu fantome şi intrigă poliţistă este specialitatea islandezei Yrsa Sigurdardottir. Spirite de copii, care-şi bîntuie părinţii, demoni care fură suflete, ritualuri străvechi, legende locale neliniştitoare şi episoade paranormale. Detectiva din romanele ei, avocata Thora, trebuie să dezlege mistere care nu par din lumea aceasta. Şi de fiecare dată aştepţi cu sufletul la gură să afli dacă raţiunea va triumfa asupra întunericului şi a spaimei paralizante, scrie Maria Andrieș în Gazeta Sporturilor, în prezentarea celei de-a patra apariții din noua SERIE NEAGRĂ publicată de Editura Trei & GSP.

În „Zile întunecate”, romanul care va apărea împreună cu Gazeta, miercuri, 19 octombrie, eroina Yrsei pleacă la capătul pămîntului, în Groenlanda. Tocmai se pregătea de o vacanţă în Caraibe, dar banca la care lucrează prietenul ei, Matthew, susţine o companie minieră care încearcă să investească în îndepărtata insulă. Iar compania are probleme: trei angajaţi au dispărut fără urmă.

La cartierul general al companiei, unde se ajunge doar cu barca sau elicopterul, Thora dă peste o stare de totală dezolare şi izolare: legăturile cu lumea sînt rupte, fără internet, fără telefon, cu zahăr turnat pe ascuns în carburatoarele jeep-urilor, cu antena de satelit distrusă de săteni. Apa şi alimentele sînt suspecte de a fi contaminate. Circulă zvonuri tot mai intense despre o posibilă epidemie. Pentru ca haosul să fie total, sătenii opun rezistenţă la anchetă, refuză să mai coboare în mină şi vin cu propriile lor explicaţii. Cei trei, spun ei, au murit pentru că locul e blestemat de inuiţi. Şi un spirit malefic, Tupilak, stă la pîndă în adîncurile minei. Se pare că tot el a dus la dispariţia unei mici comunităţi daneze, în 1918.

   

Citește mai departe prezentarea cărții în ediția online a Gazetei Sporturilor.

  

Camera întunecată de pe insula Eel


Camera întunecată, romanul lui Johan Theorin, caută să îmbine drama de familie cu ancheta poliţistă, atmosfera horror şi chiar poveştile cu fantome, toate îngropate sub un strat gros şi rece de zăpadă, amestecat de un viscol aşa cum afli doar în regiunile din nordul Europei.

  

  

Romanul lui Theorin are, aşa cum era de aşteptat, o arhitectură destul de complexă: multe fire narative şi multe biografii alternează fragmentar, dozând piramidal suspansul. Pe de o parte avem povestea lui Joakim, profesorul care se mută, împreună cu familia într-un conac vechi de pe insula Eel, în apropiere de Stockholm. La nici un an de la pierderea surorii sale Ethel, Joakim îşi pierde şi soţia care se îneacă în condiţii bizare în apropiere de farurile insulei. Luând decizia să rămână, împreună cu copiii săi în casa a cărei renovare vrea să o încheie, Joakim devine tot mai convins, prin dezgroparea trecutului insulei dar şi al propriei familii, că e aproape de dezlegarea unui mister din care supranaturalul nu poate fi exclus cu uşurinţă.

În acelaşi timp, pe insula din apropiere de Stockholm au loc numeroase spargeri de locuinţe investigate de detectivul Tilda Davidsson, al cărei trecut este la rândul său legat de istoria insulei Eel. Capitolele care detaliază ancheta Tildei sunt alternate de capitolele care relatează eforturile lui Joakim de a descoperi ce s-a întâmplat cu soţia lui dar şi cu capitole care explorează infracţiunile hoţilor şi capitole care prezintă, fie sub forma unor povestiri scurte tragice (din secolul XIX şi până în secolul XX), fie prin mărturisirile rudelor lui Joakim şi Tilda o cronică a întâmplărilor sinistre care au avut loc pe insulă de-a lungul timpului.

Toate aceste elemente, personaje şi fire epice se vor lega şi se vor dezlega în preajma unei furtuni de zăpadă din apropierea Crăciunului, atunci când naturalul şi supranaturalul se vor fi împletit convingător la capătul unui efort de construcţie narativă care reuşeşte cu brio să îţi demonstreze, aşa cum o fac romanele poliţiste ale suedezilor, că aparenţele sunt la fel de înşelătoare ca gheaţa neagră care acoperă apele mărilor în lungile şi teribilele ierni din ţările nordice.

   

Citește întreaga cronică pe blog.libris.ro.

  


Bineînţeles, copiilor le plăcu foarte mult de Rasputin. Gabriel îl mângâie şi Livia îi dădu o farfurie cu lapte. Nu vroiau să se despartă de motan niciun minut, dar în seara de după vizita Mirjei Rambe, familia a fost invitată, fără pisoi, să îi viziteze pe vecinii de la ferma din sud. Copiii mai mari nu erau acasă, dar Andreas, cel de şapte ani, li se alătură la cină, după care el şi copiii Westin se duseră în bucătărie după nişte îngheţată.

    

   Joakim rămase în sufragerie, bând cafea cu Roger şi Maria Carlsson. Subiectul conversaţiei era destul de inevitabil: îngrijirea şi renovarea caselor de lângă mare, care erau expuse tuturor tipurilor de vreme. Dar Joakim mai avea o întrebare, pe care în cele din urmă o puse:

― Mă întrebam dacă aţi auzit vreo poveste despre casa noastră? Despre Eel Point?

― Poveşti? spuse Roger Carlsson.

― Da, poveşti cu fantome şi altele, spuse Joakim. Katrine spunea că vorbise cu voi vara trecută despre… despre faptul că ar fi bântuită.

Era prima oară când pomenea numele ei în seara aceea — avea grijă să nu vorbească prea mult despre răposata lui soţie. Nu vroia să pară obsedat, la urma urmei. Nu era obsedat.

― Mie nu mi‑a spus nimic de fantome, spuse Roger.

― Mie mi‑a spus despre asta când a venit la cafea, spuse Maria. Se întreba doar dacă Eel Point are o reputaţie proastă.

     

   Maria privi spre soţul ei.

― Vreau să spun, când noi eram mici, adulţii obişnuiau să vorbească despre o cameră secretă de la Eel Point care era bântuită… îţi aminteşti, Roger?

Soţul ei scutură doar din cap — în mod evident, fantomele nu îl interesau prea mult — dar Joakim se aplecă în faţă.

― Unde era camera asta? Ştiţi?

― Habar n‑am, spuse Roger, sorbind din cafea.

― Nu, nici eu nu ştiu, spuse Maria. Dar bunicul meu spunea uneori ceva despre faptul că fantomele bântuiau camera asta de fiecare Crăciun. Morţii reveneau la conac şi se strângeau într‑o cameră anume. Apoi luau…

― Ăstea sunt nişte absurdităţi ridicole, spuse Roger, luând cafetiera şi oferindu‑i lui Joakim. Mai vrei cafea?

  

Fragment din romanul Camera întunecată

de Johan Theorin – ”ultima senzație în Suedia” (The Times)

  

%d blogeri au apreciat asta: