Tag Archive: Erica Jong



Scriitorul și traducătorul Geo Vasile a publicat în luna mai o excelentă recenzie a unuia dintre manifestele feministelor anilor 70 – romanul Teama de zbor al Ericăi Jong. În întregime, textul său îl găsiți în revista Viața medicală. Mai jos, un fragment relevant:

Nu este uşor să te pronunţi despre romanul Teama de zbor, căci Erica Jong l-a scris cam prea devreme, în sensul că publicul american nu era pregătit să recepteze un discurs al unei… femei, atât de liber şi dezinhibat despre sex, de unde şi eticheta scandalos: o femeie de 31 de ani scrie ca şi cum pana i-ar fi aparţinut unui bărbat, tip Henry Miller.

În veacul XXI, putem spune că, în ciuda unor concesii făcute marketingului (libertinism osten­tativ, supralicitarea sexului, per­ver­siuni tip scatologie, coprofilie etc.), nu este vorba de un roman pornografic (a fost acuzat illo tempore şi de aşa ceva, cu tot succesul de public), ci de un tipic roman erotic hard: descărcare şi iniţiere pe fundal psihanalitic, fără pic de ipocrizie, ce-i drept, fără profunda frumuseţe poetică şi analitică a unui Mishima, să zicem.

Isadora este, aşa cum am mai spus, soţia unui psihanalist chinez, ţintuită de o teribilă teamă de a zbura. Îndemnată de soţ să se supună analizei timp îndelungat, se confruntă cu aventuri ce devin în acelaşi timp contact direct cu propriul inconştient şi cu realitatea externă.

Limbajul şi întâmplările povestite cuceresc cititorul prin alerteţe, autoironie, prin iscusinţă disociativă şi altitudinea aluziilor culturale, încât uităm de aspectele „tehnice“ de progres personal al Isadorei. Teama de zbor a fost manifestul feministelor anilor şaptezeci, dar pentru vremurile noastre poate fi o cheie de lectură a relaţiilor interpersonale şi totodată o radiografie a acelor vremuri, ce şi-a păstrat prospeţimea şi temeritatea novatoare.

  


Că tot se poartă în săptămânile astea recomandările ”cărților de vacanță”, ce-ați zice să faceți loc în geanta de voiaj pentru puțin libertinism și feminism, marca Erica Jong? Redau mai jos o bucată dintr-o cronică publicată de revista Cultura.

   

Isadora Zelda White Stollerman Wing se teme de călătoriile cu avionul. Și, totusi, călătorește ori de câte ori are ocazia, mai cu seamă daca e vorba să-si promoveze, prin lecturi publice, volumul de poezie pe care l-a publicat, încercând să se afirme în lumea literară americană – și, chiar mai mult decât atât, sa devină o voce influentă în peisajul liric al continentului nord-american. Fapt care se dovedește extrem de dificil, mai cu seamă pentru că acest peisaj liric este dominat de bărbați. A se citi, firește, de poeti. Dar, în orice caz, nu de poete…

În plus, Isadora Zelda White Stollerman Wing trăiește – sau, cel puțin, ea asa crede – momentul de cotitură al vieții sale: se apropie vertiginos de treizeci de ani, a avut parte de un mariaj nefericit, care a aruncat-o în ghearele deznadejdii (și ale unei depresii care s-a dovedit extrem de greu de tratat – sau poate ca doar medicii pe care i-a gasit ea au fost, în ciuda faimei lor, extrem de puțin pregătiți pentru a trata depresia unei asemenea paciente!…) urmat de un al doilea (actualul soț fiind tocmai psihiatru!) care, în ciuda standardului de viață pe care i-l ofera, nu o face fericită.

     

     

Citește și un fragment din roman:

“Oare s-ar mai căsători majoritatea femeilor dacă ar şti ce înseamnă?”

   

Ce-ar putea urma? Publicarea unui alt volum de versuri – poate chiar mai erotice decât cele din primul? Sau încercarea de a găsi un tratament psihiatric adecvat pentru astfel de probleme? Sau o călătorie menită a însenina gândurile și a schimba peisajul de fiecare zi? Cum prima varianta e repede abandonată, urmarea va fi o combinație inedita a celorlalte două. Astfel începe romanul „Teama de zbor“ („Fear of Flying“), publicat de Erica Jong în 1973, în Statele Unite ale Americii.

Pus la zid fără milă, odată cu autoarea lui, de către unii cititori – și critici – pentru  limbajul extrem de libertin, asemenea scenelor descrise, ca si pentru încercarea de a aborda chiar și subiecte considerate, până atunci, tabu (sexualitatea feminină, fanteziile erotice ale unei extrem de dezinhibate protagoniste), romanul acesta a fost, pe de alta parte, transformat rapid într-un adevarat obiect de cult de militanții (militantele…) pentru drepturile femeilor, nu puține voci considerând „Teama de zbor“ drept un veritabil manifest al celei de-a doua epoci de glorie a feminismului. În plus, primirea entuziastă de care a avut parte cartea de față din partea lui Henry Miller, cel care a numit-o, fara ezitare, replica în cheie feminină a „Tropicului Cancerului“, dar și cronica elogioasa pe care John Updike i-a facut-o în „New Yorker“, au fost de natura sa creeze, în jurul tinerei autoare, o aura a gloriei literare la care puțini dintre contemporanii săi ajunseseră. (…)

   

Citește continuarea cronicii semnate de Rodica Grigore în revista Cultura.
     


”De ce n-aţi oferi ca mărţişoare cărţi semnate de preaiubite autoare? Mai ales că autoarele au cucerit de ani buni piaţa de carte a lumii: tirajele depăşesc zeci de milioane, o noutate se anunţă din vreme, orizontul de aşteptare o transformă rapid într-un bestseller ca să ajungă apoi longseller”, scrie Elisabeta Lăsconi în suplimentul cultural al Ziarului Financiar. Mai departe, vin propunerile, printre care și romanul deja clasic al Ericăi Jong, Teama de zbor:

Erica Jong a debutat spectaculos, în 1973, cu romanul „Teama de zbor”, vândut în peste 20 de milioane de exemplare. Scris la persoana I, cu multe elemente autobiografice, romanul a făcut senzaţie, îndrăznind să dezvăluie tema dorinţei sexuale a femeii. Zborul peste ocean şi călătoria prin Europa devin experienţe erotice prin care eroina, Isadora Wing, se cercetează pe sine şi se autocunoaşte. Farmecul cărţii vine din amestecul de poveşti libertine, din analize psihologie şi descrieri amuzante, din multiple referinţe culturale şi literare, mai ales din sinceritatea confesiunii unei femei care se apropie de 30 de ani (prefix ce sperie, de la Balzac citire…) şi vrea să-şi înţeleagă identitatea şi sensul propriei vieţi.

În același supliment al ZF, Stelian Țurlea recomandă la rubrica noutăților literare una dintre cele mai citite autoare suedeze, Lisa Marklund, cu noua traducere de la Trei – Studio 69 -, o continuare a peripețiilor încăpățânatei jurnaliste de investigații Annika Bengtzon:

Romanul este continuarea bestsellerului „Explozii la Stockholm”, adică al doilea roman din seria al cărei personaj principal este jurnalista Annika Bengtzon. Acţiunea se petrece însă cu opt ani înaintea celei din primul volum, la începutul carierei reporteriţei. De data aceasta este descoperit cadavrul unei femei care fusese violată şi strangulată, care lucra ca stripteuză la clubul Studio 69. Autoarea demască lumea promiscuă a cluburilor de noapte. Un roman încununat cu două premii, pentru cel mai bun autor şi pentru cea mai bună carte a anului. A apărut în 1999.

  

  

  

Dar să nu uităm că există și ficțiuni masculine cu trecere la fel de mare la publicul feminin, și care ar putea la fel de bine înlocui un trifoi sau un coșar. Ce-ați zice de neconvenționalul Frederic Beigbeder, cel care se consideră un ”egoist romantic”, alergic la viața plicticoasă de familie, și pentru care iubirea este pur și simplu un ”un electroșoc care resuscită memoria”? Dana Țabrea i-a dedicat recent o recenzie pe revista online BoomLit. Pretextul a fost, cum altfel?, Un roman francez:

Atunci cînd intenționează să-și povestească propria copilărie, Beigbeder întîmpină o piedică aparent insurmontabilă: amnezia totală domnește asupra trecutului, nu-și mai amintește nimic din propria viață. Abia la finalul cărții aflăm și motivul acestei amnezii declarate: ”Am dezvoltat, ca pe un dar, o capacitate supraomenească de uitare: amnezia ca talent precoce și strategie de supraviețuire”. Uitarea ca balsam, ca mecanism de apărare în fața realității – un frate perfect, care chiar în momentul scrieirii cărții de față se pregătea să primească Ordinul Legiunea de Onoare, în raport cu care Beigbeder și-a definit în permanență identitatea pein opoziție, o mamă catolică, sufocantă, un tată excentric, doi părinți divorțați, adevăratele motive ale separării părinților îndelung ignorate, scindarea între mai multe case și mai mulți părinți, adolescentul timid și singur, ce se înroșea fără rost și se îndrăgostea fără speranță (…)

 

  


”Am atât de multe de spus despre cartea Ericăi Jong, abia tradusă de Editura Trei, încât mă grăbesc să înşirui câteva idei, de teamă să nu le pierd sau risipesc în scurtul răgaz destinat acestui articol” – așa începe consistenta cronică a romanului Teama de zbor, semnată de Stelian Țurlea în suplimentul cultural Ziarul de Duminică. Redau mai jos câteva fragmente.

  

   

   

Cine este Erica Jong? O scriitoare americană care a devenit celebră în 1973, după publicarea acestui roman (prima ei carte!), care a creat senzaţie pentru modul deschis, dezinhibat al abordării relaţiilor sexuale ale femeilor. Cartea a fost tradusă în vreo 27 de limbi şi tipărită în peste 20 de milioane de exemplare. A apărut, într-adevăr, într-o epocă de exacerbare a feminismului (unul dintre capitole sfârşeşte cu transcrierea unui imens afiş văzut pe un drum din Franţa – Femmes! Liberons nous!, Femei, să ne eliberăm!), dar succesul i s-a datorat doar în parte acestui feminism.

Eroina se descrie pe ea însăşi mai bine decât ar face-o oricine altcineva:

„Sunt din New York, sunt evreică, provin dintr-o familie foarte nevrotică şi înstărită din clasa de mijloc, căsătorită pentru a doua oară cu un psihiatru, nu am copii, am douăzeci şi nouă de ani, tocmai am publicat o carte cu aşa-zise poeme erotice, lucru care a făcut ca nişte bărbaţi ciudaţi să mă sune în toiul nopţii cu propuneri, şi a stârnit o mare vâlvă în ceea ce mă priveşte – turnee cu citire de poeme în colegii, interviuri, scrisori de la nebuni, şi astfel am luat-o razna. Am început să-mi citesc propriile poeme şi să încerc să devin una cu imaginea prezentată de ele. Am început să cred că sunt un personaj de ficţiune inventat de mine.”

Trei decenii mai târziu Erica Jong însăşi îşi descria astfel personajul:

„Isadora vrea dragoste, însă cum poate recunoaşte dragostea atunci când nebunia sexului o orbeşte? E frenetic de ambiţioasă, cu toate astea fanteziile ei romantice îi stau mereu în cale. Vrea să scape de părinţii ei, să se regăsească – şi cu toate astea e condusă de forţe de familie pe care nu le poate înţelege pe deplin. Vrea să se elibereze de constrângeri, însă continuă să se lase prinsă de noi versiuni ale acestora. În cea mai mare parte e tiranizată de propriile-i nevroze. Vrea totul dintr-odată. Nu are linişte. Vrea cu disperare să fie scriitoare, însă nu poate să stea liniştită.”

Prin urmare, eroina e o scriitoare care vorbeşte despre experienţele proprii – într-adevăr cum făcea Henry Miller. Ca să vorbească despre ea însăşi, Isadora Wing trebuie să coboare adânc în ea însăşi şi să urce iaraşi la lumină; să admită căutările permanente: „I-am spus întreaga mea poveste de căutare a bărbatului imposibil şi cum mă pomeneam întotdeauna înapoi de unde pornisem: în interiorul minţii mele. Le-am întruchipat pe surorile mele pentru el, pe maică-mea, pe taică-meu, pe bunicii mei, pe soţul meu.” Şi încă:

„Necazul cu mine era că voiam întotdeauna să excelez în toate. Cea mai bună amantă. Cea mai mare înfometată de dragoste. Cea mai mare suferindă. Cea mai mare victimă, cea mai mare nesăbuită. Dacă mă băgam tot timpul în belele, era din cauza nenorocitei de vine că doream întotodeauna să fiu cea mai bună. A trebuit să am cel mai nebun soţ dintâi, cel mai enigmatic soţ de-al doilea, cea mai îndrăzneaţă primă carte, cea mai nesăbuită panică post-publicare. Nu pot face nimic pe jumătate.”

Extraordinară această oscilaţie a unei femei între a fi cineva şi a fi o femeie obişnuită. (…)

Erica Jong este conştientă şi de capcane. Feminismul pe care l-a propovăduit şi ea a coincis la un anume moment cu libertinajul şi renunţarea la moravurile stabilite. Era vremea în care înfloreau mişcările flower-power şi hippy, în paralel cu prima explozie a consumului de droguri tari. Bune şi rele, ca întotdeauna. „De ce eşti feminist? – am întrebat de curând un tip pe care îl cunosc şi care e un foarte înfocat susţinător al mişcării. Pentru că în zilele noastre e cea mai bună cale de a ţi-o trage, a zis el. Chauser ar fi fost la el acasă aici.” De fapt, chiar aşa erau vremurile în urmă cu treizeci, patruzeci de ani. Cam peste tot în lume.

De ce trebuie să citească această carte orice femeie? Pentru că se va regăsi în ea în întregime – trăiri, impulsiuni, vise. Pentru că e sinceră în toate – bune şi rele. Pentru că nu e, în ciuda epocii în care a fost scrisă, o carte chiar feministă, ci mai degrabă a împăcării dintre sexe. Pentru că, în sfârşit, induce optimism – iar într-o epocă cum e a noastră (dar n-au fost toate epocile la fel?) e foarte important.

Despre cum s-a vindecat eroina de teama de zbor care dă titlul cărţii, vă las să descoperiţi singuri.

  


Revista ”Cultura” publică o cronică a unui roman ”scris cu o vervă uluitoare”, o ”mărturie la prima mână despre sfârșitul anilor ‘60 de pe continentul nord-american”. E vorba despre TEAMA DE ZBOR a Ericăi Jong, o carte feministă, dar și o ”inedită Kama Sutra fizică și spirituală”, apreciază Rodica Grigore în cronica din ”Cultura”:

     

      

Isadora Zelda White Stollerman Wing se teme de călătoriile cu avionul. Și totuși, călătorește ori de câte ori are ocazia, mai cu seamă dacă e vorba să-și promoveze, prin lecturi publice, volumul de poezie pe care l-a publicat, încercând să se afirme în lumea literară americană – și, chiar mai mult decât atât, să devină (…) o voce influentă în peisajul liric al continentului nord-american. Fapt care se dovedește extrem de dificil, mai cu seamă pentru că acest peisaj liric este dominat de bărbați. A se citi, firește, de poeți. Dar, în orice caz, nu de poete…

În plus, Isadora Zelda White Stollerman Wing traiește – sau, cel putin, ea așa crede – momentul de cotitură al vieții sale: se apropie vertiginos de treizeci de ani, a avut parte de un mariaj nefericit, care a aruncat-o în ghearele deznădejdii (și ale unei depresii care s-a dovedit extrem de greu de tratat – sau poate că doar medicii pe care i-a găsit ea au fost, în ciuda faimei lor, extrem de puțin pregătiți pentru a trata depresia unei asemenea paciente!…) urmat de un al doilea (actualul soț fiind tocmai psihiatru!) care, în ciuda standardului de viață pe care i-l oferă, nu o face fericită.

Ce-ar putea urma?

  • Publicarea unui alt volum de versuri – poate chiar mai erotice decât cele din primul?
  • Sau încercarea de a gasi un tratament psihiatric adecvat pentru astfel de probleme?
  • Sau o călătorie menită a însenina gândurile și a schimba peisajul de fiecare zi?

 

Cum prima variantă e repede abandonată, urmarea va fi o combinație inedită a celorlalte două. Astfel începe romanul „Teama de zbor“ („Fear of Flying“), publicat de Erica Jong în 1973, în Statele Unite ale Americii. Pus la zid fără milă, odată cu autoarea lui, de către unii cititori – și critici – pentru  limbajul extrem de libertin, asemenea scenelor descrise, ca și pentru încercarea de a aborda chiar și subiecte considerate, până atunci, tabu (sexualitatea feminină, fanteziile erotice ale unei extrem de dezinhibate protagoniste), romanul acesta a fost, pe de altă parte, transformat rapid într-un adevărat obiect de cult de militanții (militantele…) pentru drepturile femeilor, nu puține voci considerând „Teama de zbor“ drept un veritabil manifest al celei de-a doua epoci de glorie a feminismului. ()

Citește continuarea cronicii în revista Cultura.

Înainte de Carrie Bradshaw a existat Erica Jong…


 

 

 

 

 

 

 

NU FAPTUL CĂ MĂ ÎNDRĂGOSTEAM NEBUNEŞTE ERA CU TOTUL ŞI CU TOTUL NEOBIŞNUIT PENTRU MINE. TOT ANUL MĂ ÎNDRĂGOSTISEM DE TOATĂ LUMEA. Mă îndrăgostisem de un poet irlandez care creştea porci într o fermă din Iowa. MĂ ÎNDRĂGOSTISEM de un romancier înalt de un metru optzeci şi trei, care semăna cu un cowboy şi scria doar alegorii despre efectele radiaţiilor. MĂ ÎNDRĂGOSTISEM de un critic cu ochi albaştri care îmi ridicase în slăvi prima mea carte de poezii. MĂ ÎNDRĂGOSTISEM de un pictor ursuz (ale cărui trei neveste se sinuciseseră). MĂ ÎNDRĂGOSTISEM de un foarte curtenitor profesor de filosofie renascentistă italiană care inhala dizolvant şi le-o trăgea boboacelor. MĂ ÎNDRĂGOSTISEM de un translator ONU (de ebraică, greacă, arabă), care avea cinci copii, o mamă bolnavă, şi şapte romane nepublicate în apartamentul lui mare de pe Morningside Drive. MĂ ÎNDRĂGOSTISEM de un biochimist palid şi protestant anglo saxon care mă invitase la prânz la Harvard Club şi care fusese căsătorit cu alte două scriitoare — ambele cu înclinaţii spre nimfomanie.

Însă toate astea nu duseseră la nimic. O, fuseseră nişte giugiuleli pe bancheta din spate a maşinii. Şi săruturi lungi şi ameţite de băutură în bucătării newyorkeze peste sticle cu martini cald. Şi fuseseră flirturi la prânzuri decontate. Şi ciupituri de fund printre mormanele de cărţi ale Bibliotecii Butler. Şi îmbrăţişări după citirea poemelor. Şi strângeri de mână la vernisaje. Şi convorbiri telefonice lungi şi pline de aluzii, şi scrisori pline de subînţelesuri. Fuseseră chiar unele propuneri sincere şi pe faţă (de obicei de la bărbaţi care nu mă atrăgeau deloc). Însă toate astea nu duseseră la nimic. În loc de astea, mă duceam acasă, şi scriam poeme închinate bărbatului pe care îl iubeam cu adevărat (oricine ar fi fost el). La urma urmelor, mi o trăsesem cu destui tipi ca să ştiu că o sulă nu era atât de diferită de alta. Aşadar, ce anume căutam? Şi de ce eram atât de neliniştită? Poate rezistasem consumării acestor flirturi pentru că ştiam că bărbatul pe care îl voiam cu adevărat va continua să mă ocolească, iar eu voi sfârşi prin a fi dezamăgită. Însă cine era bărbatul pe care îl voiam cu adevărat? Tot ce ştiam era că îl căutasem cu disperare de la vârsta de şaisprezece ani.

Când aveam şaisprezece ani şi îmi spuneam socialistă fabiană, când aveam şaisprezece ani şi refuzam să mă îndrăgostesc de băieţi care îl plăceau pe Ike, când aveam şaisprezece ani şi plângeam citind Rubaiya t, când aveam şaisprezece ani şi plângeam în timp ce citeam sonetele lui Edna St. Vincent Millay — obişnuiam să visez la un bărbat perfect ale cărui minte şi trup erau bune de futut în egală măsură. Avea un chip ca al lui Paul Newman şi o voce ca a lui Dylan Thomas. Avea un trup ca David ul lui Michelangelo („cu acei muşchiuleţi unduitori din marmură”, cum obişnuiam să i spun celei mai bune prietene a mea, Pia Wittkin, a cărui statuie preferată masculină era Discobolul; studiam amândouă cu aviditate istoria artei). Avea o minte ca a lui George Bernard Shaw (sau, cel puţin, ceea ce mintea mea de şaisprezece ani îşi imagina ca fiind mintea lui George Bernard Shaw). Iubea Concertul no. 3 pentru pian de Rahmaninov şi cântecul lui Frank Sinatra „In the Wee Small Hours of the Morning” mai presus de orice altă muzică muritoare. Îmi împărtăşea pasiunea pentru tapiserii cu unicorni, Mai tare ca diavolul , Cloister s, Al doilea sex de Simone de Beauvoir, vrăjitorie, şi spuma de ciocolată. Îmi împărtăşea dispreţul pentru senatorul Joe McCarthy, Elvis Presley şi părinţii mei filistini. Nu l am întâlnit niciodată.

Fragment din romanul „Teama de zbor”, de Erica Jong, traducere de Monica Vlad, Editura Trei, Colecţia Eroscop.


Toate fanteziile mele includeau căsătoria. De abia mă imaginam fugind de un bărbat, că mă şi vedeam cuplându-mă cu altul. Eram ca o ambarcaţiune care întotdeauna trebuia să aibă o escală. Pur şi simplu nu mă putea închipui fără un bărbat. Fără unul, mă simţeam pierdută, ca un câine fără stăpân; dezrădăcinată, fără chip, nedefinită.

Însă ce era atât de minunat în legătură cu căsătoria? Fusesem şi eram căsătorită până peste cap. Avea părţile sale bune, însă le avea şi pe cele proaste. Virtuţile căsătoriei erau în mare parte virtuţi negative. A fi căsătorită într o lume a bărbaţilor era o asemenea luptă, încât orice altceva trebuia să fie un lucru mai bun. Căsătoria era un lucru mai bun. Însă nu cu mult mai bun. Al naibii de inteligent, mă gândeam, felul în care bărbaţii făcuseră viaţa atât de intolerabilă pentru femeile necăsătorite, încât majoritatea am îmbrăţişa bucuroase chiar şi nişte căsătorii nefericite. Aproape orice trebuia să fie o îmbunătăţire a felului în care te zbăteai să ţi menţii postul într o slujbă prost plătită şi să respingi bărbaţi neatrăgători în timpul liber în vreme ce încercai cu disperare găseşti unii atrăgători. Deşi nu am nicio îndoială că starea de a fi celibatar implică singurătate şi pentru un bărbat, nu are povara suplimentară de a fi sută la sută periculoasă, şi nu implică automat sărăcie şi statutul incontestabil al unui paria social.

Oare s ar mai căsători majoritatea femeilor dacă ar şti ce înseamnă? Mă gândesc la femeile tinere care îşi urmează soţii oriunde soţii îşi urmează slujbele. Mă gândesc cum ele se pomenesc brusc la sute de kilometri depărtare de prieteni şi familie. Mă gândesc la ele locuind în locuri unde nu pot munci, unde nu cunosc limba. Mă gândesc cum fac copii din singurătate şi plictiseală, neştiind de ce anume. Mă gândesc la bărbaţii lor care sunt întotdeauna hărţuiţi şi epuizaţi pentru că sunt puşi pe făcutul copiilor. Mă gândesc că se văd mai puţin după căsătorie decât înainte. Mă gândesc cum cad în pat, prea epuizaţi ca să mai facă sex. Mă gândesc la ei mai îndepărtaţi unul de altul în primul an de căsătorie decât şi ar fi închipuit vreodată că ar putea fi doi oameni atunci când îşi făceau curte. Şi apoi mă gândesc cum încep fanteziile lor. El pune ochii pe postnimfete de paisprezece ani în bikini. Ea râvneşte la cel care vine să i repare televizorul. Copilul se îmbolnăveşte şi ea şi o trage cu pediatrul. El i o pune tinerei lui secretare masochiste care citeşte Cosmopolitan şi se crede o femeie emancipată. Nu: când s a stricat totul? Dar: a fost vreodată totul cum trebuie?

O imagine întunecată. Nu toate căsătoriile sunt aşa. Uite, spre exemplu, căsătoria la care am visat în adolescenţa mea idealistă (când credeam că Beatrice şi Sidney Webb, Virginia şi Leonard Woolf aveau căsătorii perfecte). Da’ ce ştiam eu? Voiam „mutualitate totală”, „parteneriat”, „egalitate”. Ştiam eu despre felul în care bărbaţii stau acolo, pe scaun, lipiţi de hârtiile lor în timp ce tu faci curat pe masă? Cum pretind că sunt total nepricepuţi când le ceri să amestece sucul de portocale cu gheaţă? Cum vin ei cu prietenii acasă şi se aşteaptă să i serveşti şi, cu toate astea, tot ei cred că au tot dreptul să se bosumfle şi să izbucnească în altă cameră dacă tu vii cu prietenele acasă? Ce adolescentă idealistă şi ar putea imagina toate astea în timp ce stă şi citeşte Shaw şi Virginia Woolf şi îi vede pe Beatrice şi Sidney Webb?

Cunosc unele căsătorii reuşite. În majoritatea lor, de a doua oară. Căsătorii în care ambii parteneri au depăşit faza cu rahatul ăla gen eu Tarzan, tu Jane şi încearcă pur şi simplu să şi ducă zilele ajutându se unul pe altul, fiind buni unul cu altul, făcând treburile casnice când acestea apar şi fără să se îngrijoreze prea mult în legătură cu cine face asta sau cealaltă. Unii bărbaţi ajung la această stare încântător de relaxată pe la vârsta de patruzeci de ani sau după câteva divorţuri. Poate căsătoriile sunt mai bune la vârsta a doua. Când toată prostia dispare şi îţi dai seama că trebuie să te iubeşti unul pe altul pentru că oricum o să mori.

fragment din romanul „Teama de zbor”, de Erica Jong, Editura Trei, Colectia”Eroscop”

Un caz simplu de complex oedipian


Programul era pe Channel 13 şi era un fel de salată a celor şapte arte.

   

Erau şapte „artişti” tineri şi fiecare dintre ei avea patru minute pentru a‑şi face treaba. Apoi era un moşulică băşinos cu ochii umflaţi şi care fuma pipă şi avea un nume gen Phillips Hardtack, care ne intervieva pe fiecare, punându‑ne întrebări incisive cum ar fi „Ce e, după părerea ta, Inspiraţia?” sau „Ce influenţă a avut copilăria în opera pe care o creezi?”. Pentru aceste întrebări (şi aproximativ alte zece) erau alocate alte patru minute.

În afară de a fi gazda unor emisiuni ca asta, Hardtack se spetea scriind recenzii de cărţi şi pozând pentru reclame la whisky — două ocupaţii care au mai multe în comun decât pare la prima vedere. Scotchul era întotdeauna „suplu” şi „delicat”, iar cărţile erau întotdeauna „viguroase” şi „puternice”. Tot ce trebuia să faci era să‑l stârneşti pe Hardtack şi începeau să curgă adjectivele. Uneori, totuşi, le încurca şi numea o carte „suplă” şi „delicată” în vreme ce scotchul era numit „viguros” şi „puternic”. Pentru un scotch vechi de douăzeci de ani şi autori bătrâni care îşi publicaseră memoriile, Hardtack rezerva cuvântul „copt”. Iar pentru autori tineri şi un scotch cu marca X, Hardtack avea răspunsul său automat: „Îi lipseşte netezimea”.

        

  

      

Majoritatea „artiştilor” de la acea emisiune îl meritau pe Hardtack. Era un bufon tânăr care se autointitulase „cineast” şi prezenta timp de patru minute un film tremurat şi supraexpus a ceea ce păreau să fie două (sau posibil trei) amibe dansând; un pictor negru care se autointitulase pictor activist şi picta doar scaune (un subiect straniu de pacifist pentru un pictor activist); o soprană cu dinţi foarte galbeni şi cu prognatism (Charlie era acolo pentru a o acompania patru minute în timp ce ea interpreta o arie tremurată de Puccini); un om‑orchestră pe nume Kent Blass care ţopăia spasmodic de colo‑colo, bătând la tobe, cântând la xilofoane, acvarii de sticlă, oale şi tigăi; un dansator modern care nu pronunţa niciodată substantivul „dans” fără să folosească articolul hotărât; un cântăreţ de muzică folk cu mesaje sociale de protest al cărui accent veritabil de Brooklyn fusese înfrumuseţat cu lecţii de oratorie, cu rezultatul bizar că pronunţa Dumnezeu, „Drrumnezeu”; şi eram eu.

Mă instalaseră în interiorul unei rame din placaj de culoare cenuşie pentru cele patru minute de poezie, şi pentru a ajunge la ea, trebuia să mă cocoţ pe un fel de estradă. Charlie era chiar dedesubt, stând la pian şi zgâindu‑se sub fusta mea. În timp ce îmi citeam poezia, ochii lui îmi sfredeleau pulpele. O zi mai târziu m‑a sunat. Nu‑mi aminteam de el. Apoi a spus că voia să‑mi pună poemele pe muzică, aşa că m‑am întâlnit cu el la cină. „Ia-o în sus, până în apartamentul meu şi dă‑mi voie să‑ţi pun poemele pe muzică” şi eu o luam în sus întotdeauna. Sau cel puţin mă duceam.

  

     

Însă Charlie mă surprindea. Părea costeliv, nespălat şi cu nasul coroiat când apărea la uşa mea, însă în restaurant îşi expunea cunoştinţele lui vaste despre Cole Porter, Rodgers, Hart şi Gershwin: toate cântecele pe care taică‑meu le cântase la pian când eram copil. Chiar şi cântecele obscure ale lui Cole Porter, cântecele aproape uitate ale lui Rodgers şi Hart din muzic-halluri obscure, cântecele mai puţin cunoscute de Gershwin — le ştia pe toate. Ştia chiar mai multe dintre acestea decât mine — cu memoria mea excelentă pentru versuri uşor de reţinut.

         

     

      

Atunci m‑am îndrăgostit în mod cu totul şi cu totul absurd de el, l‑am transformat dintr‑un broscoi nespălat şi cu nasul coroiat — într‑un prinţ — un prinţ evreu care pe deasupra mai cânta şi la pian. De îndată ce el a recitat ultima strofă din „Let’s Do It” şi a spus cuvintele cum trebuie, eram gata să mă culc cu el. Un caz simplu de complex oedipian.

 

Fragment din Erica Jong, Teama de zbor (colecția Eroscop)

        

Un roman feminist pe placul lui Henry Miller


Romanul Ericăi Jong, Teama de zbor, este povestea Isadorei Wing, una dintre eroinele literare cele mai amuzante şi mai înduioşătoare care au existat vreodată.

   

O visătoare incurabilă, autoare a unei cărţi de poeme presupus erotice, Isadora suferă de o totală fobie faţă de zborul cu avionul. Ceea ce nu o împiedică să călătorească totuşi foarte mult peste Ocean.
 

  

În timpul unui voiaj la Viena pentru a participa la un congres de psihanaliză împreună cu soţul ei psihiatru, Isadora cunoaşte un psihanalist adept al mișcării anti-psihiatrice, lipsit de inhibiţii, şi care pare întruchiparea celor mai fierbinţi fantezii ale sale.

Acesta o ademeneşte într-o călătorie erotică iniţiatică prin Europa, prilej pentru Isadora de a-şi reevalua viaţa în moduri dureroase şi amuzante totodată. Drumul pe care îl parcurge se dovedeşte a fi, în acelaşi timp, unul înapoi în trecut, dar şi o redefinire a prezentului.

     

    

Savuroasă datorită poveştilor sale libertine, cartea este, de fapt, povestea acestei femei foarte sensibile, care se apropie de 30 de ani şi încearcă să înţeleagă cine este şi care este sensul vieţii ei. Romanul încearcă să răspundă unor conflicte care traversează psihologia feminină şi care se referă la sensul feminităţii şi al iubirii în contexul unei căutări şi revendicări a libertăţii de sine.

  

«E un fapt rar în ziua de astăzi să dai peste o carte scrisă de o femeie care să fie atât de înviorătoare, atât de veselă şi de tristă în acelaşi timp, şi atât de plină de înţelepciune în ceea ce priveşte eterna problemă a relaţiilor dintre bărbaţi şi femei.» – Henry Miller

   

%d blogeri au apreciat asta: