Tag Archive: eroscop



Mireasa dezgolita– Unde ai fost toată seara?

– La film.

– Ce‑ai văzut?

– O chestie iraniană, sigur nu ţi‑ar plăcea.

– Îhî.

Cole mănâncă un bol de supă de roşii marca Heinz, aşezat la masa din bucătărie, cu un pulover de casă peste o cămaşă de serviciu.

Fragment din:

Frigiderul s‑a transformat într‑un cavou pentru mâncăruri cu mucegaiuri şi mirosuri ciudate: brânză putrezită, pâine cu pete albăstrui, borcane cu bulion adăpostind un fel de blăniţă moale, deschisă la culoare. În ultima vreme, niciunuia dintre voi nu i‑a păsat suficient de curăţenie, aragazul e folosit pentru depozitarea oalelor şi tigăilor, a trecut mult timp de când n‑aţi mai făcut o friptură duminicală.

Apartamentul avea o atmosferă atât de plăcută cândva: Theo venea deseori pe la tine, fără să te anunţe, ca şi când ar fi fost atrasă de căldura căminului vostru. Acum, Cole şi cu tine aţi renunţat să mai încercaţi. Pe vremuri, te gândeai cu groază că s‑ar putea să vină o zi când nu se va mai oferi să‑ţi facă baie, când nu‑ţi va mai aduce o ceaşcă de ceai sau nu va mai spăla vasele. Dar ţi‑ai dat seama că poţi să trăieşti foarte bine şi fără toate astea.

Opusul iubirii nu e ura, ci indiferenţa. Indiferenţa emoţională, indiferenţa fizică.

N‑aţi mai făcut dragoste de când aţi stat în camera de hotel din Marrakech, cu trandafiri proaspeţi la fiecare două zile, dar, în noaptea asta, îl săruţi pe creştet şi întârzii preţ de câteva clipe cu buzele pe capul său, până simţi că ţi se trezeşte ceva în adâncul pântecelui.

– Mă duc la culcare, spui tu.

– Îhî, din nou; adâncit în Familia Simpson şi în supă.

Nu pare să‑ţi fi remarcat gestul, sau poate că nu vrea să‑i dea curs în clipa asta: Familia Simpson mai durează zece minute.

Zâmbeşti. Nu‑ţi pasă. Pentru că te‑ai întors iarăşi la soare, simţi căldura pe spate. Ai un nou prieten în viaţa ta, cu care să te joci, cu care să fii iarăşi tânără, care să te trezească la viaţă.

 


Scoala supuneriiDacă ai devorat ”Fifty Shades”, pregăteşte-te să citeşti ”Şcoala supunerii” – aceasta este recomandarea editorului în ceea ce priveşte romanul – evident erotic – al britanicei Marina Anderson.

O autoare consacrată a acestui domeniu de vreme ce din opera sa mai putem enumera titluri precum “Dark Secrets”, ”A Celebration of Hearts”, ”Forbidden Desires”, ”House of Decadence”. “Şcoala supunerii” se vrea un roman indecent despre emanciparea sexuală şi acceptarea propriului erotism.

Natalie Bowen, o femeie de carieră din Londra, este invidiată de multă lume, însă viaţa ei personală e un dezastru. Bărbaţii nu pot să se împace cu succesul ei, iar Natalie crede că nu va găsi niciodată fericirea adevărată. Când aude despre o şcoală exclusivistă de weekend numită ”Paradisul”, un loc unde vizitatorii sunt iniţiaţi în plăceri pe care nu şi le-ar fi imaginat niciodată, Natalie e şocată de idee – totuşi nu reuşeşte să-şi înfrângă dorinţa de a afla mai multe. Aşadar, decide că e timpul să-şi alunge temerile.

Ajunsă la Paradis, îl cunoaşte pe enigmaticul şi disciplinatul Simon, un bărbat obişnuit să obţină tot ce vrea. De aici încolo lăsăm imaginaţia dumneavoastră să continue volumul. Sau, dacă evident v-am stârnit curiozitatea, să vă îndreptaţi către cea mai apropiată librărie în căutarea cărţii.

Recenzie publicată în Jurnalul național.

Mireasa dezgolită în presă


Bătrâna și sigura convenție a manuscrisului găsit lovește din nou. De astă dată nu dintr-o sticlă, nu dintr-un scrin, ci dintr-un laptop. Mama unei neveste model și, la rândul ei, mame model descoperă în jurnalul fiicei sale dispărute o cu totul altă persoană decât cea pe care o știa toată lumea. Adică o tipă care trăiește o viață dulbă cât se poate de încărcată și de compromițătoare erotic, încât mama ei vrea să șteargă jurnalul dispărutei. Totuși, nu se îndură. (Cațavencii)

     

Mireasa

      

Besteller în Marea Britanie, romanul lui Nikki Gemmell, constituit dintr-o serie de notaţii de jurnal, descrie parcursul sinuos al căsniciei şi al dorinţei sexuale, alcătuind o cronică intimă a descoperirii de sine. Folosind ca punct de plecare o serie de „lecţii” dintr-un vechi manual pentru soţii din perioada elisabetană, protagonista noastră îndrăzneşte să exprime ceea ce-şi doresc femeile cu adevărat, dar nu-şi mărturisesc. La rândul ei, inspirată de acel manual, „soţia perfectă” prinde gustul puterii de a şti ce vrea şi, totodată, de a şti cum să obţină ceea ce vrea. Atrasă însă în aventuri erotice altădată de neimaginat, ea se trezeşte în faţa unei dileme: cât poate continua această duplicitate periculoasă? (Jurnalul național)

   


Ascultă, Nat. Coborî vocea. O să‑ţi povestesc despre weekendul meu, dar nu ai voie să vorbeşti cu nimeni niciodată. Dacă o faci, o să distrugi totul. Aşadar, îmi promiţi să păstrezi secretul?

Acum Natalie era de‑a dreptul intrigată.

— Desigur. Doar ştii cât de bine păstrez un secret.

— Da. Ei bine, sper, pentru că risc totul spunându‑ţi lucrurile astea. Locul unde am mers se numeşte ”Paradisul”. Este în Sussex. O tipă de la muncă mi‑a spus despre el. Ştii, nu‑şi fac reclamă. Oamenii află de ei din gură în gură, iar numele lor trebuie menţionat de cineva care a mai fost, înainte să poţi merge acolo.

Scoala supunerii

Dacă ai devorat Fifty Shades, pregăteşte-te să citeşti Şcoala supunerii

— Dar de ce? întrebă Natalie curioasă. Trebuie să arăţi trăsnet sau de ce?

— Absolut deloc. Dacă era aşa, eu nu ajungeam acolo. Nu, de fapt, e un seminar de weekend.

— Un seminar de afaceri? Nu vreau să‑mi petrec un weekend muncind. Vreau o pauză.

— Este un seminar de sex.

Natalie rămase cu gura căscată.

— Ce naiba vrei să spui?

— Exact ceea ce spun. Oamenii se duc acolo pentru a învăţa cum să‑şi împlinească potenţialul sexual, dar un anumit tip, foarte special, de potenţial. Vezi tu, este pentru femei ca noi două sau pentru bărbaţi care‑şi petrec toată ziua la birou, controlându‑i pe alţii. Acolo te învaţă cum să laşi controlul în seama partenerului tău pentru a simţi plăcerea. L‑am auzit pe unul dintre îndrumători spunându‑i „școala supunerii”, ceea ce rezumă totul foarte bine.

— Nu‑mi vine să cred ce aud, spuse Natalie uimită. Doar nu‑mi spui că…

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu ţipa!

Jan se uită nervoasă în jur.

— Scuze. Doar nu‑mi spui că ai devenit supusă, nu?

— Ba da, se confesă Jan. A fost incredibil de greu la început. Ca să fiu sinceră, nu credeam că o să reuşesc să rămân acolo nici măcar o zi, dar eram hotărâtă să încerc. Şi hai să fim realiste! Viaţa mea sexuală nu era deloc minunată, condusă de mine aşa cum voiam, aşa că ce aveam de pierdut? Oricum, odată ce am început să mă abandonez şi să fac ce voiau ei, a fost atât de fantastic, încât îmi doream să învăţ din ce în ce mai mult.

— Ce te puneau să faci?

Jan clătină din cap.

— Asta chiar este ceva ce nu‑ţi pot spune.

— Înţeleg că vor să păstreze locul acesta secret, zise Natalie. Ce nu înţeleg este de ce nu ai dat niciun semn de viaţă de când te‑ai întors.

— Pentru că mă văd cu o mulţime de oameni care au fost la ”Paradis” odată cu mine. Organizăm câte o petrecere la fiecare acasă, ne întâlnim să luăm cina şi totul se transformă, întotdeauna, în ceva mult mai excitant. Problema este că nu ni se permite să invităm persoane care nu au fost la ”Paradis” şi de aceea nu te‑am putut invita şi pe tine. Şi ce este şi mai groaznic, Nat, e că sunt atât de prinsă în asta, încât de‑abia am reuşit să‑mi iau o seară liberă pentru a mă vedea cu tine, cea mai bună prietenă a mea.

Natalie putea să‑şi dea seama că, doar gândindu‑se la toate astea, Jan se excita. Se înroşise în obraji, ochii îi străluceau, iar mâna ei, aşezată pe piciorul paharului de vin, tremura uşor. Deodată, Natalie simţi nevoia să fie şi ea aşa, să aibă ceva care să o excite în asemenea hal şi, de fapt, punctul cel mai arzător, să facă sex care să o satisfacă pe deplin.

— Crezi că eu aş putea merge acolo? întrebă ea.

Jan se încruntă.

— Sincer, nu cred că ţi‑ar plăcea. Am simplificat foarte mult ceea ce se petrece acolo. Este o conducere foarte drastică şi dacă nu faci ce ţi se spune, ei bine…

Vocea i se stinse.

— Ei bine, ce? întrebă Natalie.

— Te pedepsesc, şopti Jan.

— Te pedepsesc?

— Da, dar chiar şi pedepsele sunt concepute astfel încât să te excite, numai că într‑un mod cu totul diferit faţă de toate experienţele tale anterioare. Chiar nu cred că ţi se potriveşte, Nat.

— Nici eu nu m‑aş fi gândit că ţi s‑ar potrivi ţie. Dar se pare că ţi‑a plăcut. Eşti sigură că mă vor accepta şi pe mine dacă le spui numele meu?

— Cred că da, dar nu vreau să o fac.

Natalie se simţi de parcă prietena ei tocmai o pălmuise.

— Cred că eşti incredibil de egoistă, spuse ea, în cele din urmă. Ai fost acolo şi te‑ai întors complet schimbată. Recunoşti că acum viaţa ta sexuală este fantastică şi că ai întâlniri aproape în fiecare seară. Ştii ce fac eu când mă întorc de la muncă, în fiecare zi? Mă duc acasă, beau prea mult vin şi mă bag în pat având pisica drept companie.

   


Mi-a plăcut ideea revistei One de a scrie despre ce au de învățat bărbații în marginea celui mai vândut roman din genul „erotica” al anului 2012. Plecând de la observațiile lui drului Oz (a.k.a. psihoterapeutul Paul Hokemeyer), reiese că cititorii de sex masculin ai trilogiei Fifty Shades ar trebui să treacă peste catalogările de tipul ”e un gen de literatura stupidă” și peste aroganța față de literatura pentru femei și vă învețe câte ceva despre ce e în mintea partenerei și despre cum se întreține o relație:

Umbre descatusateDeseori, bărbaţii îşi tratează partenerele ca şi cum le-ar avea pentru totdeauna, fără să fie nevoie de niciun efort. Greşit, de două ori greşit. Romanul „50 de umbre ale lui Grey” îţi aminteşte încă o dată, dar cu o tenacitate unică, faptul că bărbaţii trebuie să rămână atenţi la detalii şi să îşi preţuiască iubitele, conştienţi că sunt fiinţe umane, nu roboţi care vor fi mereu acolo pentru ei.

Nu este o ruşine dacă bărbaţii sunt sensibili şi vulnerabili. Femeile iubesc bărbaţii pentru punctele lor forte, dar în acelaşi timp şi pentru slăbiciunile lor. Prin împărtăşirea vulnerabilităţilor, bărbaţii, de fapt, îşi consolidează relaţia de iubire.

Pe de altă parte, Unica (numărul din ianuarie) atrage atenție, tot prin vocea unui psihoterapeut (Carmen Moldoveanu), că femeile n-ar trebui să confunde ficțiunea (lumea ideală) lui E L James cu realitatea unei relații. Nu uitați că tocmai ați citit o fantezie erotică, atrage atenția articolul din Unica. Și poate că o fi interesanți bărbații vulnerabili, dar în același timp este riscant, de pildă,

dacă bărbatul își ascunde imaturitatea în spatele rănilor copilăriei sau al relațiilor care n-au mers bine, iar femeii îi place să aibă grijă de acest bărbat care suferă, sperând că el o va iubi într-o bună zi; ea riscă să se preocupe mai mult de ”cicatricile” lui decât de nevoile sale proprii și să confunde acest lucru cu iubirea.

Citește și: 

”Fifty Shades”: de ce se vinde atât de bine?

   

Cartea despre care vorbeşte toată lumea!


„Cele 50 de vicii ale Domnului Grey”: un roman erotic, primul dintr-o trilogie, devine best-seller mondial

 „Cele 50 de vicii ale Domnului Grey” (Colecţia Eroscop Editura Trei) nu a avut naşterea „obişnuită” a unui roman. E.L. James, autoarea volumului, a lucrat întreaga viaţă ca producătoare tv şi, pentru că visul ei era să scrie cărţi pentru publicul larg, a început să posteze pe un site dedicat fanilor seriei „Amurg”. Treptat, fanii „Amurg” au devenit şi fanii ei, iar un editor a publicat cartea în versiune e-book. Într-un an s-au vândut 250.000 de exemplare… A urmat, evident, ediţia tipărită…

În acest moment, avalanşa de cifre continuă. În Statele Unite, în doar şase săptămâni, volumul s-a vândut în 10 milioane de exemplare. Drepturile de publicare a trilogiei au fost vândute deja în peste 37 de ţări, între care amintim: Germania, Franţa, Finlanda, Norvegia, Italia, Spania sau Suedia.

Despre ce este vorba?

„Cartea cuprinde toate fanteziile mele erotice”, a mărturisit autoarea.
Romantic, amuzant şi încărcat de erotism, acest roman te cucereşte, te captivează şi te domină. Anastasia Steele, studentă la Filologie, îi ia un interviu lui Christian Grey, un tânăr om de afaceri de succes, pe care îl găseşte foarte atractiv şi de-a dreptul intimidant. Retrasă şi interiorizată, Ana este şocată să constate că, pentru prima dată în viaţă, este atrasă puternic de cineva. Christian o avertizează că trebuie să stea departe de el, iar ea nu face decât să-l dorească şi mai tare. Dar când descoperă gusturile erotice speciale ale acestuia, începe să ezite: dincolo de şarmul şi succesul de care se bucură, Christian Grey este un bărbat tulburat de demoni ascunşi şi ghidat de o excesivă nevoie de a-i controla pe ceilalţi. Va putea oare Ana să accepte sclavia sentimentală impusă de Christian? Şi dacă da, va mai putea oare iubi ceea ce descoperă?

Cititi intregul articol scris de Sebastian Eduard in Jurnalul national.


Îmi scutur capul, tulburată de direcţia în care mi-au luat-o gândurile, şi scot din rucsac întrebările pregătite de Kate. Apoi, vreau să aranjez reportofonul şi mă dovedesc teribil de neîndemânatică, scăpându-l de două ori pe măsuţa de cafea din faţa mea. Domnul Grey nu zice nimic, aşteptând cu răbdare — sper — în timp ce eu devin tot mai stânjenită şi agitată. Când îmi adun curajul ca să mă uit la el, văd că mă priveşte, cu o mână aşezată relaxat în poală, iar cu cealaltă cuprinzându-şi bărbia şi plimbându-şi degetul arătător lung peste buze. Cred că încearcă să-şi înăbuşe un zâmbet.

S-cuze, mă bâlbâi eu. Nu sunt obişnuită cu asta.

Relaxează-te, domnişoară Steele, spuse el.

Vă deranjează dacă vă înregistrez răspunsurile?

După ce te-ai chinuit atât să pregăteşti reportofonul, te-ai gândit să mă întrebi asta?

Roşesc. Mă tachinează? Sper. Clipesc către el, nefiind sigură ce să-i spun şi cred că i se face milă de mine, pentru că se îndură:

Nu, nu mă deranjează.

V-a explicat Kate, adică domnişoara Kavanagh, pentru ce este interviul?

Da. Va apărea în ziarul studenţesc, în numărul dedicat absolvirii, iar eu voi ţine o prelegere în faţa absolvenţilor, la ceremonia de sfârşit de an.

 Fragment din:

Oh! Asta-i o noutate pentru mine — gândul că cineva nu cu mult mai vârstnic decât mine — bine, poate cu vreo şase ani şi, în regulă, un tip de mega succes, dar totuşi — ar urma să-mi înmâneze diploma. Mă încrunt, încercând să-mi revin.

Bun, zic şi înghit în sec, agitată. Aş avea câteva întrebări, domnule Grey.

Îmi netezesc o buclă rebelă şi o dau pe după ureche.

Mă gândeam eu, spune el, cu faţa lipsită de orice expresie.

Face mişto de mine. Când îmi dau seama de asta, roşesc, mă îndrept de spate şi-mi ridic umerii, într-o încercare de a părea mai înaltă şi mai intimidantă. Apăs butonul reportofonului, încercând să-mi iau un aer profesional.

Sunteţi foarte tânăr ca să fi ridicat un asemenea imperiu. Cărui fapt vă datoraţi succesul?

Mă uit la el. Are un zâmbet melancolic, dar pare vag dezamăgit.

Afacerile înseamnă oameni, domnişoară Steele, iar eu mă pricep foarte bine să apreciez oamenii. Ştiu ce-i sensibilizează, ştiu ce-i face să înflorească, ce nu, ce îi inspiră şi cum să-i stimulez. Am angajat o echipă excepţională, pe care o recompensez bine.

Se opreşte şi mă fixează cu privirea lui cenuşie.

Sunt încredinţat că, pentru a obţine succesul în orice schemă, trebuie să ajungi în postura de a stăpâni acea schemă, de a-i cunoaşte toate dedesubturile, toate detaliile. Muncesc mult, foarte mult ca să fac asta. Iau decizii bazându-mă pe logică şi pe fapte. Am un instinct natural care mă ajută să depistez şi să încurajez o idee bună şi solidă, ca şi nişte oameni buni. Esenţa se rezumă întotdeauna la oamenii buni.

Poate sunteţi doar norocos.

Asta nu e pe lista lui Kate — dar individul e prea arogant. Ochii lui se aprind, surprinşi.

Nu subscriu ideii de noroc sau şansă, domnişoară Steele. Cu cât muncesc mai mult, cu atât se pare că am mai mult noroc. Serios vorbind, înseamnă să ai oamenii potriviţi în echipă şi să le direcţionezi energiile în mod corespunzător. Cred că Harvey Firestone a spus — „creşterea şi dezvoltarea oamenilor este cea mai importantă deviză a leadershipului“.

Păreţi a fi un maniac al controlului.

Cuvintele mi-au ieşit din gură înainte să le pot opri.

Oh, exercit controlul asupra tuturor lucrurilor, domnişoară Steele, spune el fără nicio umbră de umor în zâmbet.

Mă uit la el, iar el îmi susţine privirea neabătut, impasibil. Pulsul mi se accelerează, iar faţa mi se înroşeşte din nou. De ce are un efect atât de neliniştitor asupra mea? Poate faptul că arată copleşitor de bine? Felul intens în care mă privesc ochii lui? Felul cum îşi mângâie buza de jos cu indexul? Ce bine-ar fi dacă ar înceta să facă asta!

În plus, poţi să dobândeşti o putere imensă dacă te asiguri pe tine însuţi, în reveriile tale secrete, că ai fost născut ca să controlezi lucrurile, continuă el cu o voce blândă.

Aveţi senzaţia că deţineţi o putere imensă?

Maniac al controlului.

Am peste patruzeci de mii de angajaţi, domnişoară Steele. Asta îmi dă un anumit sentiment de responsabilitate — putere, dacă vrei. Dacă ar fi să decid că nu mai sunt interesat de afacerea de telecomunicaţii şi aş vinde-o, după cel mult o lună, douăzeci de mii de oameni ar avea dificultăţi cu achitarea creditelor ipotecare.

Rămân cu gura căscată, uluită de lipsa lui de modestie.

Nu aveţi un consiliu de conducere în faţa căruia să daţi socoteală? întreb, dezgustată.

Sunt proprietarul companiei. Nu am de dat socoteală niciunui consiliu.

Ridică o sprânceană spre mine. Bineînţeles că, dacă m-aş fi pregătit cât de cât, aş fi ştiut asta. Dar, fir-ar să fie, e chiar arogant. Schimb tactica.

În afară de munca dumneavoastră, vă mai interesează şi altceva?

Mă interesează diverse lucruri, domnişoară Steele.

Umbra unui zâmbet îi atinge buzele.

Foarte diverse.

  


”De ce n-aţi oferi ca mărţişoare cărţi semnate de preaiubite autoare? Mai ales că autoarele au cucerit de ani buni piaţa de carte a lumii: tirajele depăşesc zeci de milioane, o noutate se anunţă din vreme, orizontul de aşteptare o transformă rapid într-un bestseller ca să ajungă apoi longseller”, scrie Elisabeta Lăsconi în suplimentul cultural al Ziarului Financiar. Mai departe, vin propunerile, printre care și romanul deja clasic al Ericăi Jong, Teama de zbor:

Erica Jong a debutat spectaculos, în 1973, cu romanul „Teama de zbor”, vândut în peste 20 de milioane de exemplare. Scris la persoana I, cu multe elemente autobiografice, romanul a făcut senzaţie, îndrăznind să dezvăluie tema dorinţei sexuale a femeii. Zborul peste ocean şi călătoria prin Europa devin experienţe erotice prin care eroina, Isadora Wing, se cercetează pe sine şi se autocunoaşte. Farmecul cărţii vine din amestecul de poveşti libertine, din analize psihologie şi descrieri amuzante, din multiple referinţe culturale şi literare, mai ales din sinceritatea confesiunii unei femei care se apropie de 30 de ani (prefix ce sperie, de la Balzac citire…) şi vrea să-şi înţeleagă identitatea şi sensul propriei vieţi.

În același supliment al ZF, Stelian Țurlea recomandă la rubrica noutăților literare una dintre cele mai citite autoare suedeze, Lisa Marklund, cu noua traducere de la Trei – Studio 69 -, o continuare a peripețiilor încăpățânatei jurnaliste de investigații Annika Bengtzon:

Romanul este continuarea bestsellerului „Explozii la Stockholm”, adică al doilea roman din seria al cărei personaj principal este jurnalista Annika Bengtzon. Acţiunea se petrece însă cu opt ani înaintea celei din primul volum, la începutul carierei reporteriţei. De data aceasta este descoperit cadavrul unei femei care fusese violată şi strangulată, care lucra ca stripteuză la clubul Studio 69. Autoarea demască lumea promiscuă a cluburilor de noapte. Un roman încununat cu două premii, pentru cel mai bun autor şi pentru cea mai bună carte a anului. A apărut în 1999.

  

  

  

Dar să nu uităm că există și ficțiuni masculine cu trecere la fel de mare la publicul feminin, și care ar putea la fel de bine înlocui un trifoi sau un coșar. Ce-ați zice de neconvenționalul Frederic Beigbeder, cel care se consideră un ”egoist romantic”, alergic la viața plicticoasă de familie, și pentru care iubirea este pur și simplu un ”un electroșoc care resuscită memoria”? Dana Țabrea i-a dedicat recent o recenzie pe revista online BoomLit. Pretextul a fost, cum altfel?, Un roman francez:

Atunci cînd intenționează să-și povestească propria copilărie, Beigbeder întîmpină o piedică aparent insurmontabilă: amnezia totală domnește asupra trecutului, nu-și mai amintește nimic din propria viață. Abia la finalul cărții aflăm și motivul acestei amnezii declarate: ”Am dezvoltat, ca pe un dar, o capacitate supraomenească de uitare: amnezia ca talent precoce și strategie de supraviețuire”. Uitarea ca balsam, ca mecanism de apărare în fața realității – un frate perfect, care chiar în momentul scrieirii cărții de față se pregătea să primească Ordinul Legiunea de Onoare, în raport cu care Beigbeder și-a definit în permanență identitatea pein opoziție, o mamă catolică, sufocantă, un tată excentric, doi părinți divorțați, adevăratele motive ale separării părinților îndelung ignorate, scindarea între mai multe case și mai mulți părinți, adolescentul timid și singur, ce se înroșea fără rost și se îndrăgostea fără speranță (…)

 

  


Revista ”Cultura” publică o cronică a unui roman ”scris cu o vervă uluitoare”, o ”mărturie la prima mână despre sfârșitul anilor ‘60 de pe continentul nord-american”. E vorba despre TEAMA DE ZBOR a Ericăi Jong, o carte feministă, dar și o ”inedită Kama Sutra fizică și spirituală”, apreciază Rodica Grigore în cronica din ”Cultura”:

     

      

Isadora Zelda White Stollerman Wing se teme de călătoriile cu avionul. Și totuși, călătorește ori de câte ori are ocazia, mai cu seamă dacă e vorba să-și promoveze, prin lecturi publice, volumul de poezie pe care l-a publicat, încercând să se afirme în lumea literară americană – și, chiar mai mult decât atât, să devină (…) o voce influentă în peisajul liric al continentului nord-american. Fapt care se dovedește extrem de dificil, mai cu seamă pentru că acest peisaj liric este dominat de bărbați. A se citi, firește, de poeți. Dar, în orice caz, nu de poete…

În plus, Isadora Zelda White Stollerman Wing traiește – sau, cel putin, ea așa crede – momentul de cotitură al vieții sale: se apropie vertiginos de treizeci de ani, a avut parte de un mariaj nefericit, care a aruncat-o în ghearele deznădejdii (și ale unei depresii care s-a dovedit extrem de greu de tratat – sau poate că doar medicii pe care i-a găsit ea au fost, în ciuda faimei lor, extrem de puțin pregătiți pentru a trata depresia unei asemenea paciente!…) urmat de un al doilea (actualul soț fiind tocmai psihiatru!) care, în ciuda standardului de viață pe care i-l oferă, nu o face fericită.

Ce-ar putea urma?

  • Publicarea unui alt volum de versuri – poate chiar mai erotice decât cele din primul?
  • Sau încercarea de a gasi un tratament psihiatric adecvat pentru astfel de probleme?
  • Sau o călătorie menită a însenina gândurile și a schimba peisajul de fiecare zi?

 

Cum prima variantă e repede abandonată, urmarea va fi o combinație inedită a celorlalte două. Astfel începe romanul „Teama de zbor“ („Fear of Flying“), publicat de Erica Jong în 1973, în Statele Unite ale Americii. Pus la zid fără milă, odată cu autoarea lui, de către unii cititori – și critici – pentru  limbajul extrem de libertin, asemenea scenelor descrise, ca și pentru încercarea de a aborda chiar și subiecte considerate, până atunci, tabu (sexualitatea feminină, fanteziile erotice ale unei extrem de dezinhibate protagoniste), romanul acesta a fost, pe de altă parte, transformat rapid într-un adevărat obiect de cult de militanții (militantele…) pentru drepturile femeilor, nu puține voci considerând „Teama de zbor“ drept un veritabil manifest al celei de-a doua epoci de glorie a feminismului. ()

Citește continuarea cronicii în revista Cultura.

Înainte de Carrie Bradshaw a existat Erica Jong…


 

 

 

 

 

 

 

NU FAPTUL CĂ MĂ ÎNDRĂGOSTEAM NEBUNEŞTE ERA CU TOTUL ŞI CU TOTUL NEOBIŞNUIT PENTRU MINE. TOT ANUL MĂ ÎNDRĂGOSTISEM DE TOATĂ LUMEA. Mă îndrăgostisem de un poet irlandez care creştea porci într o fermă din Iowa. MĂ ÎNDRĂGOSTISEM de un romancier înalt de un metru optzeci şi trei, care semăna cu un cowboy şi scria doar alegorii despre efectele radiaţiilor. MĂ ÎNDRĂGOSTISEM de un critic cu ochi albaştri care îmi ridicase în slăvi prima mea carte de poezii. MĂ ÎNDRĂGOSTISEM de un pictor ursuz (ale cărui trei neveste se sinuciseseră). MĂ ÎNDRĂGOSTISEM de un foarte curtenitor profesor de filosofie renascentistă italiană care inhala dizolvant şi le-o trăgea boboacelor. MĂ ÎNDRĂGOSTISEM de un translator ONU (de ebraică, greacă, arabă), care avea cinci copii, o mamă bolnavă, şi şapte romane nepublicate în apartamentul lui mare de pe Morningside Drive. MĂ ÎNDRĂGOSTISEM de un biochimist palid şi protestant anglo saxon care mă invitase la prânz la Harvard Club şi care fusese căsătorit cu alte două scriitoare — ambele cu înclinaţii spre nimfomanie.

Însă toate astea nu duseseră la nimic. O, fuseseră nişte giugiuleli pe bancheta din spate a maşinii. Şi săruturi lungi şi ameţite de băutură în bucătării newyorkeze peste sticle cu martini cald. Şi fuseseră flirturi la prânzuri decontate. Şi ciupituri de fund printre mormanele de cărţi ale Bibliotecii Butler. Şi îmbrăţişări după citirea poemelor. Şi strângeri de mână la vernisaje. Şi convorbiri telefonice lungi şi pline de aluzii, şi scrisori pline de subînţelesuri. Fuseseră chiar unele propuneri sincere şi pe faţă (de obicei de la bărbaţi care nu mă atrăgeau deloc). Însă toate astea nu duseseră la nimic. În loc de astea, mă duceam acasă, şi scriam poeme închinate bărbatului pe care îl iubeam cu adevărat (oricine ar fi fost el). La urma urmelor, mi o trăsesem cu destui tipi ca să ştiu că o sulă nu era atât de diferită de alta. Aşadar, ce anume căutam? Şi de ce eram atât de neliniştită? Poate rezistasem consumării acestor flirturi pentru că ştiam că bărbatul pe care îl voiam cu adevărat va continua să mă ocolească, iar eu voi sfârşi prin a fi dezamăgită. Însă cine era bărbatul pe care îl voiam cu adevărat? Tot ce ştiam era că îl căutasem cu disperare de la vârsta de şaisprezece ani.

Când aveam şaisprezece ani şi îmi spuneam socialistă fabiană, când aveam şaisprezece ani şi refuzam să mă îndrăgostesc de băieţi care îl plăceau pe Ike, când aveam şaisprezece ani şi plângeam citind Rubaiya t, când aveam şaisprezece ani şi plângeam în timp ce citeam sonetele lui Edna St. Vincent Millay — obişnuiam să visez la un bărbat perfect ale cărui minte şi trup erau bune de futut în egală măsură. Avea un chip ca al lui Paul Newman şi o voce ca a lui Dylan Thomas. Avea un trup ca David ul lui Michelangelo („cu acei muşchiuleţi unduitori din marmură”, cum obişnuiam să i spun celei mai bune prietene a mea, Pia Wittkin, a cărui statuie preferată masculină era Discobolul; studiam amândouă cu aviditate istoria artei). Avea o minte ca a lui George Bernard Shaw (sau, cel puţin, ceea ce mintea mea de şaisprezece ani îşi imagina ca fiind mintea lui George Bernard Shaw). Iubea Concertul no. 3 pentru pian de Rahmaninov şi cântecul lui Frank Sinatra „In the Wee Small Hours of the Morning” mai presus de orice altă muzică muritoare. Îmi împărtăşea pasiunea pentru tapiserii cu unicorni, Mai tare ca diavolul , Cloister s, Al doilea sex de Simone de Beauvoir, vrăjitorie, şi spuma de ciocolată. Îmi împărtăşea dispreţul pentru senatorul Joe McCarthy, Elvis Presley şi părinţii mei filistini. Nu l am întâlnit niciodată.

Fragment din romanul „Teama de zbor”, de Erica Jong, traducere de Monica Vlad, Editura Trei, Colecţia Eroscop.

%d blogeri au apreciat: