Tag Archive: erotica



Mi-a plăcut ideea revistei One de a scrie despre ce au de învățat bărbații în marginea celui mai vândut roman din genul „erotica” al anului 2012. Plecând de la observațiile lui drului Oz (a.k.a. psihoterapeutul Paul Hokemeyer), reiese că cititorii de sex masculin ai trilogiei Fifty Shades ar trebui să treacă peste catalogările de tipul ”e un gen de literatura stupidă” și peste aroganța față de literatura pentru femei și vă învețe câte ceva despre ce e în mintea partenerei și despre cum se întreține o relație:

Umbre descatusateDeseori, bărbaţii îşi tratează partenerele ca şi cum le-ar avea pentru totdeauna, fără să fie nevoie de niciun efort. Greşit, de două ori greşit. Romanul „50 de umbre ale lui Grey” îţi aminteşte încă o dată, dar cu o tenacitate unică, faptul că bărbaţii trebuie să rămână atenţi la detalii şi să îşi preţuiască iubitele, conştienţi că sunt fiinţe umane, nu roboţi care vor fi mereu acolo pentru ei.

Nu este o ruşine dacă bărbaţii sunt sensibili şi vulnerabili. Femeile iubesc bărbaţii pentru punctele lor forte, dar în acelaşi timp şi pentru slăbiciunile lor. Prin împărtăşirea vulnerabilităţilor, bărbaţii, de fapt, îşi consolidează relaţia de iubire.

Pe de altă parte, Unica (numărul din ianuarie) atrage atenție, tot prin vocea unui psihoterapeut (Carmen Moldoveanu), că femeile n-ar trebui să confunde ficțiunea (lumea ideală) lui E L James cu realitatea unei relații. Nu uitați că tocmai ați citit o fantezie erotică, atrage atenția articolul din Unica. Și poate că o fi interesanți bărbații vulnerabili, dar în același timp este riscant, de pildă,

dacă bărbatul își ascunde imaturitatea în spatele rănilor copilăriei sau al relațiilor care n-au mers bine, iar femeii îi place să aibă grijă de acest bărbat care suferă, sperând că el o va iubi într-o bună zi; ea riscă să se preocupe mai mult de ”cicatricile” lui decât de nevoile sale proprii și să confunde acest lucru cu iubirea.

Citește și: 

”Fifty Shades”: de ce se vinde atât de bine?

   


La începutul cărții dvs. Paradoxul iubirii/Le Paradoxe amoureux, evocați cîteva elemente biografice: Parisul la începutul anilor ’70,rive gauche, cartierul Mouffetard, grădinița la care vă duceați fiul în fiecare zi. În ce raport se află – în acest eseu despre paradoxurile iubirii, care pleacă de la generația lui mai ’68 și evoluția ei ulterioară, de la boemi la burghezi („les bobos“) – biograficul și analiza teoretică, generală?

Într-adevăr, cartea aceasta reprezintă un fel de bilanț a ceea ce s-a petrecut în domeniul iubirii, din anii ’60 încoace. E un soi de autocritică, ce consemnează atît aspectele pozitive, cît și pe cele negative.
 
În carte există în mod sistematic mici secvențe încadrate, marcate printr-un chenar: e vorba oare de articole jurnalistice deja publicate și reluate în carte?

Nu, întregul text este inedit, iar aceste secvențe încadrate – pe care le practic, de altfel, în eseurile mele – se află cumva în același timp în interiorul și în afara cărții propriu-zise. Sînt ca niște antracte, care ies din zona reflecției teoretice, fiind mai literare. E un tip de structură pe care am practicat-o începînd cu Le nouveau désordre amoureux/Noua dezordine amoroasă(1977) în toate eseurile mele.

 

Dacă vreți, „paradoxul amoros“ se află deja în romanulLuni de fiere/Lunes de fiel (1981), romanul care v-a făcut cunoscut și a avut succes de public. E vorba despre o temă veche, recurentă  în cărțile dvs. Ea se regăsește într-o carte și mai nouă, Le mariage d’amour a-t-il échoué? (Grasset, 2010). Așadar, se poate spune că cuplul monogam și căsătoria din dragoste au eșuat în societatea occidentală?

Nu, nu e vorba despre un eșec, ci despre o criză, tocmai pentru că exigențele occidentalilor sînt mai ridicate decît cele ale altor culturi. Să spunem că emanciparea are un preț, e cel pe care îl plătim în existența cotidiană și, mai precis, în viața noastră amoroasă. Dar nu e un eșec, ci o consecință a emancipării femeilor, dar și a sentimentelor amoroase. E un progres, dar un progres care costă scump. Nu e un eșec, ci o etapă pe care o vor traversa toate culturile în momentul în care femeile se vor emancipa.
 

O întrebare legată de stilul paradoxal și retoric al cărții dvs., foarte pregnant aici. E pentru „a epata burghezul“ sau pentru a corespunde mai bine subiectului – iubirea –, o temă dificil/imposibil de analizat cu mijloacele rațiunii?

Stilul acesta îmi e caracteristic, e probabil inconștient, e drept și că este vorba despre o adecvare la subiectul tratat. De la început am avut același stil – poate că acum este mai concentrat –, însă nu este deliberat. Cartea aceasta nu e deloc provocatoare pentru burghez, ci dimpotrivă, e o carte cuminte, rezonabilă.
 

În „Epilogul“ cărții, afirmați: „Iubirea nu-i bolnavă, ea este ceea ce trebuie să fie în fiecare clipă, cu abisurile și cu splendorile sale. Ea rămîne acea parte a existenței pe care nu o stăpînim, care rezistă înregimentărilor și este refractară ideologiilor“. Pe de altă parte, îi citați adesea pe La Rochefoucauld, Casanova, Rousseau, Maupassant etc., scriitori, moraliști și libertini deopotrivă. Care este poziția pe care o adoptați dvs., în calitate de eseist care tratează despre iubire?

În eseuri, sînt un moralist care încearcă să înțeleagă natura sentimentului amoros. În romane, sînt mai degrabă un libertin, sau chiar un pervers. E o dualitate, e ca și cum aș avea două personalități, două creiere: moralist în eseuri, pervers în romane.
Fragment din interviul realizat de Adina Diniţoiu cu Pascal BRUCKNER pentru Observatorul Cultural
%d blogeri au apreciat: