Tag Archive: fantasmă



Duminică 23 noiembrie 2014, de la orele 12.00, vă invităm să o întâlniţi pe autoarea franceză Gwenaëlle Aubry (Premiul Femina 2009) la standul Grupului Editorial Trei de la târgul de carte Gaudeamus.

  

gwenaelle-aubry

  

Prozatoare și apreciată cercetătoare în filosofie (a tradus din Plotin, de pildă), Gwenaëlle Aubry îşi va lansa romanul Nimeni. Alături de Gwenaëlle Aubry se vor afla: Svetlana Cârstean (scriitor) şi Magdalena Mărculescu (director editorial Grupul Editorial Trei).

  • Scriitoarea și criticul Simona Sora, despre felul în care romanciera franceză dă glas părintelui ei rătăcit în nevroză:

„Dacă tata ar fi trăit, spune Virginia Woolf în Jurnal, n-aş fi scris nici un cuvânt. Pentru că tata n-a reuşit să trăiască niciodată cu adevărat, pare să spună Gwenaëlle Aubry în Nimeni, a trebuit să încep să scriu. Romanul familial şi, mai ales, figura Tatălui retează sau, dimpotrivă, autorizează fantasma scriitoricească. A deveni scriitoare înseamnă pentru Gwenaëlle Aubry a da o voce unui părinte pierdut în propria-i nevroză, înseamnă a dialoga cu eurile lui multiple, înseamnă a-l autoriza să existe măcar după moartea sa fizică. Iar acest dialog – care ne implică şi pe noi, fie că citim, fie că scriem – s-ar putea numi Nimeni aşa cum foarte bine s-ar putea numi Noi, toţi.”

  •  Nimeni-micaDar cum de tatăl, apreciat profesor de Drept, devine un NIMENI? Răspunde scriitoarea Gabriela Adameșteanu:

„Un apreciat profesor de Drept lasă moştenire un manuscris în care, povestindu-şi boala (un sindrom maniaco-depresiv), şi-a căutat identitatea pierdută. Boala l-a transformat într-un nimeni, dar comentariul profund, nuanţat, al fiicei, îl recompune din măştile ordonate alfabetic. Două voci, două vieţi decalate, efortul de a ascunde suferinţa, de a atinge sau de a păstra normalitatea. O carte tulburătoare, pasionantă, impecabil scrisă, despre legături indestructibile de familie, despre graniţa incertă dintre literatură şi proiecţiile psihice.”

  • Despre autoare:

Gwenaëlle Aubry (n. 1971) este scriitoare, traducătoare a lui Plotin, doctor în filosofie, cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique. Personne (Nimeni) a apărut în 2009 şi a fost recompensat cu Premiul Femina. Personne (Nimeni) a fost tradus în zece limbi, iar ediţia din Statele Unite a beneficiat de prefaţa lui Rick Moody, autorul bine-cunoscutului roman The Ice Storm, cel care spunea despre Nimeni că este „o bijuterie literară” și că ”se remarcă în literatura contemporană europeană prin strania claritate.”

 

Când îți pui mintea cu nebunii


S-a întâmplat într-una din şedinţele de terapie cu Kirk, când eram în culmea disperării pentru că nu îl puteam să îl ajut, când am decis brusc că a mai rămas doar o singură metodă neexplorată pentru rezolvarea acestui caz. Într-un subit moment de inspiraţie, am realizat că, pentru a-l separa pe Kirk de nebunia lui, trebuia ca eu să intru în fantasma lui şi, din această poziţie, să îl dezleg de psihoza de care suferea. (…)

Ideea de a participa la psihoza unui pacient nu era ceva nou. Terapeuţii o fac de mult timp, iar practicieni străluciţi ca John Rosen, Milton Wexler şi alţii au formulat principiile acestei tehnici şi i-au descris modul de operare. Fascinantele lor relatări despre această metodă apăruseră deja în literatura de specialitate atunci când m-am hotărât să îl tratez pe Kirk şi le citisem lucrările cu mult interes. Dar eu nu folosisem această metodă niciodată şi nici nu studiasem cum funcţionează, aşa cum aveam să fac mai târziu. Aşa că, echipat numai cu câteva declaraţii generale care să mă pregătească pentru această întreprindere şi numai vag conştient de pericolele ei, dar mânat de necesitate, am făcut primii paşi către o implicare personală în ciudata, dar magnifica fantasmă care, până atunci, îi aparţinuse numai lui Kirk.

[după câteva luni…]

Stăteam la birou şi mă pregăteam pentru şedinţa cu Kirk, studiind nişte desene pe care le făcuse el. Eram nerăbdător să îl văd, pentru că, în ziua precedentă, îl trimisesem într-o „misiune” şi îi aşteptam de atunci raportul. După o perioadă, am apăsat pe buton pentru a-i face semn să intre.

Kirk a intrat şi s-a aşezat la locul lui, pe fotoliul de lângă biroul meu. Ne-am salutat ca de obicei; apoi, fără vreo introducere, mânat de cunoscuta tensiune, am început.

— Ai obţinut informaţia? l-am întrebat.

A dat din cap că da, şi a scos din buzunar un carneţel legat în piele pe care l-a deschis şi mi l-a pus pe birou. Am răsfoit paginile cu rapiditate, observând cu o satisfacţie promptă că fiecare conţinea un desen şi cîteva notiţe făcute de mână, cu creionul, de Kirk. L-am observat cum se uita la mine cu o expresie de îngrijorare pe faţă.

— S-a întâmplat ceva? l-am întrebat.

— Nu, a răspuns el. Nu s-a întâmplat nimic.

— Atunci de ce stai în picioare acolo? Nu vrei să lucrăm împreună la asta?

— Nu neapărat.

— Kirk, am spus, dând la o parte hârtiile mototolite de pe birou şi aprinzându-mi o ţigară, ce s-a întâmplat? Ce te frământă în dimineaţa asta? (…)

— Bine, a spus. O să vă spun – dar n-o să vă placă…  Apoi: V-am minţit.

— M-ai minţit? În legătură cu ce?

 

  

 

S-a aplecat peste birou şi a luat carneţelul.

— În legăură cu asta, a spus, şi cu asta, arătând spre hârtiile de pe birou, şi despre tot ce v-am dat în aceste ultime săptămâni. Totul este o minciună, totul. Le-am inventat… am născocit toat aceste… aceste – prostii!

Am încercat să nu-i arăt ceea ce simţeam, să ascund amalgamul de emoţii care mă cuprinseseră – dezamăgirea şi triumful, îngrijorarea şi eliberarea. Mi-am stins încet ţigara cu degetele care ştiam că tremură.

— Ai inventat totul? am întrebat.

— Da. Totul.

— Totul e fals? am întrebat din nou.

— Totul e fals!

— Chiar şi… călătoriile?

— Călătorii! s-a răstit. Care călătorii? Păi sunt săptămâni de când am renunţat la prostiile astea…

— Dar mi-ai tot spus…

S-a aşezat pe marginea fotoliului, cu întregul corp rigid şi faţa încordată de tensiune.

— Ştiu ce v-am spus, a zis cu sinceritate. Dar credeţi-mă, mă prefac de multă vreme. Nu am făcut nicio călătorie. Mi-am dat seama de toate astea – cu multe săptămâni în urmă….

— Cum adică – ţi-ai dat seama?

— Exact ce am spus. Am realizat că sunt nebun. Am realizat că delirez de mult timp; că nu au existat niciodată aceste ”călătorii”, că totul este pur şi simplu… pur şi simplu nebunie.

— Şi atunci de ce, am întrebat de ce te-ai prefăcut? De ce ai continuat să-mi spui…?

— Pentru că am simţit că aşa trebuie, a spus. Pentru că am simţit că asta vreţi de la mine!

Fragment din

Ora de 50 de minute.

Cinci psihoterapii ale unor pacienți aflați în pragul nebuniei

de Robert Lindner

%d blogeri au apreciat: