Tag Archive: erotism



Pascal Bruckner se întâlneşte cu cititorii din România, joi 12 iunie, ora 18.30, în Librăria Cărtureşti-Verona. El va lansa romanul său confesiv FIUL CEL BUN.

IATĂ ȘI UN FRAGMENT:

 

Un alt episod mi‑a decis înclinațiile.

Eram la Clusaz împreună cu niște studenți pentru vacanța de Paște. Alături de prietenul meu Laurent Aublin, vecin de dormitor la internatul Liceului Henri IV, am cunoscut două surori de șaisprezece și șaptesprezece ani. În definitiv, nici noi nu aveam mult mai mult. Eu am flirtat cu cea mai mică, o blondă frumușică, iar ea m‑a invitat să trec să‑i spun la revedere în tabăra de la ieșirea din sat.

Pe la unu noaptea, am intrat într‑un dormitor cu vreo treizeci de paturi. Ținându‑mă de mână, fata m‑a tras spre al ei. Sforăieli ușoare conversau parcă, în șoaptă, alternând, uneori, cu oftaturi ori scurte pufnete nazale. De pe paturile de sus, atârnau brațe tragice ori picioare neînsuflețite, cu șosetele nescoase. Prezența unui băiat a trezit ființele adormite.

Ne‑am înlănțuit ca doi copii neîndemânatici, încercând totul fără a termina ceva. Multe mi‑a dat voie să fac, nimic nu mi‑a permis. În tăcerea din preajmă, sărutările și mângâierile noastre răsunau ca niște tunete. Eram spionați. Saltelele scârțâiau, trupurile se răsuceau iar și iar și mica mănăstire a somnului se transforma într‑un stup zumzăitor.

Îmbrățișările noastre neduse până la capăt trezeau în fiecare nebănuite pofte. În zori, iubitei i s‑a făcut foame și a devorat o pungă de bomboane. Maxilarele îi ronțăiau la urechea mea. Aș fi dorit să fiu migdala ori pralina pe care‑o spărgea în dinți, care cobora de‑a lungul esofagului, îi naviga prin vene și concura la creșterea trupului ei extraordinar. Pe la șase dimineața, m‑a trimis la plimbare, fiindcă urmau să apară supraveghetoarele. Am ieșit pe fereastră și am coborât pe un fel de jgheab pentru a‑mi recupera apoi rucsacul și pantofii. În fața mea, dincolo de culmile munților Aravis, soarele se ridica binecuvântând parcă noaptea mea de glorie.

   Nu uitați de lansare:

poster-brukner-fiul cel bun

 

Un paznic m‑a cules în plină operațiune de îmbrăcare, iar eu i‑am zâmbit pentru a‑l mai potoli. Pesemne mi se putea citi pe chip fericirea, iar el s‑a uitat la mine cu invidie, tot așa cum, în ziua de azi, îi invidiez eu pe sibariții, pe depravații, pe libertinii care pleacă noaptea să și‑o tragă. De la natură, nu sunt un gelos, preocupându‑mă mai mult de independența mea decât de derapajele morale ale celui de alături. Să știu însă că alții se distrează când pe mine mă copleșește mâhnirea, lucrul acesta mă calcă pe nervi. Bărbatul m‑a lăsat să‑mi iau tălpășița, așa că am prins un autobuz până la gara din Annecy.

Degetele încă mai păstrau aroma proaspetei iubite; opiumul savuros al pântecului ei mă îmbăta, așa că am hotărât să‑l păstrez cât mai mult timp cu putință pe pulpa arătătorului. Adulmecam nectarul aproape clipă de clipă. Ajuns la Lyon, am fost întâmpinat de mama, care m‑a privit suspicioasă, fiindcă ar fi trebuit să ajung în ajun.

— Doar știi că ești foarte bolnav, dacă mai faci și cine știe ce, riști ca lucrurile să se agraveze!

M‑am uitat ironic la ea, fiindcă decizia fusese luată: urma să‑mi dedic existența frumuseților trupului feminin.

Reclame

Înainte de Carrie Bradshaw a existat Erica Jong…


 

 

 

 

 

 

 

NU FAPTUL CĂ MĂ ÎNDRĂGOSTEAM NEBUNEŞTE ERA CU TOTUL ŞI CU TOTUL NEOBIŞNUIT PENTRU MINE. TOT ANUL MĂ ÎNDRĂGOSTISEM DE TOATĂ LUMEA. Mă îndrăgostisem de un poet irlandez care creştea porci într o fermă din Iowa. MĂ ÎNDRĂGOSTISEM de un romancier înalt de un metru optzeci şi trei, care semăna cu un cowboy şi scria doar alegorii despre efectele radiaţiilor. MĂ ÎNDRĂGOSTISEM de un critic cu ochi albaştri care îmi ridicase în slăvi prima mea carte de poezii. MĂ ÎNDRĂGOSTISEM de un pictor ursuz (ale cărui trei neveste se sinuciseseră). MĂ ÎNDRĂGOSTISEM de un foarte curtenitor profesor de filosofie renascentistă italiană care inhala dizolvant şi le-o trăgea boboacelor. MĂ ÎNDRĂGOSTISEM de un translator ONU (de ebraică, greacă, arabă), care avea cinci copii, o mamă bolnavă, şi şapte romane nepublicate în apartamentul lui mare de pe Morningside Drive. MĂ ÎNDRĂGOSTISEM de un biochimist palid şi protestant anglo saxon care mă invitase la prânz la Harvard Club şi care fusese căsătorit cu alte două scriitoare — ambele cu înclinaţii spre nimfomanie.

Însă toate astea nu duseseră la nimic. O, fuseseră nişte giugiuleli pe bancheta din spate a maşinii. Şi săruturi lungi şi ameţite de băutură în bucătării newyorkeze peste sticle cu martini cald. Şi fuseseră flirturi la prânzuri decontate. Şi ciupituri de fund printre mormanele de cărţi ale Bibliotecii Butler. Şi îmbrăţişări după citirea poemelor. Şi strângeri de mână la vernisaje. Şi convorbiri telefonice lungi şi pline de aluzii, şi scrisori pline de subînţelesuri. Fuseseră chiar unele propuneri sincere şi pe faţă (de obicei de la bărbaţi care nu mă atrăgeau deloc). Însă toate astea nu duseseră la nimic. În loc de astea, mă duceam acasă, şi scriam poeme închinate bărbatului pe care îl iubeam cu adevărat (oricine ar fi fost el). La urma urmelor, mi o trăsesem cu destui tipi ca să ştiu că o sulă nu era atât de diferită de alta. Aşadar, ce anume căutam? Şi de ce eram atât de neliniştită? Poate rezistasem consumării acestor flirturi pentru că ştiam că bărbatul pe care îl voiam cu adevărat va continua să mă ocolească, iar eu voi sfârşi prin a fi dezamăgită. Însă cine era bărbatul pe care îl voiam cu adevărat? Tot ce ştiam era că îl căutasem cu disperare de la vârsta de şaisprezece ani.

Când aveam şaisprezece ani şi îmi spuneam socialistă fabiană, când aveam şaisprezece ani şi refuzam să mă îndrăgostesc de băieţi care îl plăceau pe Ike, când aveam şaisprezece ani şi plângeam citind Rubaiya t, când aveam şaisprezece ani şi plângeam în timp ce citeam sonetele lui Edna St. Vincent Millay — obişnuiam să visez la un bărbat perfect ale cărui minte şi trup erau bune de futut în egală măsură. Avea un chip ca al lui Paul Newman şi o voce ca a lui Dylan Thomas. Avea un trup ca David ul lui Michelangelo („cu acei muşchiuleţi unduitori din marmură”, cum obişnuiam să i spun celei mai bune prietene a mea, Pia Wittkin, a cărui statuie preferată masculină era Discobolul; studiam amândouă cu aviditate istoria artei). Avea o minte ca a lui George Bernard Shaw (sau, cel puţin, ceea ce mintea mea de şaisprezece ani îşi imagina ca fiind mintea lui George Bernard Shaw). Iubea Concertul no. 3 pentru pian de Rahmaninov şi cântecul lui Frank Sinatra „In the Wee Small Hours of the Morning” mai presus de orice altă muzică muritoare. Îmi împărtăşea pasiunea pentru tapiserii cu unicorni, Mai tare ca diavolul , Cloister s, Al doilea sex de Simone de Beauvoir, vrăjitorie, şi spuma de ciocolată. Îmi împărtăşea dispreţul pentru senatorul Joe McCarthy, Elvis Presley şi părinţii mei filistini. Nu l am întâlnit niciodată.

Fragment din romanul „Teama de zbor”, de Erica Jong, traducere de Monica Vlad, Editura Trei, Colecţia Eroscop.

%d blogeri au apreciat asta: